Republica Moldova,
mun. Chişinău,
Grădina Publică Ştefan cel Mare
(studiu istoric:)
Dragă Europă,
fără să aştept un răspuns din partea ta, fără să-ţi cer ceva în schimb, îţi adresez încă o scrisoare, cea din urmă, după cum ţi-am promis. Sper să înţelegi că, în lipsă de spaţiu, dar şi din cauza multitudinilor de idei, se prea poate să las loc de interpetări. E şi firesc să fie aşa: când e vorba despre tine, se merită.
Europa pe care o cunosc nu ne (re)cunoaşte pe noi, românii. Poate pentru că suntem prea mici şi neînsemnaţi sau poate pentru că asta este imaginea pe care ne-am creat-o înşine. În orice caz, avem aceeaşi origine comună. Este vorba despre „Roma, al cărei geniu specific era cel al ordinii şi al tehnicii, al organizării şi al dreptului, dar care asimilase şi cultura şi arta Greciei (şi care) a sfârşit prin a face din locuitorii liberi de pe teritoriile sale cetăţeni cu drepturi depline, din anul 212, (adică) membri ai unei patrii comune căreia erau mândri să-i aparţină şi care a fost numită Romania”[1].
Problema care s-a iscat în raporturile „bilaterale”, dragă Europă, ne-a inhibat timp de 1000 de ani pe ambii, deopotrivă. Adică avem o antichitate în care am „conlocuit” şi un ev mediu în care am „renăscut” împreună, dar ulterior noi, românii, ne-am distanţat tot mai mult de ceea ce a devenit Occident. Să mă explic:
Cultura greco-romană reprezintă fundamentul civilizaţiei europene. Aceasta a influenţat şi a fost asimilată de cel dintâi popor stabilit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Cultura tracilor de nord încă neromanizaţi nu se deosebea cu mult de cea a altor popoare indo-europene. Originalitatea ante-locuitorilor noştri se rezuma la stilul arhitectural neaoş (murus dacicus) şi la religia presupus monoteistă a acestora (teoria unicului zeu – Zalmolxe). În rest, sanctuare circulare şi rectangulare au existat şi la alte seminţii, precum şi organizări statale sub formă de uniuni tribale. Ba mai mult, nu există dovezi care să ateste existenţa unei limbi dacice. Unicele indicii în acest sens sunt cele 10% din cuvintele lexicului românesc a căror origine este necunoscută (de aceea se presupune că sunt dacice: brânză, moş etc.), precum şi inscripţia „DECEBALUS PER SCORILO”, dintre care primul lexem are terminaţie latină, iar ultimul este de origine greacă.
Romanizarea a constituit un proces care a stat la baza etnogenezei majorităţii popoarelor europene, inclusiv a românilor. După exemplul Romei s-au edificat oraşele din Dacia Traiană: Sarmisegetusa Regia, Napoca, Drobeta, Apulum ş.a. Introducerea şi implementarea limbii latine („vulgare”, e adevărat), a legilor, a sistemului administrativ şi a „infrastructurii” romane în acest spaţiu s-a produs poate mai rapid decât în alte regiuni ale imperiului datorită inferiorităţii (sau a permeabilităţii, dacă doriţi a) culturii daco-getice.
Romanizarea nu a încetat după retragerea armatei şi a administraţiei din ordinul împăratului Aurelian, după cum susţinea şi Panaitescu: „dacă Roma a murit la noi în formele culturii superioare şi în organizaţia socială, în ceea ce are esenţial nu a murit niciodată: limba noastră, numele nostru, anumite aptitudini de ordine socială, anume măsură etică a poporului nostru care sunt romane, şi atâtea obiceiuri la sărbători (...) Nici ortodoxia, nici bizantinismul, nici măcar slavonismul n-au putut fi o piedică pentru păstrarea acestei mari tradiţii”[2].
Daco-romanii au trecut prin aceleaşi vicisitudini ca tot restul Europei. Migraţiile barbare i-au afectat şi pe strămoşii noştri, şi pe cei ai francezilor, şi pe ai italienilor. Dar spre deosebire de vestul Europei, ne-am reafirmat romanitatea în cadrul Imperiului (zis) Bizantin şi am făcut-o cu pietate. Eram parte componentă a imperiului creştin şi nu aveam motive să tindem spre Occident. Parafrazându-l pe Eliade, am spune că misiunea noastră istorică nu putea fi justificată decât printr-un „imperialism spiritual”, la care participa un neam întreg.[3] Bizanţul a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco-romană, în creştinarea noastră, în procesul de formare a poporului şi a limbii române, în organizarea şi viaţa bisericească, în cultură şi artă. În perioada migraţiei popoarelor, Imperiul Bizantin a reprezentat singura formaţiune politică din sud-estul european care a reuşit să se impună în faţa barbarilor, obligându-i pe aceştia să dea libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. Când sau constituit statele medievale româneşti, întemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat monahismul, toate s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanţul.
Dar nu e cazul să mă crezi pe cuvânt, dragă Europă, căci ştii prea bine de mulţimea istoricilor, printre care Gh. Brătianu, ce au demonstrat că „imperiul (roman – n.n.) a dispărut în Occident, în timp ce în Peninsula Balcanică avea să se menţină încă secole întregi, sub egida Bizanţului”[4].
Unii savanţi occidentali căutau mărturii ale dislocării poporului nostru, spre a nega dăinuirea noastră multiseculară în acest spaţiu. Ferdinand Lot susţinea că romanizarea s-ar fi produs doar la sud de Dunăre, de unde strămoşii noştri au migrat spre nord. Dar unica formă de „nomadism” a valahilor a fost transhumanţa. De altfel, „istoriceşte, statele de început ale Apusului se fac prin dislocare şi nu prin aglomerare (cum a fost în Estul Europei – n.n.), în aşa fel încît nu ştim dacă pe Carol cel Mare trebuie să‑l numim Charlemagne sau Karl der Grosse”[5]. Închei subiectul privind continuitatea în spaţiul românesc cu expresia mareşalului Antonescu: „suntem primii în aceste regiuni şi vom fi ultimii care să le părăsească”[6].
Inevitabil, prăbuşirea Romei ne-a apropiat tot mai mult de Noua Romă – Constantinopolul, iar implementarea limbii vechi greceşti şi a slavonei în instituţiile statului bizantin a însemnat şi pătrunderea celei din urmă în spaţiul de la nord de Dunăre. De altfel, şi vestul Europei s-a confruntat cu o criză lingvistică, astfel încât „faptul că latina
Dar limba slavonă şi grafia chirilică fusese utilizate apriori în biserici şi mănăstiri, pentru ca apoi să intre în uzul cancelariilor domneşti. De altfel, B.P. Haşdeu a demonstrat că „într-o limbă nu contează atât cantitatea, cât valoarea de circulaţie a cuvintelor”, astfel încât, „în română se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte latine, dar este imposibil de alcătuit o frază exclusiv din elemente slave, turceşti, greceşti şi maghiare etc.”[8]. De asemenea, trebuie de precizat că termenii ce ţin de viaţa bisericească au pătruns în limba română de la slavii de sud, nu de la cei din est. Asta deoarece, deşi „creştinaţi înaintea tuturor vecinilor”[9], servind ca dovadă şi „terminologia creştină a limbii”[10], românii nu dispuneau încă de organizare bisericească proprie.
Această situaţie creată în arealul lingvistic românesc nu a modificat structura etnică a populaţiei majoritare, astfel încât am continuat să fim romani, cel puţin în accepţiunea celorlalţi, inclusiv a vecinilor care s-au sedentarizat. O dovadă în acest sens este Gesta Hungarorum, în care cronicarul anonim al regelui maghiar Bela relatează despre „pastores Romanorum” (păstori romani) şi despre „blachi” ca fiind băştinaşi în aceste teritorii. Şi în Cronica lui Nestor se menţionează despre „volochii, de dinaintea năvălirii ungurilor (...) [care], trecând munţi înalţi, se porniră să lupte cu volohii şi slavii ce locuiau aceste ţări”[11].
Aşadar, dragă Europă, românii, de la origini, au fost un popor de păstori. Iar dacă ne gândim că anume „cu stofele şi‑a făcut de două ori intrarea în istoria cea mare cultura europeană: ţesăturile Florenţei au hotărît de Renaştere, în timp ce maşina de ţesut de la Manchester a hotărît de era industrială”[12], atunci poate având circumstanţele statelor italiene şi ale Angliei, românii şi-ar fi manifestat europenismul ceva mai devreme şi poate într-o manieră mai originală.
Este adevărat că ne-a lipsit Renaşterea, dar e la fel de adevărat că am avut-o transfigurată într-o bogată cultură populară, care astăzi este în declin, într-o proprie organizare de stat, într-o deosebită arhitectură ecleziastică, ce constituia un capitol evoluat al artei bizantine etc.
Probabil cauza principală a stagnării românilor a fost dezinteresul Occidentului (menţinut până în sec. XIX) faţă de dezbinarea noastră politico-statală (elocventă fiind pasivitatea de care au dat dovadă puterile din vest la rugăminţile domnitorilor noştri de a contracara pericolul otoman), precum şi faptul că imperiile vecine nutreau planuri expansioniste în dauna noastră.
„Secolul naţiunilor” ne-a impus să ne facem auziţi, dar şi să ne pierdem glasul. Am jertfit cu spiritualitatea bizantină pentru a ne reintegra în Europa. Cu alte cuvinte, ne-am dezis de straiele noastre, pentru a le împrumuta pe cele occidentale. Fenomenul în cauză a fost explicat în felul următor: „cît timp valorile general împărtăşite erau cele ortodoxe, românii se puteau simţi la ei acasă în spaţiul est-european. În momentul cînd pretutindeni sentimentul identităţii naţionale trece pe primul plan, lucrurile iau pentru ei o întorsătură radicală. Ei se trezesc dintr-o dată, ceea ce fuseseră întotdeauna, dar fără ca aceasta să-i singularizeze, „o insulă latină
Am adoptat şi am adaptat regulile şi rigorile occidentale la realităţile spaţiului nostru mioritc. A fost un efort colosal şi nu sunt sigur dacă a meritat pe deplin. Din păcate, „democraţia românească (importată din revoluţiile franceze, deşi poate era mai indicat şi mai „aproape” – din Grecia Antică) n‑a creat nici măcar conştiinţa de cetăţean”[14]. Nu în zadar Eminescu lua în derâdere moda franţuzească.
Acum încă insistăm asupra latinităţii noastre, ignorând tradiţiile, obiceiurile şi confesiunea moştenite de la Bizanţ. Încercăm să ne reafirmăm, prin preluarea, în ultimii 200 (pentru unii dintre noi – 20) de ani, a modelului occidental, inoculându-ne ideea că nu se poate altminteri. O naţiune cu o istorie atât de tumultoasă şi cu o cultură atât de frumoasă nu are dreptul să cadă în capcana globalizării. Dacă ne întrebi, dragă Europă, ce am reuşit noi, care ne sunt meritele, îţi răspund întrebându-te ce ai reuşit tu prin UE? Îmi vei spune, probabil, că oamenii de acolo o duc mai bine. Dar ce se întâmplă cu Grecia, cu Spania, cu Irlanda? Poate îmi vei argumenta că datorită Uniunii Europene rivalitatea franco-germană a luat sfârşit. Dar cu ce sacrificii? Oare nu sunt nemţii încă dezbinaţi (cazul Austriei) şi lipsiţi de drepturile politice care li se cuvin? Oare nu sunt ţările din Occident invadate de imigranţi?
Dragă Europă, tu ai descoperit restul lumii, iar acum nu mai poţi să te redescoperi. Crezi că performanţele economice sunt cele care te definesc. Dar în acest caz, chinezii sunt mai „europeni” decât tine. Ţi se pare că drepturile omului sunt piatra de temelie a civilizaţiei tale, dar atunci americanii sunt mai „civilizaţi” ca tine.
Nu poţi, tu, dragă Europă, să-ţi faci pe toţi ceilalţi europeni, dar poţi să-ţi aminteşti de cei care au fost, sunt şi vor fi europeni. În fine, nu cred că există cineva care contestă valorile stabilite şi respectate în cadrul UE, în schimb sunt unii care ne contestă apartenenţa europeană. De aceea, ţi-am şi scris aceste scrisori.
Cu respect şi simpatie,
un sud-est european.
[1] Genevieve d'Haucourt, Viaţa în Evul Mediu, Ed. Corint, Bucureşti, 2000, p. 8.
[2] P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 28.
[4] Gh. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric – poporul român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 165.
[5] C. Noica, Modelul cultural european, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 98.
[6] J. Rotaru, Vl. Zodian, L. Moise, T. Oroian, Antonescu – Hitler, Caucazul şi Crimeea, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p. 14.
[7] A. Vauchez, Spiritualitatea în Evul Mediu, Ed. Meridiane, 1994, p. 14.
[8] L. Boia, România – ţară de frontieră a Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.48.
[9] C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Ed. All Educational, Bucureşti, 2000, p. 180-187.
[10] P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 20.
[11] A se vedea: Gh. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Ed. Cartea moldovenească, Chişinău, 1991, p. 115 şi G. Popa Liseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. II, Descrierea Europei Orientale, Tipografia „Bucovina”, Bucureşti, 1934.
[12] C. Noica, Modelul cultural european, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 105.
[13] L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, CEU Press, 1997, p. 19.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu