(comedie în două acte şi un tablou)
Personaje:
DUMITRU, un bărbat recent pensionat, mucalit, corpolent, cu ochi albaştri şi cu o mustaţă sub formă de potcoavă;
ANTON, un şofer maliţios, pleşuv, cu o burtă care trădează gurmandul din el
MARGARETA, o duduie guralivă şi arţăgoasă
LIVIU, un licean cu părul pieptănat spre ceafă şi cu un dinte ameninţând să-i spargă buza
TUDOR, un licean nătâng, cu capul uriaş
IRINA, o fată de 14 ani, dolofană şi sentimentală
BEŢIVUL (Alexandr Vasilievici), un tip clăpăug, cu nasul noduros şi roşu
BUDULAI, un ţigan cu mulţi dinţi de aur
RUSOAICA, o doamnă cochetă, cu ochii migdalaţi şi rimelaţi în exces
CETĂŢEANUL ROMÂN, îmbrăcat în costum, purtând o cravată tricoloră
şi având o servietă
AMĂRÂTUL, un bărbat mărunţel
o ŢIGANCĂ cu COPIII EI, nişte BĂTRÂNI, nişte ELEVI, alţi PASAGERI
Acţiunea se desfăşoară într-un autobuz interurban de culoare albă, cu două dungi albastre.
Într-un colţ al piedestalului de scaune aţipeşte un Amărât, acoperit cu o jachetă sură.
Actul I
Ultima dimineaţă de vară. Autobuzul staţionează la staţia terminus, a unui orăşel. Toate uşile sunt deschise. Şoferul, aflat în cabina sa, răsfoieşte şi completează cu stângăcie nişte raporturi faţă de Parcul Urban de Autobuze. Dinspre boxele radioului răsună o melodie din folclor.
Pe un scaun din faţa autobuzului, orientat spre interior, stă d-na Margareta,
cu capul îmbrobodit şi cu o coafură sub formă de con.
Scena I
DUMITRU, ANTON şi MARGARETA
DUMITRU (intrând pe uşa din faţă, ciocănind cu degetul în geam; într-o rusă stâlcită): Ну... сколько стоит дорога?...[1]
ANTON (prima zi pe rută): Drumul, nu ţ-oi spune... Da’ „proiezdu”[2], îi tot atâta cât o fost până „amuia”[3]...
DUMITRU: A-a-a... de mâine se scumpeşte biletu’… Da, da… o zis la ştiri…
MARGARETA (înţepată): Matali ce ţii „şafeoru”[4] de vorbă, lasă-l să pornească mai repede... Nu ţii totuna dacă se scumpeşte? oricum nu plăteşti...
DUMITRU: Auz’, mătăluţî? Pe tine ce, nu te-a mulţumit bărba-tu aseară?! Nu-ţi băga nasu’ unde nu-ţi fierbe oala!... (Aşezându-se prin preajmă)
MARGARETA (furioasă şi, oarecum vizată): Ia-uti la dânsu’! Ţie nu ţi-e ruşine, moşneag bătrân?
ANTON (auzind cele spuse, aprobându-l pe bărbat): Ia-n închideţ’ găinile acolo! „Amuş”[5] ne pornim.
Scena II
LIVIU, TUDOR, MARGARETA şi DUMITRU
Două persoane intră pe uşa din mijloc, dau bineţe
şi se poziţionează lângă geam (deşi acolo bate soarele), stând în picioare.
LIVIU (după o pauză): Tudorel, ştii de ce te-am chemat în oraş? Azi e o mare sărbătoare...
TUDOR (indiferent): Da?...
MARGARETA (curioasă): Oare ce sărbătoare?... Că „Sfânta Marie” (de vară) o fost...
LIVIU (emfatic): Azi e „Ziua Limbii Noastre”... (etalându-şi panglica tricoloră din piept)
MARGARETA (dezamăgită): A-a-a-a... (Urmând să se uite prosteşte prin geam)
DUMITRU (zâmbind): Auz’, flăcău-u?... N-o băga în seamă pe femeia asta... că n-are de unde să fie nebăgată!...
MARGARETA (aruncându-i o privire răutăcioasă): Tu trăieşti lângă pădurea ’ceea de salcâmi?
DUMITRU: Da’ ce-are de-afacere coada vacii cu ştampila primarului?
MARGARETA: Nimic, nimic... Mă miram şi eu... cum ai reuşit să cobori din copaci!?...
DUMITRU (ignorând-o, către Liviu): Auz’, bravo că eşti la curent cu aşa lucruri... Da’ ai putea să mă lămureşti: „şi limbî vorghim noi?…”[6]
LIVIU (oarecum încurcat): Poate aţi vrut să spuneţi: „ce limbă vorbim noi?”, că aşa-i corect...
DUMITRU (argumentând): Eu n-am vrut să vorbesc corect, eu am vrut să vorbesc fix ca parlamentarii...
LIVIU: A-a... (vrând să pară un om cu scaun la cap) Păi... limba noastră-i de origine indo-europeană, mai exact – romanică!
DUMITRU (oftând): Poate şi grăim noi aceeaşi limbă... da’ (clatină din cap) tot nu m-ai înţeles… Aşa-i, când suntem nevoiţi să ne ţinem limba după dinţi... Auz’, ia-n spune tu mie… (de parcă-l frământa de multă vreme) Avem şanse să intrăm în Europa? sau aşteptăm să intre Europa-n noi?…
LIVIU (nechibzuind prea mult): Păi... se zice că deja suntem cu un picior în Uniunea Europeană...
DUMITRU: Aha... Şi mult timp o să şedem aşa crăcănaţ’?!
TUDOR (râdea pe înfundate): Hî - hî - hî... Moldova a sî intri în Europa prin bluetooth!..
LIVIU (obligat să se explice): Ştiţi... în Europa e altfel ca la noi... pe lângă faptu’ că oamenii trăiesc mult mai bine, ei, în primul rând, „se pot jălui la”[7] preşedinţii lor... da’ noi?... de câteva luni bune şade o femeie în faţa Parlamentului... şi cere audienţă... Iaca, chiar şi dincolo de Prut te poţi duce la Cotroceni – să baţi cu pumnu’ în masă (loveşte cu podul mâinii drepte în palma stângă) şi să-i zici preşedintelui român: „Mie nu-mi place cutare fapt care se petrece în România!”...
