Sincer, despre Ion Antonescu

Rolul personalităţii lui Antonescu este şi va rămâne controversat. Asta deoarece istoria o scriu învingătorii, iar noi, după a doua conflagraţie mondială, nu am învins.

Se vehiculează printre lumea neavizată că regimul militar şi dictatorial al lui Antonescu se baza pe o "ideologie fascistă". Nimic mai fals, întrucât statul legionar-naţional a durat doar câteva luni (seprembrie 1940-ianuarie 1941), perioadă în care funcţiile-cheie în stat erau deţinute de militari şi tehnocraţi, fideli generalului, iar Antonescu nu a avut un partid al său, nu a fost un politician, dacă doriţi. În ceea ce priveşte mişcarea legionară şi formele sale de organizare partiinică (LANC, Totul pentru Ţară, Garda de Fier), acesta este un subiect aparte.

Culpabilizarea mareşalului de întreaga tragedie a evreilor şi ţiganilor din România se înscrie perfect în logica neglijării contextului european din acea perioadă, dar şi a distorsionării realităţii istorice. Multe dintre acţiunile întreprinse de Conducătorul Statului Român au fost eronate şi au avut repercusiuni grave, dar Antonescu nu a scris un „Mein Kampf” şi nu a fost primul care a creat gheto-uri.

De altfel, gheto-urile reprezintă sectoare îngrădite ale localităţilor, în care un anumit segment de populaţie, considerat periculos statului (în acea perioadă, mulţi evrei erau comunişti şi, deci, reprezentau un pericol pentru spatele frontului), este amplasat în aceste „reşedinţe forţate”. Au existat şi gheto-uri creştine, în special în Imperiul Otoman. De fapt, plasarea evreilor în unicul ghetou din România (cel din Chişinău) a fost o măsură imperioasă protecţiei lor, întrucât exista repulsia unei anumite părţi a populaţiei româneşti faţă de evrei, precum şi pericolul exterminării lor de către trupele Wehrmacht-ului, ale SS-ului şi ale Gestapo, dislocate pe Frontul de Sud.

Sigur că Antonescu purta toată răspunderea pentru situaţia internă şi externă a României şi că el a greşit în mod impardonabil în momentul în care nu a cerut garanţii din partea lui Hitler, bazându-se doar pe un „gentlemen agreement” cu Fuhrer-ul. Indubitabil că s-a încrezut prea mult în supremaţia militară germană şi că a avut un discurs antisemit, dar Antonescu nu avea o altă soluţie decât să „conlucreze” cu Germania nazistă, mai ales că sovieticii impuseseră România să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord.

Dar mareşalul nu a dat niciun ordin de exterminare a evreilor, iar pogromul de la Iaşi a fost cauzat de eroarea sa ca şef de stat, dar nu ca de criminal de război: a permis stabilirea comandamentului Armatei a 11-a germane în Iaşi, oferind nemţilor puterea de decizie pe teritoriul suveran al României.

Nu pun în discuţie existenţa represiunilor contra evreilor, şi nici măcar a cazurilor de împuşcare. Menţionez doar următoarele: în România anilor 1941-1944 nu s-a purtat steaua lui David, pe teritorul statului român nu a existat niciun lagăr de exterminare şi după 23 august 1944 în România exista cea mai mare comunitate de evrei din Europa (raportată la numărul populaţiei).

Nu cred că Antonescu a fost un erou. Dar asta nu înseamnă că el nu poate reprezenta eroismul românesc în lupta împotriva unui adversar mult mai puternic, - împotriva bolşevismului.

Cât despre acei dragi „specialişti” care fac tot posibilul să-l demonizeze pe Antonescu, le reamintesc să nu facă din istorie politică, întrucât şi politica e parte a istoriei.