DUMITRU: D-ap’ şi la noi se poate să faci acelaş’ lucru...
LIVIU: E-e-i... nu mai i-esti!
DUMITRU: Dacă-ţ’ spun... Oricând poţi să te duci la preşedintele nostru şi să-i spui: „Mie nu-mi place cutare fapt care se petrece în România!”... sau: „mie nu-mi place de România, eu urâsc tot ce-i românesc”... şi pentru asta încă premiu au să-ţ’ dei... poate ş-un ordin... Numa’ să nu iei Ordinu’ „Ştefan cel Mare”, că pentru dânsu’ nu dau compesaţie ca pentru Ordinu’ Republicii... aiştea cu „Ştefan” se socot oameni de mâna a doua... (după o pauză) Dă mai bine să-ţi spun un banc despre trei preşedinţi: al Americii, al Rusiei şi... al Moldovei... Toţi trei ajung (în audienţă) la Dumnezeu. Primul intră americanul; peste un timp iese plângând. Ăştilalţ’ doi îl întreabă de ce plânge. El zice: L-am întrebat pe Domnul când o să fie America fericită şi El a spus: „După ce n-ai să mai fii tu preşedinte!”. Se duce rusul; iese şi el după câteva minute plângând şi zice că i-a pus aceeaşi întrebare lui Dumnezeu, la care acesta a răspuns: „Când o să treacă o sută de ani de la mandatu’ tău, Rusia o să fie fericită!”. A venit rândul preşedintelui moldovean; nu se reţine mult şi iese zâmbind. Ăştilalţ’ doi se miră şi-l întreabă de ce e aşa bucuros. El zice: L-am întrebat pe Domnul când o să fie Moldova fericită şi... a început El să plângă...
TUDOR (doar pufnind fără sens): Ffî - Ffî - Ffî...
Şi înainte ca discuţia să continuie, motorul a fost pus în funcţiune.
Caroseria începu să dârdâie, uşile s-au închis. Autobuzul s-a pornit.
Scena III
Aceiaşi, IRINA şi BĂTRÂNUL ISTERIC
La prima staţie urcă puţină lume. Irina, zărindu-l pe Liviu, s-a îmbujorat,
iar nasul i s-a făcut rozoviu. Între cei doi s-a interpus un bătrân isteric.
IRINA (emoţionată, dar inventivă; tuşind discret în palmă): Chrî-chrî! Mă scuzaţi... Puteţi să-mi daţi voie... să trec mai la soare... (Adică, lângă Liviu...)
BĂTRÂNUL ISTERIC: Da, da. Sigur... (către Liviu; cu vocea ridicată) Băiete, fă-i loc fetei, fie-ţi milă!... sarmana cred-că are gripă, poati şî guturai!... (Toţi pasagerii întorc capetele!)
IRINA: N-am nimic, Doamne fereşte! (încercând să iasă basma-curată) Liviu... şi tu în oraş?
LIVIU (dând ochii peste cap, când o vede apropiindu-se): Da-a... (cu silă) Tu până unde?
IRINA (fâstâcindu-se): Eu?... Aşa... mă... mă... mă plimb...
LIVIU (întrerupând-o, către Tudor): Haide pe Aleea Clasicilor. Au să puie în sfârşit bustul lui Rebreanu.
IRINA (scărpinându-şi limba): Merg şi eu!
LIVIU (surprins): Măcar ştii ce-i acela bust? Că de Rebreanu nu te-ntreb... şi-aşa mulţi îl ştiu... de cântăreţ sau deputat...
IRINA: E o parte a corpului... musculoasă şi... şi... (Privirea îi alunecă voluptoasă pe pieptul băiatului)
LIVIU: Să mai creşti „oleacă”[8] şi pe urmă poate o să mergem... (văzându-l pe Tudor întrebător) da’ poate nu!
IRINA: Aş putea să pariez că ţii mai mult la bustul cela decât la mine...
LIVIU (necruţător): Ştii ce?... Ai grijă, sunt şanse să câştigi pariul!...
TUDOR (dezinteresat): „Livcik”[9], hai mai bine la un film.
DUMITRU (în hohote): Glumeşti, nu? Hai, că Tudorel mai merge, da’ „Livcik”... Dacă el e „livcik”, tu ce eşti, ţâţa?
LIVIU (ignorând batjocura): Promit că o să ne ducem... Da’ să trecem mai întâi prin parc, că sărbătoarea-i o dată-n an... Filmu’ l-om vedè după...
IRINA (insistentă): Apoi, singur ai spus-o... luaţi-mă şi pe mine cu voi, că până la anu’... o să mă uiţi să mă iei...
LIVIU (încruntându-se): Eşti cam tare băgăcioasă! Am s-o ştiu de azi înainte!
IRINA (exasperată): Apăi, tu eşti cam uituc şî... chior! Şi asta o ştiu de mai demult! (Le-a întors spatele şi a plecat de lângă ei bosumflată)
DUMITRU (observând, cu haz): Măi ţâţoşilor, de ce-aţi supărat fata?
TUDOR (prinzând glas): Să-şi ştie locu’!
DUMITRU (încruntat): Da’ tu ţi-l ştii? Coşcogemite dulap... Что, сила есть, ума не надо?[10] (a lehamite) Ţi-e scârbă să te uiţi... nişte muieri în pantaloni!
MARGARETA (aşteptând momentul): Aşa-s toţi bărbaţii, mai ales la bătrâneţe... (întinzând braţele) Vino-ncoa, nu plânge... (dar Irina nu plângea şi nici nu se apropiase)
DUMITRU: Auz’, mătăluţî! tu şezi bine?
MARGARETA: N-am înţeles...
DUMITRU: Nu te-nghimpă nimic pe dedesubt? Cam pre’ mulţi draci ai. (înflăcărat) Nu-i chip să zici ceva că ea trebuie să vină cu „copeica” ei[11]...
MARGARETA: Cine-ar zice!
DUMITRU (în şoaptă): Vasăzică, ai cojoc?... Lasă, că am şi eu ac pentru dânsu’!...
Au fost întrerupţi de oprirea autobuzului la staţia din centru. Mulţi bătrâni se repăd înăuntru.
Gârboviţi şi cu toiaguri în mână, dar în lupta pentru locuri sunt precum caii la curse.
În urma lor a intrat plină de fudulie Rusoaica.
Scena IV
BEŢIVUL, TUDOR, DUMITRU, LIVIU, apoi BUDULAI
BEŢIVUL (clătinându-se, pe când urca singur treptele): Daţî-ni voie, daţî-ni... voi-i...
TUDOR (făcându-se palid): Off... (se aplecă să-i dea o mână de ajutor) Te-am rugat azi... să nu-u-u-u... (căutând cuvântul potrivit) cinsteşti...
DUMITRU (intervenind): Poate vrea omul să vadă sărbătoarea. (Uşile se-nchid)
BEŢIVUL (jubilând): O-o-o! Az’ îi sărbătoari? Sî cuvini di... di udat...
TUDOR: Astâmpărîti!...
LIVIU (în ajutor): Alexandr Vasilievici, apropo de udat... o fost bună apa ’ceea care au dat-o ieri de la Ghidighici[12], pentru grădină?…
BEŢIVUL (ţinând strâns gâtul unei sticle goale): Apăi... nu ştiu... Că n-am gustat-o... (zâmbind) Da’ un „jinişor” aş gusta... şî niş de la un rachiu bun nu m-aş (sughiţă) da deoparti...
LIVIU (naiv; confidenţial): Aşa-i că sunteţi cherchelit?... Recunoaşte-ţi, nu-i greu.
BEŢIVUL: Recunosc, sînt... „oleacă”... pentru că-n zîua de az’, îi mai greu să (sughiţă) „şii”[13] treaz. (cerând răsplata) Ei, şî cu şi mă aleg eu de la asta?
DUMITRU: Cu un sfat. (vrând să se revanşeze) Auz’, matali! La noi, vorba cântecului, îi sărbătoare de trei ori pe an: de Crăciun, de Paşte şi în fiecare zi! Aşa că, îţi mai trebuie să superi ficatu’? Tu nu vezi că numai pielea-ţi umblă în izmene...
BEŢIVUL: Apăi... aşa-i moda amuia!
DUMITRU (descătuşat): Da, da... Ţine-te strâns de sticla ’ceea... ai grijă să nu te ia vântul! Mâine-poimâine ai să lingi drobi de sare... (Scoate o gazetă)
BEŢIVUL: E-e-i!... Vorbă „să hie”[14]!... Chiar prezidentu’ ne-o sfătuit să bem mai mult (sughiţă) „jin”! S-ajiutăm econòmia!
DUMITRU: Da, da... (în şoaptă) De ce oare partidul nu vă spune să vă aruncaţi cu capu-n fântână?... (răspunzându-şi) Stai puţin! Cine l-ar mai vota?... (în glas) Auz’, da’ câtă băutură poate să-ncapă-n tine?
BEŢIVUL: Atâta cât „şeri”[15] organismu’!
DUMITRU: Da’ de ce organismul altuia nu cere atâta?
BEŢIVUL: Şezi „ghinişor”!... Cine „bè”[16] amuia cu urechea?
DUMITRU: Da’ cine bea fără socoteală?... Tu nu vezi că lumea se fereşte de tine ca dracu de tămâie?
BEŢIVUL: Da’ şi? beu din banii altora?... Aşa-i lumea, parşîvă!... (către Tudor:) N-ai nişti... (frecând degetele) parali?
DUMITRU (auzind): Dă de înţeles că are bani, da’ hop! (plesneşte genunchiul cu palma) şi se porneşte la vânătoare de lei! (Răsfoieşte ziarul)
TUDOR: Stai „oleacă”! tu încă nu mi-ai întors datoria! Ultima dată de întreb: când îmi dai banii înapoi?
BEŢIVUL: „Ghini”[17] măcar că... mai mult n-ai să mă mai întrebi aşa prostii... (păstrând cu greu echilibrul) Uiti-ti la dânsu’! Ai fost „tavarişi”[18] cu tata lui... şî el tot nu te „uvajăşti”[19]!... (după o pauză) ne-aduc aminti cum te-am ţinut în braţe... când erai mititel, da’ avei treburi mari. (încleştând cu degetele nasul) Aşa de mari erau treburili, că niş îngrăşăminti nu trebuieu... erau...
TUDOR (şantajat): Gata, gata... (scoţând din buzunar nişte bancnote:) Na... Amuia du-te frumuşăl... mai încolo...
Scena V
DUMITRU, BUDULAI
La ultima staţie a orăşelului urcă Budulai, o ţigancă şi puradeii lor. Fac zarvă, vorbind ţigăneşte.
Un câine intră speriat în urma lor.
Pe uşa din spate pătrunde un cetăţean român, nimeni nu-i acordă atenţie.
DUMITRU (ştiind câte ceva din limba ţigănească): Da-a?... Serios?... Vai de mine şi de mine! D-ap’ asta-i noutate, nu şagă! (schimbând tonul) Aşa ai vrut să reacţionezî „tăt aftobusu”[20]? Ne doare-n cot de albiturile şi neamurile voastre! Nu prosti lumea cu gălăgia ta...
BUDULAI (aşezând imensele sacoşe): Mă faşi prost?!
DUMITRU (îmbunat): Fii pe pace... nu ţi-am călcat bătătura ’ceea pe care-o numeşti mândrie... Ia şi te aşază odată.
BUDULAI (cu chef de vorbă): Eu nu-s deştept, da’ niş prost... La „tăţ” li zîc că am două clasî ş-un „calidor”[21]... (Puradeii râd)
DUMITRU (în şoaptă): ...Şi nişte probleme la mansardă... (îi măsoară cu privirea; nedumerit) Un sac de păduchi, flămând şi neîngrijit... Ce se mai ţine câinele după el?...
BUDULAI (căutând companie): O-o-o! Alexandr Vasilievici, как поживаете?[22]
Între cei 2 s-a înfiripat un dialog. Iniţial, vorbeşte mai mult Beţivul, iar Budulai aprobă zgomotos.
Între timp, Liviu masează pe ascuns una din fesele lui Tudor!
Scena VI
RUSOAICA, BEŢIVUL, MARGARETA, CETĂŢEANUL ROMÂN şi TUDOR
RUSOAICA (către Liviu): Молодой человек! Как вам не стыдно?![23] (Tânărul se-nroşeşte şi ochii săi devin bulbucaţi; îşi retrage discret mâna) Почему на тебя румынский флаг?...[24] (Cetăţeanul român ciuleşte urechile fără a pricepe ceva) Что вам плохово зделал Советский Союз?[25]
BEŢIVUL (înţelegând batjocura la adresa vinului): Ia-uşi lumi, parşîvă!
RUSOAICA: Дом мой здесь! Всегда был и всегда будет![29]
DUMITRU (sforţându-se şi punând la bătaie toate cunoştinţele de lb. rusă): Во первых, я не совсем уверен что всегда был… Во вторых, если Молдова ваша Родина, то какая речь может быть о нашем газе и о вашем вине?! Определитесь![30] (Rusoaica a mai bolmojit ceva la adresa românilor, apoi s-a potolit)
DUMITRU (către Liviu): Iaca, conducerea Rusiei ş-o luat nasu’ la purtare! cu-u... interdicţia la importul vinului...
LIVIU (de pe altă lume): Ei, şî? Ce importă?
DUMITRU: Cum adică, ce importă? Vin – parcă ţi-am spus.
LIVIU: Nu-u... Am în vedere, ce mare scofală?
DUMITRU (şocat): Păi, suferă omul de rând! Şi nu de azi şi nu de ieri... încă de mult Rusia o zis „нем и нем”[31], iar noi „в-ответ”[32] îi tot spunem „привет”![33]... Dar, până la urmă, ce-am avut şi ce-am pierdut?... (după o pauză) Am citit într-o revistă un mare adevăr: „Cine câştigă, cine-a biruit / În lupta asta – mofturi contra toane? / Şi noi faliţi, cu vinul oţetit / Şi ruşii otrăviţi cu acetoane...”
BEŢIVUL (indignat de problema vinului): Ia-uşi lumi, parşîvă!
DUMITRU (după o pauză, către Liviu): Înţelege-mă corect, eu nu vreau să-i pupăm în frunte pe cetăţenii români... da’ nici să-i scuipăm în faţă!... (către Margareta:) Tu ce zici, mătăluţă? Te văd aşa îmbrobodită!... Auz’, pe bărba-tu tot l-ai îmbrobodit sau numa’ l-ai legat sub barbă?...
BUDULAI (răcnind): А я вам что сказал?! Я не дурак! Надо немедленно, немедленно покупать!…[34] (Puradeii se hârjonesc fără pic de jenă)
DUMITRU: Din care pădure s-o luat şi ăsta? (către Budulai) Se poate „oleacă” mai tare, să vă audă şi partea cealaltă a Chişinăului?
BUDULAI (potolit, dar obraznic): Da, da... (Dumitru scrâşneşte din dinţi)
DUMITRU (către Margareta, continuând): Văd că ţi-o rămas numai semnul pe deget! Te-ai gândit că… îţi ajunge că te strâng pantofii… ce să te mai strângă şi inelu’?… Aşa-i?
MARGARETA (crispată): Ia-n „dă-ni paşi! şî nu mă-ă…”[35]
DUMITRU (răutăcios): D-ap’ trebu’ cineva să te-e…
MARGARETA: Piei din ochii mei!
DUMITRU (aţâţând-o): Da’ ce, nu vrei să mă mai vezi?
MARGARETA (categoric): Nu, nu vreau să te mai văd!
DUMITRU: Şi eu ce să fac, să sting lumina (zilei)?... (În acest moment, Cetăţeanul român se apropie timid de Tudor)
CETĂŢEANUL ROMÂN (cu accent): Mă iertaţi de deranj… Mă puteţi ajuta? Cum aş putea ajunge cât mai rapid posibil la Consulatul României din Chişinău?
TUDOR (neintenţionat, gesticulând): Карочи…[36] Vă scoborîţ la канечная[37], luaţ’ почьти[38] orişice tròleibuz, în afară de 23. Mergeţ până la Puşkin; o luaţ’ pe urmî în sus, pâ-â-â-nă la Bucureşti, „şî damu”[39] acolo îi по близасти[40]; vă „razberiţ”[41] ’neavoastră. (Cetăţeanul român a rămas gură-căscată)
DUMITRU (zâmbind): Vă rog să-l iertaţi... E încă de mirare că ştie atâtea cuvinte... (I-a explicat şi Cetăţeanul, mulţumindu-i, a revenit la locul său)
Scena VII
DUMITRU, BUDULAI, LIVIU şi TUDOR
DUMITRU (către Liviu): Auz’, flăcău-u?... Mare bătaie de joc îi şi cu-u... Consulatu’ ista! Stau cozi de oameni acolo zile-ntregi! Tot sistemul îi nu doar obositor, dar şi înjositor! (zâmbind forţat) Mi-am adus aminte ceva, la care un ochi îmi râde şi altu-mi plânge... Închipuieşte-ţ’: Un bărbat şi-o femeie stau la coadă în faţa Consulatului. Bărbatul se enervează şi zice: Nu se mai poate! Mă duc să-l ucid pe consul! Şi pleacă. Peste o oră, când coada s-a mişcat puţin de tot, se întoarce posomorât. Femeia îl întrebă: Ce te-ai întors, măi? El răspunde: Acolo coada-i şi mai mare!... (râsete reţinute)
BUDULAI (vorbind un pic mult prea tare): Şi? mă faşi prost?! (Dumitru este exasperat)
LIVIU (îşi dă cu părerea): În genere, politica-i...
TUDOR (întrerupându-l): Hai să nu vorbim despre politică!...
LIVIU: Da’ de ce nu? Gorbaciov a spus că politica îi o...
TUDOR (întrerupându-l): Nu spune!
LIVIU: Da’ de ce să nu spun, dacă toată lumea ştie că politica îi o...
TUDOR (completându-l): ...curvă cu douăsprezece feţe!...
LIVIU (ruşinat): ...De fapt, vroiam să zic: o „damă cu capricii”...
TUDOR (încercând să se scuze): Asta nu toată lumea ştie!...
BUDULAI (vorbind şi mai tare): „Vrasăzâcă”[42], mă faşi prost?!
DUMITRU (înfuriat): Bă, colhoznicule! Nimeni nu „ti faşi” prost, tu chiar eşti!... Şi încă unul cu literă mare, de şuieră dracii în biserică! Tăcă-ţ’ gura o dată! (scutură pumnul) Dacă nu-u!... Am avut de-a facere cu unul de-al de tine... Dumnezeu să-l ierte!! (Budulai n-a mai zis nimic; şi-a cunoscut naşul)
Autobuzul s-a oprit la intrarea în capitală, pentru ca Anton (în lipsa taxatoarei) să colecteze taxa.
Acesta trece pe lângă toţi pasagerii, începând cu cei din spate.
Scena VIII
ANTON, DUMITRU, MARGARETA şi 2 BĂTRÂNE
ANTON (către Amărât, împungându-l cu degetul): Hai, scoate valuta! (Amărâtul geme) „Ia-u-la”[43] dânsu’! Scoate odată banii... dacă nu-u, „jios”[44]! M-auz’?! (îl ghionteşte; Amărâtul geme tare) „Ia-u-la” dânsu’! Nespălatu’! (îl zguduie; Amărâtul geme şi mai tare) Dacă ţî-i rău, du-te la spital!
DUMITRU (protector): Domn’ şofer! Pentru cei ca dânsul, spitalu’ şi cimitiru’ îs totuna. Nu vezi că, el şi cu banii nu se cunosc deloc şi că trăieşte cu o curea strânsă la ultima gaură. Vai şi-amar de steaua lui...
ANTON (ca pentru stenogramă, către Amărât): Mai mult să nu văd „pişior”[45] de-al tău „pe-aişi”[46]! (continuă să strângă bani)
DUMITRU (către Margareta): Auz’, mătăluţî! Grădina noastră zoologică a primit în donaţie de la „polonejî”[47] vreo două perechi de zimbri... Şi de atuncea, aşa se mai străduie sărmanii să se-nmulţească (crescendo) Aşa se mai străduie!... (Margareta, înroşindu-se şi tremurând, cu greu se stăpâneşte) Văd că... eşti plină de energie. Cred-că la noapte dormi bine!
ANTON (intevenind la timp): Şi-o tot „traji”[48] de fustă pe femeia asta?
DUMITRU: Da, iaca... Vorbim şi noi despre... somn. Aşa-i că-i sănătos?
ANTON: Oricând, oriunde şî... cu orişîcine, numa’ nu la volan! (râsete prin preajmă)
În scurt timp, autobuzul este repus în mişcare.
O BĂTRÂNĂ (către O altă bătrână, care şedea cu 2 scaune mai în faţă): Iaca, „ţî sî duşi”[49] vara!
O ALTĂ BĂTRÂNĂ: Da-a... Şî eu m-am sfădit cu vară-mea!...
O BĂTRÂNĂ: Păcat că anu’ ista n-am avut abricoasî! La piaţî – kilu’ – „patruzăşi di lei!”[50]
O ALTĂ BĂTRÂNĂ: Aşă di scumpî... îi o coasî?! (clatină capul a pagubă)
Autobuzul frânează brusc. Unii cad ca piesele de domino.
La o trecere de pietoni din capitală, un trecător mai să ajungă sub roţi.
ANTON: Băi! şi nu caşti ochii la „sfetafor”?![51]
MARGARETA: Ia-uiti! şi poliţaiu’ îi chiar la doi paşi – se scarpină la ceafă!
DUMITRU: Da’ ce poate să facă, dacă omu’ nu-i atent? Ce? să-i ia pantofii (râsete prin preajmă) sau numai unul? (După ce autobuzul s-a repornit) Auz’, mătăluţî? L-am văzut pe bărba-tu... îi fix ca un harbujel: la burtă creşte şi la codiţă se usucă!... (Margareta s-a umplut de aer, obrajii i s-au bosumflat, mai să explodeze de furie) Bărba-tu mi se pare că-i un om leneş, aşa-i?
MARGARETA (izbucnind): Îi mai harnic ca tine de-o sută de ori! (neconvingător) El e... tot ce... am mai bun în viaţa mea!
DUMITRU (ignorând semnalul de alarmă): Şi ce te lauzi? Asta dovedeşte că n-ai realizat mare lucru în viaţă.
MARGARETA (fără drept la replică): ...
DUMITRU: Am auzit că se ocupă cu businessu’... Am o propunere pentru dânsu’: (cerând să-i spună la ureche) dacă-i leneş şi nu poate munci, spune-i să dei patenta altuia! (Pleosc! – palma Margaretei se lipi de faţa lui Dumitru.)
MARGARETA (strigând): Ne-nemernicule! Nu ţi-e ruşine la obraz?!... (Tot felul de reacţii dinspre audienţă: chicoteli, comentarii; aprobări, dezaprobări etc.)
DUMITRU (bânguind): Da’ ce, nu cumva m-am înroşit?
MARGARETA (strigând şi mai tare): Neruşinatule! Bădăranule!
DUMITRU (cu certitudine): ...Dacă s-ar putea, la noapte ai striga mult mai tare...
Au ajuns la cealaltă staţie terminus. Uşile s-au deschis, pasagerii coboară.
DUMITRU (în şoaptă): Să fiu al naibii dacă femeia asta nu mă iubeşte!...
(Cortina)
Actul II
Dimineaţa zilei de întâi septembrie. La staţia terminus a orăşelului,
în aşteptarea autobuzului, stau doar 2 inşi: Liviu şi Dumitru.
Ulterior, autovehiculul mai că va răbufni de elevi de toate vârstele,
dichisiţi în haine scumpe (aproape elegante); unii având flori.
Apropo, costul unei călătorii nu doar se majorase, ci, să fiu mai exact, se dublase!
Scena I
LIVIU, DUMITRU
Liviu stă deoparte. E singur, căci Tudor nu a catadicsit să vină
(niciodată nu i-au plăcut asemenea festivităţi, organizate adesea de ochii lumii). Se apropie Dumitru.
DUMITRU (mirat că-l are-n companie pe Liviu aşa de dis-de-dimineaţă): Pe cine aştepţi, june?
LIVIU (îngândurat): O aştept şî eu... (pe „Двадцатка”[52] – aşa i se mai zice Autobuzului nr. 20)
DUMITRU (iscoditor): Pe vreo fată?
LIVIU (categoric, de parcă-ar fi imposibil): E-e-e-i, da!... Pe autobuz îl aştept...
DUMITRU: Da’ de când autobuzul e la genul feminin?
LIVIU (nervos): Apăi, să mă scuzaţ’! Eu... nu caut să mă uit între roţi!...
Apare şi multaşteptatul transport în comun. Cei doi urcă, se poziţionează exact ca în Actul precedent.
Scena II
Aceiaşi, IRINA
IRINA (gâfâind): Li-viu!...
LIVIU (mustrător): Ce-ai alergat până la „oprirea”[53] asta? Nu puteai să te urci de la următoarea, ca de obicei? (fata îl privi inocent) Ce te uiţi la mine ca o babă la Windows Vista? (mai să i se ofere un buchet de flori) ...Ai luat flori? Du-i-le vreunei profesoare, să aibă cu ce mătura asfaltu’ până acasă...
IRINA: Cum să nu iau flori? Doar azi e... e... e... (a remarcat că Liviu n-are flori şi s-a descumpănit)
LIVIU: Atâtea „E-uri”! Parc-ai fi un produs alimentar!... (ironic) Azi e ma-a-a-re sărbătoare!...
Irina îl părăsi întristată şi guralivă ca un peşte.
DUMITRU (lăsând deoparte ziarul, către Liviu): Măi, şî parcă nu-i înnourat afară!... Şî, la urma urmei, dac-ar ploua, autobuzu’ ista parcă n-are găuri în acoperiş!...
LIVIU (abătut): Poftim?
DUMITRU: Mă întreb şi eu... cum poţi să stai aşa plouat!?
Când Liviu s-a făcut surd de-o ureche,
Amărâtul a intrat tiptil pe uşa din spate şi s-a aşezat în colţul său.
DUMITRU (către fată): Vino-ncoa, fetiţo! Nu te-ntrista... (ea se apropie sfioasă) Ce mai faci?
IRINA (şoptind): Spuneam în gând o... rugăciune...
DUMITRU: Vai de mine şi de mine! Chiar n-ai pentru ce şi... nici pentru cine... Nu căuta copite de cai morţi... Ţie acuma îţi trebuie să înveţi, să creşti mare... pe urmă au să vină flăcăii...
IRINA: ...Ca Liviu... nu cred...
DUMITRU: Bate peste gură!... (indignat) Dacă-i aşa, du-te şi te roagă mai departe... (Urmează să-şi citească ziarul, pe când fata se făcuse moartă-n popuşoi, retrăgându-se într-un loc ferit)
Caroseria dârdâie, uşile se-nchid, autobuzul se porneşte cu viteza melcului.
Scena III
LIVIU, TUDOR, apoi DUMITRU
LIVIU (uitându-se sub streaşina palmei, exclamă): Tudor!! (apoi bocănind în cabina lui Anton) Staţ’! Staţ’ „oleacă”!... Mai vine cineva...
Lui Tudor i se permite să intre, dar n-apucă să se dezmeticească, că Liviu îi şi sare la gât.
LIVIU (eliberându-l din îmbrăţişare, dar văzându-l sobru îmbrăcat): ...Şi totuşi, nu-ţi plac festivităţile astea.
TUDOR (lipsit de fermitate): Îmi plac...
LIVIU: Da’ nici n-are ce să-ţi placă la ele, sunt plicticoase.
TUDOR (stăruie): Serios, îmi plac...
LIVIU: Am putea merge... aşa, prin oraş... nu-i neapărat să ne ducem la „Primul-sunet”.
TUDOR: „Primul-sunet” se cheamă?...
LIVIU: Nu-u-u... Îi clar că nu-ţi place... nici mie... şi nici n-o să mergem!... (aşezându-se pe un scaun) Mă aşez că... îs mai bătrân decât „copchilăraia”[54] asta, care „amuş” o să se împrăştie pe-aici.
DUMITRU (intervenind): Da’ ce, te lauzi c-ai trecut în clasa-ntâia, de la coadă?
Uşile se deschid la cea de-a doua staţie.
Scena IV
LIVIU, TUDOR, MARGARETA, apoi ANTON
MARGARETA a intrat, în urma unei droaie de elevi, cu ghiozdane.
TUDOR: Îţ’ aduci aminte, mai anţărţ... cum ai cumpărat flori?...
LIVIU (surâzând): Da, da...
TUDOR: Te-ai dus, ai întrebat... şi vânzătoarea ţ’-o răspuns: Trandafiru’ – 55 lei!... Şi ţii minte ce i-ai spus?
LIVIU (aproape nostalgic): Da... „Să ţi-l pui pe chept!”[55] (ambii zâmbesc cu poftă)
Autobuzul a repornit.
LIVIU (abia acum observând-o pe Margareta, stând alături, în picioare): Mă scuzaţ’, vreţi să vă aşezaţi?
MARGARETA (cu reproş): Stai, stai! C-ai stat bine până acuma!
LIVIU (se ridică): Da’ nu v-am văzut. Vă rog, luaţi loc.
MARGARETA: Nu, mulţumesc. Aşază-te tu.
LIVIU: Insist, luaţi loc.
MARGARETA: Nu, nu... (schimbând macazul) Nu sunt chiar aşa de bătrână... Stai tu.
ANTON (conducând, întoarce capul; iritat): Da’ poate vă ofer locu’ meu?!... Aşezaţi-vă o dată!
(Margareta ia loc pe scaunul oferit)
Scena V
DUMITRU, MARGARETA
DUMITRU (referitor la coafura ei de ieri): Văd că ţi-o dispărut cucuiul ’cela…
MARGARETA (justificându-şi intenţia de a-l ignora): Câinele care latră, nu muşcă niciodată!
DUMITRU (schimbând subiectul, dar insistând cu complimentele): Vai, ce păr frumos ai! Şi cât este de mătăsos!... Parcă eşti din reclama aceea pentru şampon... (Margareta – neimpresionată) Se vede că ţi l-ai crescut de ceva timp... Anul ăsta îl dai la şcoală?...
Scena VI
Două ELEVE, Doi ELEVI, apoi DUMITRU
Elevii claselor a VI-a şi a IX-a se confesează în perechi.
O ELEVĂ (impresionată): Ce cercei frumoşi ai!
ALTĂ ELEVĂ (mândră): Da-a! Mama mi i-a luat.
O ELEVĂ (lăudându-se la rândul ei): Uite ce agendă am!
ALTĂ ELEVĂ: U-a-a-u-u...
O ELEVĂ: Mai am una, fix ca asta.
ALTĂ ELEVĂ (cu ochi miloşi): Nu mi-o dai mie?
O ELEVĂ (rece): Nu-u... că una-i oficială... şi... (cerând o ureche, şoptind) alta-i pentru note rele...
*
UN ELEV: Mi-i dor de dirigintă...
UN ELEV: E-e-i, cum? E destul de rea, strigă... da’ cu mine-i bună.
UN ELEV: E-e-i... Pur şi simplu, părinţii se înţeleg cu dânsa: mama o ia cu tot felu’ de atenţii...
UN ELEV: El?... îi mai mult cu pretenţii... (chicotesc)
*
DUMITRU (dezaprobând înghesuiala): Mă, băiete... ghiozdanu’ ista îi mai mare ca tine... (elevul dintr-a cincea se ruşinează) Chiar din prima zi de şcoală vă trebuie toate rechizitele alea? (elevul tace) Da’ carnetu’ de elev ţi l-ai luat?
ELEVUL (convins): Nu-mi trebu’!
DUMITRU: A-a-a... Ei, bun. (Un alt elev cască, etalându-şi dantura, către dânsul:) Auz’, băiete? „Balegă de samă”![56] Nu căsca cu poftă, că-s încălţat!
Îi sună celularul la o piticanie (elev într-a 11-a). El nu răspunde imediat,
lasă lumea să „savureze” melodia şi, mai ales, partea lui din conversaţie.
PITICANIA: ...Aleo?! Da... Şî?!... Văi, nu pot az’... „Nu hai, davai... Pa ca!...”[57]
DUMITRU: Ia-uite ce persoană, solicitată!... Încă nu aşa, da’ n-are când măcar să-şi schimbe melodia ’ceea într-aiurea!... (către Liviu:) Stai, că ştiu cum o cheamă pe cântăreaţă... am văz’t-o la televizor... are un nume, ca şi poetul ’cela italian: Aligheri... Cristina Aligheri.
LIVIU (corectează): ...Aghilera.
DUMITRU: Da, da... Aghileri...
Scena VII
ANTON, DUMITRU, ELEVUL, apoi LIVIU
Anton a oprit autobuzul, pentru a colecta taxa.
ANTON (zărindu-l pe Amărât, gândind): „Iar aista!”[58] (în glas) Hai, hai... joacă-te cu focu’... Ai noroc că-s bun la suflet... (gândind) „Pe cel pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti... Aşa că, ducă-se...” (către un elev) Cât ne-ai dat? Numa’ atâta? Nu ştii că de az’ s-o scumpit?
ELEVUL: D-ap’ eu îs elev...
ANTON: Şi dacă...
DUMITRU (în ajutor): La ştiri au zis că elevii achită taxa cea veche...
ANTON: Măi, măi, măi... Văd că am „de-afaşeri”[59] cu oameni „culturali”!...
DUMITRU: Informaţi... şi-atât!
ANTON (către elev): Ia-n stai „oleacă”! Să-ţ’ văd carnetu’!
ELEVUL (lânced): Nu-l am la mine...
ANTON (triumfător): A-a-a... nu-l ai?! Plăteşte toată suma!
ELEVUL: Da’ nu se vede după uniformă că...
ANTON: Nu mă-nteresează... ori documentu’, ori banii!
Majoritatea elevilor au simţit pe pielea lor „bunătatea sufletească” a lui Anton,
fiind jecmăniţi mai ceva ca la drumul mare.
DUMITRU (către Liviu): Iaca, am ajuns europeni!
LIVIU: Adică?
DUMITRU: D-ap’ tu nu vezi că preţurile-s ca-n Europa... chiar dacă salariile-s ca la noi... (după o pauză; către băiatul cu ghiozdan) Vasăzică, nu ţi-o trebuit carnetu’?... (către toţi şi către nimeni) Aşa-i, dacă nu ascultaţi de cei mai mari... În loc să învăţaţi din greşelile altora, voi mai dihai greşiţi!... Şi încă nici nu învăţaţi din ele...
S-a ajuns rapid la cealaltă staţie terminus. Pasagerii nu au zăbovit.
Tabloul
Autobuzul staţionează pe o stradelă umbrită de castani. Astfel, soarele în zadar îşi arată colţii, pe când vântul se lasă aşteptat. E amiază, Anton îşi ia prânzul. Pretutindeni predomină liniştea. Două proieminenţe masculine fac câteva ocoluri autobuzului. Prima ajunge în faţa acestuia, se îndoaie din genunchi, dibuieşte, apasă un buton ascuns în apropierea roţii şi, uşa din faţă se deschide.
Liviu intră trăgându-l de mână pe Tudor. Urcând treptele, Liviu îl priveşte galeş peste umăr. Stând cu spatele, îşi apleacă trunchiul, împingându-l cu fundul. Tudor surâde, îl întoarce cu faţa spre el, sărutându-l. Pe când gura unuia se adapă cu a celuilalt, ei se dezbracă reciproc. Mai întâi zboară aruncat un sacou, apoi o geacă. Imediat, Tudor îl deshamă pe Liviu de cravată, răsucind totodată nasturii de la mâinici, iar după aceea cămaşa se trage din pantaloni, ridicându-se şi despărţindu-se de corp, întoarsă pe dos. La scurt timp, cad şi blugii, rămânând ca un acordeon strâns, pe lângă călcâie. Tudor îl mai răsuceşte o dată la 90 de grade pe Liviu, căutând să-l elibereze şi de strânsoarea curelei şi de lenjeria, care-i ţinea cald pe dedesubt. Dar, se aud voci.
MARGARETA: Unde te-ai pornit?
DUMITRU: Treaba mé!
MARGARETA (se lipeşte de braţul său): Eu nu te-ntreb de „treaba ta”... eu te-ntreb un’ te-ai pornit?
DUMITRU (născoceşte): Mă duc să-ă... cumpăr o casă... Ştii tu, am coborât din copaci şi-mi trebuie o locuinţă...
MARGARETA (intrând în horă): Da’ ce-ţi trebuie s-o cumperi? La cât de zdravăn eşti, ai putea s-o faci!...
DUMITRU: Măi femeie! Unde-ai mai văzut tu moldovean să sădească un pom, să sape o fântână şi să facă o casă?... Acuma-s alte obiceiuri...
MARGARETA (perversă): Dar dacă am să fiu eu... primul etaj?... (Ambii intră binedispuşi în autobuz, dar Margareta scoate un ţipăt)
DUMITRU: Bă, ce-i cu voi? Ce-i cu voi aicea?!
AMĂRÂTUL (se scoală din colţul său şi se apropie, văzându-i pe Liviu şi Tudor acoperindu-şi cu
neîndemânare goliciunea, apoi stând cu feţele-n podea): Ce face firul ierbii când coasa îi e vecină?... Ia capul, şi-l înclină!...
TUDOR (cu ochii pe sub sprincene): Cine mai eşti şi tu?
AMĂRÂTUL (resemnat şi împăcat cu vestimentaţia sărăcăcioasă): Eu?... un om care a lipsit atunci când s-a-mpărţit norocu’... Dar un om... nu un dobitoc... (ridică şi Liviu ochii pe sub sprincene) Eu de-aşa păcate am mai auzit... şi încă mai straşnic... Dar n-am mai văzut... ca omu’, să se îndobitocească în aşa hal!...
TUDOR (cutezător): Ia-n lăsaţi-ne-n pace!
DUMITRU: Bă, tu încă mai ai glas?! (Tudor vrea să zică ceva) Gata, am terminat cu discuţia!
AMĂRÂTUL (continuând apăsat): Eu încă aşa n-am mai văzut... Câte impulsuri mârşave, câte dorinţe josnice şi câte zile înjositoare aţi avut?... Cum nu vă daţi seama că acum sunteţi mai prejos de animale?...
LIVIU (arţăgos): Da’ cine eşti tu să ne speli fără „sopon”[60]?
DUMITRU: Ia-uite cum ştiu de săpun, de... Bă, ce-i cu voi, vă zboară scăfârlia? (în gând) „Da’ chiar, cine-i ăsta?... Cu cine seamănă el aşa tare?” (Liviu vrea să mai sară o dată cu vorba) Gata, am zis! Am terminat discuţia!
AMĂRÂTUL: Eu, cine-s?... Eu nu sunt un dobitoc, nu sunt un sac de cartofi, transportat dintr-o piaţă în alta cu autobuzu’!... Nu sunt un primitiv care a scăpat de jungla tropicală, pentru a se civiliza... şi care în loc de civilizaţie şi-a făcut o altă junglă... a vorbelor urâte, a faptelor nedemne, a capriciilor, a mofturilor, a indiferenţei, a prostiei...
MARGARETA (crezând că trebuie să adauge): Neamul omenesc a ajuns în bucluc: homosexualii se-nmulţesc, da’ nu se reproduc!...
DUMITRU (tandru, zâmbind): Iar tu pui „copeica”? (O cuprinde)
ANTON (intră, înfulecând): Ce-i cu „sobrania”[61] asta?
DUMITRU (se justifică): Noi (el şi Margareta) am venit, pentru că am văzut că cineva dă târcoale autobuzului... (Anton îi observă pe cei doi tineri despuiaţi şi, mai să se-nece) Da’ aiştea... (arată către ei) li s-o făcut cald?...
ANTON (încercând să-şi revină, schimbând subiectul; către Amărât): Da’ tu? Ai „înjiet”[62]?
AMĂRÂTUL (profund): Mulţi morţi au păşit în autobuzu’ ăsta... Voi, cu toţii, existaţi... (clatină din cap) nu trăiţi...
ANTON: A-a, îi clar!... Plânge „Costiujeni-ul”[63]...
DUMITRU (intervenind): Îi clar ca la fundul mării! Lasă-l să zică ce are de spus...
AMĂRÂTUL (către Dumitru): Nu e nevoie... (întărâtat, către Anton:) Tu pe mine nu mă lua peste picior... Eu nu ţi-s unul din pasagerii pe care-i fraiereşti de câţiva lei, ca să-ţi umpli stomacu’. Las’ ca ştim „un-ţii sovistea”[64]: la fundul buzunarului!.. Ai şi tu o parte din vină pentru-u... (lungeşte gâtul spre Liviu şi Tudor) rătăcirea lor...
ANTON (debusolat): Cu ce-s vinovat eu?
AMĂRÂTUL: A-a-a, nu-ţ’ aduci aminte?... Din gura ta a ieşit vorba ’ceea: „E sănătos să dormi oricând, oriunde şî... cu orişicine”...
LIVIU (profitând de nedumerirea lui Anton): Voi nu-nţelegeţi!... E vorba de sentimente...
TUDOR (potolindu-l): „Livcik”, lasă...
DUMITRU: Care „Livcik”, care lasă?! Încă n-am terminat discuţia!!
AMĂRÂTUL: Sentimente, zici?! Cum rămâne cu sentimentul dragostei faţă de patrie, de neam, de credinţă, de FAMILIE?!... Îmi vorbeşti mie de sentimente? Ştii tu ce-nseamnă să nu ai un cămin al tău?... Să nu poţi să zici niciunui loc: ACASĂ?... Pentru mine, autobuzul, în care v-aţi împrăştiat scârnăviile şi v-aţi arătat mizeriile, a fost casa mea... Până când voi aţi batjocorit-o!... (Amărâtul îi priveşte sfidător; realizează că nu mai are ce să spună şi, mai ales, nu are cui să-i mai spună ceva... Iese cu fruntea sus, dar cu inima răvăşită)
DUMITRU (când Amărâtul trece pe lângă dânsul): Eu de când v-am spus că-s nişte muieri în pantaloni!...
Anton, Margareta şi Dumitru ies pe rând,
lăsându-i pe Liviu şi Tudor să se-mbrace taciturni.
(Cortina)
(mun. Chişinău; august – septembrie 2007)
[9] Poreclă rusofonă pentru numele Liviu. Sună aproape identic cu un cuv. din l. rusă: sutien = лифчик (se pronunţă „lifcik”)
[11] Se are-n vedere că se amestecă unde nu trebuie.
[12] Ghidighici – lac de acumulare, situat la cca 10 km nord-vest de Chişinău.
[27] „Dar pentru Dumnezeu! Fără petrolul şi gazul nostru voi v-aţi fi pierdut demult... cu vinul vostru pe gât!” (rus)
[28] „Ia-n staţi niţel! Dacă sunteţi aşa o mândră rusoaică, plecaţi să trăiţi în Rusia.” (rus)
[30] „În primul rând, nu sunt aşa de sigur că întotdeauna casa dvs a fost aici... În al doilea rând, dacă Moldova e patria dvs, atunci ce fel de vorbă mai poate fi despre gazul nostru şi vinul vostru?! Hotărâţi-vă!” (rus)
[31] „Nu şi nu” (rus)
[32] „îi răspundem” (rus)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu