Demitizarea neconstituţionalităţii vectorului euroasiatic

Unii istorici opinează că eşecul lui Bonaparte de a cuceri Imperiul Rusiei şi de a menţine sub stăpânire Spania este cauzat nu atât de insuccesele militare (acestea fiind mai degrabă nişte consecinţe inevitabile), cât de decalajul dintre principiile Revoluţiei Franceze perpetuate şi promovate de către Napoleon şi nivelul net inferior al dezvoltării societăţilor feudale spaniolă şi ţaristă. Cu alte cuvinte, monarhul francez nu a fost înţeles de cele două comunităţi, aparent diametral opuse, dar foarte similare, nereuşind să le convingă de beneficiile instituirii egalităţii în faţa legii, de necesitatea desfiinţării privilegiilor nobiliare, de avantajul libertăţilor economice, de utilitatea valorificării dreptului la proprietate, precum şi de importanţa exercitării suveranităţii poporului.

Această abordare a epocii napoleoniene – considerată drept prima tentativă de unificare a Europei moderne (fie şi sub hegemonia Franţei) – o evoc sub impresiile uneia dintre cele mai reprobabile emisiuni televizate pe care am urmărit-o. În fond, ediţia „Politica” din data de 16 octombrie 2014 reprezintă expresia discrepanţelor dintre două niveluri de asimilare a informaţiei, dar mai ales de percepere a unui model civilizaţional – cel european.

Rezumând, emisiunea s-a dorit a fi un pluton de execuţie, în care moderatorii i-au înlocuit pe călăi, iar cei supuşi oprobriului înscenat erau condamnaţi fără drept de apel (nu a fost prezent nici măcar un judecător constituţional, deşi numele unora a fost rostit în mod repetat). S-au utilizat toate armele propagandistice din dotare, fără a se emite măcar o judecată de valoare. Să-mi fie iertată aprecierea mai puţin eufemistică, dar aveam senzaţia că prezentatorilor li s-a dat comanda „FAS”, iar din „câini de pază ai societăţii” s-au transformat în „dulăi de companie” ai unor indivizi obscuri, cu aspiraţii de moguli de presă.

În continuare, voi încerca o demitizare a insinuărilor formulate cu privire la cea mai recentă hotărâre a Curţii Constituţionale din Republica Moldova:

1) Curtea subminează supremaţia Constituţiei

Deşi această acuzaţie nu este recentă, anumite grupuri reuşesc să o tot reactualizeze, conferindu-i conotaţia de „sabie a lui Damocles” la adresa Curţii Constituţionale. Deloc relevante par a fi motivele şi argumentele, întrucât ceea ce primează este discursul incisiv, abundenţa speculaţiilor, trivialităţile de mahala şi identificarea „inamicului”.

Paradoxal, unicului organ abilitat cu interpretarea legii supreme (conform articolului 135, al. (1), lit. b) din Constituţie) i se reproşează că îşi exercită competenţele, că nu este o instituţie amorfă, ci una pe deplin funcţională, capabilă să ofere soluţii variilor probleme cu care se confruntă societatea. Altfel spus, Curtea Constituţională este blamată pentru că îşi îndeplineşte misiunea de a garanta supremaţia Constituţiei (art. 134, al. 3).

Bineînţeles că există suficienţi actori politici interesaţi în compromiterea Curţii Constituţionale (şi mai ales a actualei componenţe, de altfel incomode), prin lansarea unor asemenea insinuări. Or, prin recunoaşterea Declaraţiei de Independenţă ca făcând parte din blocul de constituţionalitate, adică prin atribuirea unei valori juridice practice, nu doar declarative acesteia, Curtea nu a făcut decât să constate un fapt cât se poate de evident: statul Republica Moldova nu există din 29 iulie 1994, ci din 27 august 1991, iar actul fondator nu este Constituţia, care, de altfel, în Preambulul său (ce-i conferă legitimitate şi continuitate) este menţionat expres că derivă din „aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova”.

2) „Clauza de eternitate” a Declaraţiei de Independenţă – desconsiderare a suveranităţii

Acest aspect a fost tratat superficial şi tendenţios fie din necunoaştere, fie din rea-voinţă. Nu poţi să pretinzi că nu ai înţeles ceva dacă nici măcar nu ai ştiut despre asta.

Am asistat cu stupoare la încercările precare ale celor prezenţi la emisiune de a explica sintagma „clauză de eternitate” ca fiind o batjocură a onoratei Curţi Constituţionale la adresa cetăţenilor, întrucât plasarea acesteia între ghilimele i-ar atribui un sens metaforic şi ambiguu. Abordarea respectivă este inadecvată şi demonstrează o lipsă crasă de cunoştinţe în domeniu sau o distorsionare intenţionată. De altfel, ghilimele de rigoare au fost utilizate pentru a accentua că expresia nu le aparţine judecătorilor constituţionali, ci unuia dintre cei mai renumiţi teoreticieni normativişti – Hans Kelsen, corifeu al constituţionalismului european. Dacă distinşii domni care au îndrugat verzi şi uscate la emisiune vor binevoi să cerceteze echidistant acest subiect, s-ar putea să conştientizeze că o „clauză de eternitate” se aplică prevederilor Constituţiei care nu pot fi modificate sau amendate.

Cât priveşte perenitatea Declaraţiei de Independenţă, aprecierea Curţii este lipsită de echivoc: „Declaraţia de Independenţă beneficiază de statutul de „clauză de eternitate", deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căreia nu pot fi schimbate fără a distruge această identitate.” Deci dacă poporul suveran va opta pentru schimbarea identităţii constituţionale actuale – prin unirea cu un alt stat sau cooptarea unor subiecţi federativi – atunci va trebui adoptată o nouă Declaraţie de Independenţă. Până atunci, însă, se aplică conceptul de „clauză de eternitate”, întrucât „Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus nici unui fel de modificări şi/sau completări.”

3) Curtea a declarat neconstituţională aderarea la Uniunea Euroasiatică

Întâi de toate, nu te poţi pronunţa cu privire la ceva ce nu există. Actualmente, Uniunea Euroasiatică este doar un proiect în proces de constituire, ca urmare a acordului semnat la 18 noiembrie 2011 de către preşedinţii statelor fondatoare, al cărui obiectiv îl reprezintă crearea acestei structuri până în 2015. Organizaţia instituită (cel puţin pe hârtie) se numeşte Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.

Un alt aspect esenţial îl reprezintă faptul că obiectul sesizării la Curtea Constituţională a fost Legea Nr. 112 din 2 iulie 2014 cu privire la ratificarea Acordului de Asociere UE-RM şi nicidecum tratatul de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Vamală, care s-ar putea să fie excepţional, dar lipseşte cu desăvârşire.

Intuiesc că anumite pasaje din comunicatul de presă din data de 9 octombrie se vor regăsi în hotărârea ce urmează a fi publicată în Monitorul Oficial (spre dezamăgirea celor care invocau o „eroare redacţională”), însă înfrigurarea cu care subiectul este tratat denotă o tentativă nedisimulată de a schimba accentele, de a distrage opinia publică de la subiectele indezirabile şi deranjante pentru anumiţi concurenţi electorali. Unora le este mai convenabil să atragă terţe părţi în tumultuoasa campanie electorală, decât să se abţină de la asemenea tertipuri şi să aştepte publicarea hotărârii în Monitorul Oficial.

Revenind însă la subiect, e limpede că unii au înţeles doar ceea ce au vrut să înţeleagă, lansând speculaţii tendenţioase şi pretând asupra unor acuzaţii maliţioase. Ad litteram, Curtea nu a făcut decât să reconfirme „orientarea spre spaţiul valoric democratic european” ca fiind „un element definitoriu al identităţii constituţionale a Republicii Moldova.” Dacă altcineva consideră altminteri, este liber să debiteze, cu precizarea că doar Curtea Constituţională poate intrepreta Constituţia şi, implicit, blocul de constituţionalitate, din care face parte şi Declaraţia de Independenţă (conform Hotărârii din 5 decembrie 2013). Ideal pentru unii ar fi fost ca unicul organ de jurisdicţie constituţională din Republica Moldova să-şi eludeze propria jurisprudenţă sau pur şi simplu să nu-şi desfăşoare activitatea în mod independent. Aşa sau altfel, Declaraţia de Independenţă cuprinde aspiraţia legitimă a poporului „de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu ţările europene (...)”, de care nu puteau face abstracţie judecătorii constituţionali.

În principiu, fraza de la care mulţi au jubilat, dar şi mai mulţi s-au ofuscat este următoarea: „Astfel, procesul de integrare europeană a Republicii Moldova nu numai corespunde identităţii constituţionale a Republicii Moldova, ci orice altă orientare contrară este a priori neconstituţională.” Prin urmare, citatul respectiv a fost în mod intenţionat distorsionat, deşi acesta nu cuprinde o referire textuală la Uniunea Europeană sau la cea Euroasiatică. Or, opţiunea europeană nu ţine de o anumită entitate supranaţională, căci geografic şi cultural Republica Moldova face parte din spaţiul valoric european şi nu poate fi disociat de acesta. Dacă în cadrul viitoarei Uniuni Euroasiatice se vor respecta drepturile omului, se va garanta supremaţia legii şi va funcţiona statul de drept, atunci şi aceasta va deveni o opţiune perfect constituţională. Analogic, dacă în Uniunea Europeană principiile democraţiei vor fi anulate prin instaurarea dictaturii sau a tiraniei, atunci această opţiune ar deveni una neconstituţională.

Până la proba contrarie, aştept publicarea în Monitorul Oficial a încă unei hotărâri istorice a Curţii Constituţionale.

Check in la CEC

Vineri, 10 octombrie, Comisia Electorală Centrală (CEC) a înregistrat primii 15 concurenţi electorali la alegerile parlamentare ordinare din 30 noiembrie. Procedura a durat mai bine de două ore, deşi a fost o simplă formalitate, întrucât dosarele corifeilor politicii moldoveneşti au fost tratate cu crasă superficialitate.

Mai exact, CEC nu s-a sinchisit să verifice dacă partidele şi-au înregistrat simbolurile electorale în conformitate cu legislaţia în vigoare. Printr-o inepţie condamnabilă şi o inerţie inexplicabilă, instituţia publică responsabilă de organizarea şi desfăşurarea alegerilor, adoptând hotărârile de înregistrare a concurenţilor electorali, s-a bazat doar pe Legea Nr. 718-XII din 17.09.1991 privind partidele şi alteorganizaţii social-politice, care la articolul 17 stipulează că: „Partidele şi alte organizaţii social-politice pot avea în calitate de simboluri embleme, drapele, fanioane, care de asemenea se vor înregistra oficial, în modul stabilit, pentru înregistrarea statutului (...)”. Astfel, au fost eludate prevederile Legii Nr. 86 din 28.07.2011 cu privire la simbolurile publice, care la articolul 6, alin. (8) statuează expres că: „Simbolurile corporative, exceptînd cele menţionate la alin. (2) şi (5), se recunosc oficial în calitate de simboluri publice şi se înregistrează în Armorialul General al Republicii Moldova în baza cererilor persoanelor juridice respective şi a deciziei Comisiei Naţionale de Heraldică”. Or, emblemele formaţiunilor politice, fiind simboluri corporative (adică ale persoanelor juridice, cum sunt partidele – art. 15, lit. e) din Legea Nr. 718-XII din 17.09.1991) trebuiau să fie mai întâi înscrise în Armorealul General, în baza deciziilor respective ale Comisiei Naţionale de Heraldică (CNH), pentru ca ulterior să poată fi înregistrate de CEC ca simboluri electorale. Din păcate, procesul electoral a demarat într-o manieră dezolantă şi, totodată, pregnantă nivelului aleatoriu de aplicabilitate a legislaţiei.

Pe de o parte, niciuna dintre instituţiile statului nu s-a autosesizat în această privinţă, iar pe de altă parte, niciun partid din Republica Moldova nu s-a grăbit să-şi înregistreze simbolul, deşi conform art. 14, alin. (4) din Legea Nr. 86 din 28.07.2011: „Beneficiază de protecţie juridică numai simbolurile publice înregistrate în Armorialul General al Republicii Moldova”.

Indubitabil, anumite formaţiuni politice au ignorat în mod conştient legea subsecventă, având temeri rezonabile că CNH ar putea respinge înregistrarea simbolisticii lor. Bunăoară, Partidul Comuniştilor riscă să nu-şi mai poată utiliza emblema actuală, întrucât aceasta nu corespunde nici măcar descrierii din propriul lor statut: „Emblema partidului este Secera, Ciocanul şi o Carte deschisă”. Or, legenda respectivă denotă diletantism, căci nu precizează ordinea, poziţia şi dimensiunile celor trei elemente şi nici nu specifică faptul că secera şi ciocanul sunt încrucişate, aşa cum au fost şi vor fi redate inclusiv pe buletinele de vot. Dacă ar fi să se respecte rigorile ştiinţifice, atunci conform descrierii actuale secera trebuia reprezentată în dreapta heraldică, ciocanul – în stânga heraldică, iar cartea urma să aibă aceeaşi dimesiune ca celelalte două elemente. De altfel, punctul 2) din HotărâreaComisiei Electorale Centrale Nr. 2746 nu face decât să perpetueze această absurditate şi ilegalitate: „Se înregistrează simbolul electoral pentru imprimare în buletinul de vot la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 reprezentat printr-o seceră, un ciocan şi o carte deschisă, care semnifică uniunea clasei muncitoare (ciocanul), a ţărănimii (secera) şi intelectualităţii (cartea deschisă).”

Un alt aspect care surprinde şi provoacă angoase sunt listele ruşinos de incomplete ale unor pretendenţi la fotoliile parlamentare. Astfel, Partidul Democraţia Acasă a prezentat o listă de doar 56 de candidaţi, PPCD – 84, Partidul Comunist Reformator – 60, iar Blocul electoral „Alegerea Moldovei – Uniunea Vamală” – 65 de persoane. Să admitem, la modul teoretic, că unul dintre concurenţii electorali obţine 100% din voturile exprimate. Şi atunci prin ce modalitate legală acesta ar putea suplini numărul candidaţilor, astfel încât articolul 60, aliniatul (2) din Constituţie, care prevede că „Parlamentul este compus din 101 deputaţi”, să fie respectat? Dacă o formaţiune politică nu poate prezenta o listă completă, care este raţiunea înregistrării sale şi garanţia că este sustenabilă pentru alegerile parlamentare?

Evit să mă refer la cei tocmai 171 de candidaţi (!) care figurează în Registrul Criminalistic şi Criminologic, pentru că mi-e dificil să admit că în Parlament ar putea accede persoane cu antecedente penale. Acest fapt denotă gravele probleme de integritate şi de responsabilitate cu care se confruntă partidele noastre politice. Dar având în vedere cu câtă uşurinţă s-au înregistrat la CEC, ce-i mai desparte de un Check in la Parlament? 

Alegerea Referendumului

Pe 30 noiembrie vor avea loc alegerile parlamentare ordinare.

Tot pe 30 noiembrie, parlamentarii noştri neordinari vor să organizeze un referendum.

În principiu, ideea este una de apreciat, dar materializarea acesteia în condiţiile actuale denotă interese mercantile şi oculte.

Câteva argumente:

1) Referendumul, în sine, ca o modalitate de exprimare a voinţei şi a suveranităţii poporului, este destul de impropriu Republicii Moldova. În condiţiile în care avem o Constituţie ce nu a fost supusă referendumului, dar şi o lipsă totală de înţelegere a acestui exerciţiu democratic, a încerca să modifici Constituţia prin referendum este similar cu a-ţi întreba rudele dacă sunt de acord să-ţi schimbi numele. Ceea ce pare a fi corect, dar nu şi necesar.

Totodată, referendumul naţional nu a fost niciodată utilizat chiar şi în unele state cu democraţie consacrată (SUA, Olanda, Japonia), fiind, în schimb, aplicat pe larg în statul confederativ Elveţia.

2) La Secţiunea I, punctul 3.1, lit. c) din Codul Bunelor Practici pentru organizarea Referendumurilor, adoptat de Comisia de la Veneţia la 16-17 martie 2007, se precizează că: 

"Întrebarea supusă votului trebuie să fie clară; aceasta nu trebuie să fie înșelătoare; nu trebuie să sugereze un răspuns; alegătorii trebuie să fie informaţi cu privire la efectele referendumului (...)". 

La Secţiunea III, punctul 42 din Memorandumul Explicativ al Codului sus-menţionat se stipulează următoarele: 

"Două excepţii sunt prevăzute pentru: 

- în cazul în care Constituţia prevede posibilitatea organizării unui referendum pentru revizuirea totală a textului (în practică, a Constituţiei însăşi), dar nu şi pentru o revizuire parţială; o revizuire parţială a textului nu trebuie să fie în mod obligatoriu supusă unui vot popular (...)".

În consecinţă, considerăm că modificarea legii supreme prin iniţierea unui referendum trebuie să respecte recomandările Comisiei de la Veneţia şi să nu se limiteze doar la procedura de alegere a şefului statului.

3) Nu există nicio certitudine că după un eventual rezultat pozitiv la referendumul preconizat, blocajele instituţionale vor dispărea. În condiţiile în care preşedintele va fi ales direct de către popor, dar va deţine aceleaşi atribuţii specifice republicii parlamentare, putem asista la justa revendicare a unor competenţe mai largi din partea prezidenţiabililor. Căci dacă Parlamentul va trebui să împartă cu şeful statului suveranitatea conferită de către popor, atunci şi competenţele vor trebui împărţite.

4) Conform articolului 143, aliniatul 1) din Constituţia Republicii Moldova:

Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.

Respectiv, "argumentul" invocat de către autorii iniţiativei, precum că procedura actuală de alegere a preşedintelui ţării este una sinuoasă, rigidă, creatoare de blocaje instituţionale (este necesar votul a 3/5 din numărul deputaţilor aleşi, adică 61 de voturi), nu rezistă criticii, întrucât legea de modificare a Constituţiei trebuie să fie adoptată cu votul a 2/3 dintre deputaţi (adică 67 de voturi). Deci dacă nu există consens pentru alegerea unui preşedinte, va exista oare pentru modificarea procedurii de alegere a acestui? Mă îndoiesc.

5) O modificare substanţială a Constituţiei este imperioasă, spre deosebire de desfăşurarea unui referendum populist, care se vrea a fi o simplă bifare a unei promisiuni electorale deşarte. Bunăoară, de ce nu s-ar organiza un referendum republican pe chestiuni care pot fi modificate doar prin referendum (art. 142, al. 1) din Constituţie), în speţă - problema neutralităţii permanente? 

Aşadar, prieteni, anul acesta vom avea de ales nu doar nişte deputaţi, ci şi un Referendum impropriu, inconsistent şi inutil.

P.S. Recomand următoarele articole la acelaşi subiect:

Anulăm alegerile? Mergem la referendum? (Constantin Tănase, Timpul)

Cum îl alegem pe Preşedinte-Vodă? (Mihai Ţurcanu, Evenimentul Zilei)

Marş afară!

Mâine, 14 septembrie, la orele 14:00, se va da startul unui nou marş al unioniştilor.

La drept vorbind, aveam dubii referitor la utilitatea încă a unei manifestaţii publice în plină campanie electorală (neoficială).

Având în vedere că acest gen de demonstraţii sunt destinate sensibilizării unor categorii de oameni cu studii superioare, cu un IQ mult mai ridicat decât genunchiul broaştei, care ştiu să facă diferenţa dintre un miting cu iz electoral şi unul cu mesaj apolitic, care o fi rostul încă a unui marş prin centrul Chişinăului?

Răspuns: de a spune încă o dată MARŞ AFARĂ DIN ŢARĂ tuturor lepădăturilor şi parveniţilor, care nu fac decât să fure, să se căpătuiască şi odată la 4 ani să încerce să ne fraierească.

Da, voi, politrucilor, nu sunteţi decât nişte javre ordinare, hiene care vă hrăniţi pe spatele oamenilor de bună credinţă, paraziţi de care nici măcar "otrava, otrăjioara" de la Piaţa Centrală nu ne poate scăpa; care le daţi ruşilor bănci şi aeroporturi, care majoraţi pensiile şi salariile odată în paşte, din contul inflaţiei şi a jocului de-a schimbul valutar; care vă bălăciţi în piscine şi vă plimbaţi cu maşini scumpe, din banii noştri; care jucaţi teatru la televizor şi vă doare în c*r de popor etc., etc., etc.

Într-o perioadă în care fiecare îşi măsoară raitingul (a se citi: scula) electoral(ă), unul aducându-l pe Kirkorov, altul pe Gazmanov, al treilea pe Goran Bregovic, iar un al patrulea pe Rotaru, prefer să mărşăluiesc, ca să le zic MARŞ AFARĂ! Nu de alta, dar n-am nevoie de concertele lor şi de senzaţia pe care vor să ne-o inoculeze, precum că am trăi cu toţii într-un festin perpetuu, într-o veselie nemaipomenită.

De aceea, dacă sunteţi dezamăgiţi, vă invit să veniţi la marşul de duminică. Vom porni de la Universitatea Pedagogică "Ion Creangă".

"Limba luxemburgheză" a Annei Brasseur şi "limba noastră"

Patria mea este limba română (Nichita Stănescu)

"După ce a vizitat Anglia, un funcţionar al oraşului-stat german Osnanbrück a scris, în secolul XVIII, lucrarea Istoria Osnabrück-ului..." - cu aproximativ aceste cuvinte îşi începea discursul unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut la facultate. 

Autorul Istoriei Osnabrück-ului este Justus Möser, un filosof conservator german, care a efectuat o singură vizită în viaţa sa, de doar câteva luni, în afara localităţii de baştină. La revenirea în patrie, pentru a justifica decalajul dintre dezvoltarea fructuoasă a Angliei (datorată Revoluţiei Industriale) şi stagnarea economică a Osnabrück-ului, acesta a elogiat solul fertil al micului stat german, criticându-i pe englezi pentru faptul că nu erau decât nişte "sclavi ai libertăţii". Mai exact, Möser a pus bazele determinismului geografic în istoriografia modernă, încercând să justifice lipsa de spirit atreprenorial a compatrioţilor săi prin faptul că negoţul îi determină pe oameni să procure bunurile de care nu au nevoie, astfel fiind neglijate responsabilităţile faţă de familie şi faţă de stat. În schimb, solul Osnabrück-ului le asigura locuitorilor săi tot necesarul pentru existenţă şi, astfel, aceştia erau prezentaţi de pe poziţii de superioritate în comparaţie cu "răzvrătiţii" şi "excentricii" englezi.

Cu certitudine, argumentelor evocate de către filosoful german par neverosimile chiar şi pentru secolul XVIII, darămite pentru contemporaneitate. Însă nu trebuie eludat următorul aspect: multitudinea de state germane (la un moment dat erau atâtea câte zile sunt în an) a accentuat tendinţele de exacerbare a specificului local.

Cu scuzele de rigoare pentru divagaţia de mai sus, ţin să precizez că Luxemburgul are cam aceleaşi dimensiuni ca şi fostul oraşul-stat Osnabrück. Nu ştiu dacă are sau nu acelaşi sol, dar cu siguranţă există aceeaşi predilecţie pentru hiperbolizarea trăsăturilor locale. În această ordine de idei se înscrie şi afirmaţia provocatoare a doamnei Anna Brasseur, prin care a încercat să identifice similitudini dintre două state mici, atât ca pondere europeană, cât şi ca dimensiuni teritoriale (Luxemburgul şi Republica Moldova).

Într-adevăr, poţi scoate omul din sat, dar nu şi satul din om. Probabil din această cauză doamna Brausseur nu a fost în stare să-şi disimuleze nepriceperea şi cunoştinţele precare în materie de filologie. De altfel, conform CV-ului, dumneaei este de profesie psiholog şi, din câte se pare, nu a excelat nici în acest domeniu, altmiteri era să evite o situaţie conflictuală, precum cea din Parlamentul Republicii Moldova. Lansarea apelului la unitate, după ce spiritele fuseseră deja aţâţate, a lăsat impresia unui gest infantil şi steril ca finalitate.

Nu vreau să insist prea mult asupra unui subiect controversat, dar mai ales asupra unor subiecţi pentru care orice argument ştiinţific este deficitar în raport cu incultura şi necunoaşterea de care dau dovadă. E ca şi cum ai încerca să aplici o frecţie la piciorul de lemn al moldovenismului primitiv (şi mai nou - europenist).

O să fac doar câteva precizări:

1) În nomenclatorul lingvistic al Uniunii Europene nu figurează "limba luxemburgheză".

2) "Luxemburgheza" a fost declarată limbă oficială a statului omonim abia în 1984, ca urmare a unui curent politic de revitalizare şi de accentuare a specificului local.

3) Pe lângă "luxemburgheză", în Marele Ducat al Luxemburgului mai există 2 limbi oficiale: germana şi franceza. Prin urmare, afirmaţia doamnei Brausseur nu este decât o încercare nefericită şi hazardată de a identifica similitudini (de altfel, inexistente) între ţara sa de origine şi Republica Moldova.

4) Mi-aş fi dorit ca oficialul european să se fi concentrat strict pe aspecte ce ţin de competenţele sale profesionale. De altfel, aş prefera să avem un PIB similar cu al Luxemburgului, decât o situaţie lingvistică "similară".

5) Despre durerea de limbă pe care o manifestă unii, mă abţin să comentez.

Chirtoacă - filat de poliţie

Referitor la incidentul din data de 2 iulie dintre primarul capitalei şi poliţie am formulat câteva întrebări, nu fără a preciza contextul situaţiei.

Context:
Conform versiunii oficiale, la data de 02.07.2014, la ora 21:58, un bărbat a telefonat la numărul 902 şi a sesizat poliţia că "pe strada Meşterul Manole se deplasează un automobil de model Toyota Camry de culoare neagră în care se află un şofer în stare de ebrietate la volan".

În înregistrarea video plasată pe site-ul Protv.md, ora apelului pare să fie 21:08, şi nu 21:58.

Conform versiunii primarului, care nu a fost infirmată de către poliţie, acesta s-a deplasat dinspre localitatea Coloniţa spre sediul Primăriei Municipiului Chişinău, iar automobilul pe care îl conducea a fost stopat la intersecţia străzii G. Bănulescu-Bodoni cu bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt.

În aceeaşi "Precizare" a Inspectoratului General de Poliţie (în continuare - IGP) se menţionează că "la ora 22:18, cetăţeanul Dorin Chirtoacă a fost supus testării alcoscopice".

Întrebarea 1:
Dacă apelul telefonic a fost înregistrat la ora 21:58, iar primarul a fost supus testării alcoscopice la 22:18, cum se explică faptul că în doar 20 de minute automobilul condus de Chirtoacă a parcurs traseul de la str. Meşterul Manole (A) până la intersecţia Bodoni - Ştefan cel Mare (B) şi tot în aceste 20 de minute la faţa locului a reuşit să se deplaseze un alt echipaj de patrulare, dotat cu alcooltester?
În plus, se cunoaşte că echipajele poliţiei activează pe sectoare şi doar în cazuri extreme acestea îşi părăsesc itinerariul de patrulare. Respectiv, echipajul de la Ciocana nu are cum să fi ajuns (în 20 de minute) în sectorul Buiucani al capitalei.

Întrebarea 2:
Dacă Dorin Chirtoacă a încălcat regulile de circulaţie (chipurile s-ar fi deplasat cu viteză excesivă), după cum insinuează cetăţeanul "responsabil", de ce poliţia nu prezintă înregistrările efectuate de camerele video (vezi aici harta amplasării acestora), care sunt cca 5 la număr pe traseul parcurs de automobilul la volanul căruia se afla primarul?

Context:

Serghei Diaconu, viceministrul Afacerilor Interne, i-a replicat pe facebook primarului general al capitalei următoarele:

Ignorând aspectele politice de care este doldora declaraţia viceministrului, considerăm relevantă următoarea frază:
"Având în vedere că domul Chirtoacă a recunoscut că a consumat băuturi alcoolice înainte de a urca la volan - considerăm că sesizarea a fost una întemeiată".

În conformitate cu punctele 3 şi 4 din "Regulamentul privind modul de testare alcoolscopică şi examinare medicală pentru stabilirea stării de ebrietate şi naturii ei": 

"3. Se stabilesc, pentru conducătorii de vehicule, următorele concentraţii maxime admisibile de alcool:

a) în sânge - 0,3 g/l;

b) în aerul expirat - 0,15 mg/l.

4. Se atestă ca stare de ebrietate alcoolică:

a) cu grad minim - în caz de stabilire a concentraţiei de alcool de la 0,3 g/l până la 1,0 g/l în gânde şi de la 0,15 mg/l până la 0,5 mg/l în aerul expirat;

b) cu grad avansat - în caz de depăşire a concentraţiei de alcool de 1,0 g/l în sâge şi de 0,5 mg/l în aerul expirat".

Întrebarea 3:

Dacă rezultatul testării a fost de "0,00 mg/l de alcool în aer respirat", atât conform datelor furnizate de poliţie, cât şi conform testării repetate la Dispensarul Republican de Narcologie, de ce Serghei Diaconu continuă să considere sesizarea cetăţeanului ca fiind "întemeiată"?

Întrebarea 4:
Dacă aşa-zişii cetăţeni responsabili, care au anunţat poliţia, spun că observaseră cum primarul a consumat bere în PMAN, de ce nu au sesizat atunci IGP-ul, când acesta se deplasa spre Coloniţa? Oare pentru că nu erau pregătiţi să-l fileze (în sensul de a-l urmări discret)?

Întrebarea 5:
De ce poliţia nu a intervenit atunci când Dorin Chirtoacă a fost ameninţat şi înjurat de către nişte cetăţeni agresivi?

În concluzie, incidentul dintre primarul municipiului Chişinău şi poliţie demonstrează încă o dată că în Republica Moldova poţi să fii filat (mai ales dacă eşti indezirabil personajului cu nume omonim) atât de către indivizi obscuri, cât şi de echipajele cu dungi "verzi" ale poliţiei:

Cred că Dorin Chirtoacă ar trebui să se bucure că nu a fost "trăsnit cu capul de asfalt".

7 ani de mandat şi "7 ani de acasă"

Nu sunt originar din Chişinău.

Nu sunt şi nu am fost membru PL.

Nu activez în cadrul administraţiei publice locale.

Dar locuiesc în municipiul Chişinău din 1999.

Am făcut şcoală în capitală, trăind în suburbie.

Am absolvit o universitate din Chişinău, locuind mai mult la cămin.

***

Ţin minte că preţul biletului la troleibuz a fost de 50 de bani, apoi 75, apoi 1 leu, pentru ca acum să coste 2 lei. Dar transportului public venea o dată la 40 de minute, iar graficul de circulaţie depindea de dispoziţia şoferului.

***

N-am să uit că apa era destul de ieftină, dar mai des, pur şi simplu, nu era. Sau apărea doar pentru câteva ore, având o culoare de rugină şi un miros specific de bâhlitură.

***

În prezent, în Chişinău îşi au sediile tot mai multe televiziuni, dar niciuna nu este atât de interesantă precum fusese Catalan Tv. Cunoscătorii ştiu de ce.

***

Înainte, în stare deplorabilă erau mai multe străzi decât acum, dar şi şoferii erau mai puţin pretenţioşi.

***

Până nu demult, evitam să zăbăvesc seara în cartiere precum Poşta Veche. Acum mi-aş dori să locuiesc acolo.

***

O amintire plăcută sunt meciurile de pe Stadionul Republican, la care mă ducea bunelul. Deşi acela nu era teren de fotbal, ci arătură, reuşeam la ultimul autobuz spre casă tocmai pentru că stadionul era amplasat în centru. Am fost cu bunelul şi la meciurile de pe Stadionul Zimbru, dar costul unui taxi până în suburbie e mai scump decât 2 bilete la Moldova-Olanda. De aceea nu ne mai ducem la meciuri.

***

Astăzi se împlinesc 7 ani de mandat ai primarului Dorin Chirtoacă. 7 ani în care m-am simţit ca acasă. 

Dacă nu sunteţi de acord sau vă simţiţi însinguraţi, măcar daţi dovadă de "7 ani de acasă". Măcar astăzi, iar de mâine continuaţi să criticaţi.

sursa: www.point.md

sursa: www.nastas.md

sursa: www.timpul.md

10 întrebări lui "al vostru, Vlad Filat" despre al nostru 7 aprilie

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

           (M. Eminescu, Scrisoarea a III-a, mai 1881)

La 27 mai, Curtea Constituţională a propunţat o hotărâre în privinţa sesizării nr. 27/a din 11.04.2014, depusă de către un grup de deputaţi.

La 28 mai, trei dintre trepăduşii lui Filat, cu IQ-uri mai joase de genunchiul broaştei, au publicat unul şi acelaşi text, doar că în trei versiuni. Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie. Dacă nu aveţi cu ce vă "delecta" sau amuza, le puteţi accesa aici, aici sau/şi aici.

Vă asigur că nu sunt obligat să iau atitudine, să ripostez sau să reacţionez în vreun fel la aberaţiile unora sau altora. Din păcate, însă, nu pot rămâne indiferent la ceea ce se propagă în spaţiul public. Or, se ştie: "ca răul să triumfe este necesar ca oamenii buni să nu facă nimic".

Nu mă deranjează că scribii cu pricina au publicat nişte articole. Îmi repugnă faptul că aceştia se erijează în postura de comentatori politici, de formatori de opinie, deşi nu sunt decât nişte idolatri, indivizi fără coloană vertebrală, adulatori ordinari. Dânşii pozează în rol de moralişti ("să vă fie ruşine"), de justiţiari ("Câtă injustiţie"), dar se dedau unor atacuri direct la persoană ("acest Tănase îşi ştegre [textul pare a fi cules în grabă - n.a.] picioarele de victimele lui 7 aprilie").

Da, aveţi dreptate, nu merită atenţia noastră asemenea indivizi de joasă speţă, care se întrec în denigrarea unei persoane incomode şi a unei instituţii independente, dar nu pot trece cu vederea peste mârlănia, ipocrizia şi prostia pe care aceştia le perorează în spaţiul public.

În definitiv, nu le pot reproşa condeierilor decât că tăinuiesc numele comanditarului şi nu ne previn despre faptul că "revelaţia" lor de "opinii", din aceeaşi zi, la distanţă de a câte o oră, este doar un serviciu prestat contra cost. La urma urmei, prostituţia politică nu va fi niciodată combătută, dar avem dreptul să ştim cine o practică.

Revenind, însă, la fondul problemei, voi încerca să scot la iveală câteva dintre inepţiile propagate intens:
1) "Curtea i-a exonerat de răspundere pe organizatorii crimelor din aprilie 2009".
Această afirmaţie nefondată nu este decât o minciună sfruntată. Fără a avea pretenţii de expert în drept, la o simplă lecturare a Codului Penal (CP), observi următoarele:
a) Prescripţia de la răspunderea penală este de 5 ani doar în cazul infracţiunilor mai puţin grave - art. 60, al. (1) din CP al RM;
b) Infracţiunile mai puţin grave sunt faptele pentru care este prevăzută o pedeapsă maximă cu închisoarea de până la 5 ani inclusiv - art. 16, al. (3) CP al RM;
c) Pentru omorul intenţionat, pedepsa penală este închisoarea de la 10 la 15 ani - art. 145, al. (1), CP al RM, motiv pentru care această infracţiune poate fi calificată doar ca fiind gravă sau deosebit de gravă - art. 16 CP -, nicidecum drept una "mai puţin gravă". 

Prin urmare, prescripţia pentru uciderea lui Valeriu Boboc nu a expirat, întrucât comiterea acelui omor intenţionat nu poate fi considerată drept infracţiune mai puţin gravă.
Totodată, conform art. 60, al. (8) din CP al RM:

(8) Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvîrşit infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război, infracţiuni de tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, indiferent de data la care au fost săvîrşite.

2) "Adevărul despre 7 aprilie nu va fi cunoscut niciodată".
Este de-a dreptul hilar şi lipsit de bun-simţ să crezi că muşamalizarea acţiunilor din aprilie 2009 poate fi înfăptuită de către organul de jurisdicţie constituţională. Investigarea evenimentelor de atunci ţine de competenţa Poliţiei şi a Procuraturii, şi nu a Curţii Constituţionale. Cele două structuri de forţă au fost direct implicate în escaladarea situaţiei din aprilie 2009 şi sunt unicele responsabile şi capabile să le elucideze.

3) "Prelungirea termenului de prescripţie asigură atragerea la răspundere a vinovaţilor".
Dacă 5 ani de zile niciun factor de decizie nu a mişcare un deget, cât de infantil trebuie să fii ca să crezi că odată cu trecerea timpului făptaşii vor fi prinşi şi pedepsiţi?

Finalmente, în calitate de participant la evenimentele de acum 5 ani şi de co-organizator al primului protest paşnic din data de 6 aprilie 2009

adresez public domnului Vlad Filat următoarele întrebări:

1. La formarea AIE 1, AIE 2, actualei Coaliţiei pro-europene, Filat a insistat şi a obţinut serviciul vamal, fiscul, achiziţiile publice, Franzeluţa, Combinatul de Tutun etc. Câte condiţii a înaintat Filat partenerilor de guvernare, legate de elucidarea evenimentelor din 7 aprilie 2009?
2. Filat a guvernat ţara până în 2013, având controlul total asupra MAI. De ce în acești ani  Ministerul de Interne s-a ocupat cu orice, de la  “datul cu capul de asfalt ” până la achiziții publice dubioase din bani europeni şi americani, dar nu a investigat abuzurile din 7 aprilie 2009? 
3. De ce pe timpul guvernării lui Filat o parte din polițiștii acuzaţi de abuzuri au fost avansaţi în grad, iar alţii – restabiliți în funcţie de miniștrii de interne ai lui Filat?
4. De ce a fost eliberat suspectul de organizarea evenimentelor din 7 aprilie, Eduard Baghirov (absolut întâmplător înainte de plecarea lui Filat la Moscova)?
5. Cum explică Filat faptul că Vitalie Burlacu, alias „VITAS”, care a bătut tineri la 7 aprilie 2009 a ajuns sa fie consilierul fruntaşului PLDM, deputatului în Parlament Veaceslav Ioniță?

(sursa: cugetliber.wordpress.com)

6. De ce adevărul despre asasinarea lui Valeriu Boboc a fost ascuns de MAI şi a ieșit la iveală doar datorită faptului că Președintele interimar la acea perioadă, Mihai Ghimpu, a prezentat imaginile video din PMAN?

7.       Unde-i monumentul eroilor din 7 aprilie din faţa Parlamentului, prezentat de Filat în 2010 cu atâta pompă?

(sursa: vox.publika.md)

8. Cum se simţeau victimele evenimentelor din 7 aprilie 2009 când Filat sărbătorea împreună cu Vladimir  Voronin (îmbrăcat în sacou verde) la celebrarea a 5 ani de la fondarea PLDM?

9. Câte ședințe a convocat Filat sau preşedintele Timofti pentru a verifica cum merge investigarea  evenimentelor din 7 aprilie? (Să ne amintim, bunăoară, de multiplele ședințe şi discursurile înflăcărate ale fostului premier legate de „apărarea de raideri a Băncii de Economii”, care în final pare să fie preluată chiar dânsul)?

10. Cât o să-şi mai bată joc de noi acest individ? 

Mai bine "minoritate" decât nimicnicie

Protagonistul articolului precedent "m-a onorat" cu un răspuns, dar acesta e tot atât de inconsistent ("câteva cuvinte", "câteva rânduri") şi de întârziat (au trebuit să treacă 3 zile) ca şi autorul său. Am pus ghilimelele de rigoare expresiei "m-a onorat", pentru că interlocutorul nu-mi poate oferi ceea ce-i lipseşte cu desăvârşire.

Acest "seamăn al meu" (fără de seamăn), considerându-se "ayatolah-ul majorităţii" şi arogându-şi dreptul de a vorbi în numele acesteia, m-a vizat adresându-se tuturor minorităţilor (titlul: "Mesaj adresat minorităţilor"). Să-mi fie iertată modestia, dar umila mea persoană nu reprezintă nici măcar o minoritate, darămite pe toate laolaltă.

Faceţi, vă rog, abstracţie de greşelile ortografice ale interlocutorului meu şi remarcaţi-i maniera perfidă de a mă confunda cu grupul său imaginar de majorete: "(...) nu voi răspunde provocărilor minuscule şi neimportante din partea unor amici, dimpotrivă, chiar îl rog să mai gândească la problema de logică din postarea precedentă (...)". Să nu fi devenit dânsul membru al unui partid minuscul nu l-aş fi crezut în stare de atâta grandomanie. Eh, poţi scoate omul din partid, dar nu şi partidul din om...

imagine realizată de către prietenul Alexandru Arthur Filimon

Culmea ipocriziei constă în a-i ruga pe cei pe care îi ofensează, numindu-i extremişti, să-i explice "legătura dintre limba vorbită şi identificarea naţională a unui individ". De fapt, "extremişti" suntem cu toţii, doar pentru că avem opinii diferite de ale sale şi, prin urmare, nu sunt unicul exonerat de a da curs solicitării. Cu toate acestea, nu-i pot lipsi pe cititori de câteva argumente, fără a avea iluzia că acestea vor ajunge, vreodată, la "mintea cea de pe urmă a moldoveanului" nostru:

1. Conform DEX, naţiunea este definită drept o „comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”^[1].
2. Însă, în NODEX, se precizează că naţiunea nu se constituie, neapărat, în cadrul unui stat: „comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii”^[2].
3. În opinia lui Anthony Smith, „naţiunea nu este proprietatea exclusivă a anticilor după cum nu este nici sacrificiul de sine eroic pentru propria patrie. Aceasta este în egală măsură, atât un fenomen al lumii moderne, cât şi al celei antice”^[3].
4. Sociologul Ernest Gellner susţinea că „doi oameni aparţin aceleiaşi naţiuni dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură, adică un sistem de idei, de semne, de asociaţii şi moduri de comportare şi comunicare (...), dacă şi numai dacă fiecare recunoaşte că aparţine aceleiaşi naţiuni”^[4].
5. Impactul limbii asupra unei sau altei naţiuni este diferit de la caz la caz. Respectiv, „Franţa era constituită ca naţiune medievală prin 1300, dar schisma între limbile d’oil şi d’oc persistă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Frederik Mistral încununa un mileniu de creaţie poetică provensală. La 1600 românii erau despărţiţi în trei state, dar limba pe care o vorbesc este excepţional de unitară, fie ea oglindită în textele maramureşene, în tipăriturile lui Coresi sau în scrisorile bistriţene. (...) Întâii noştri scriitori, Grigore Ureche sau Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică, îndată după descendenţa romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”^[5].
6. Marele istoric ieşean (deci un moldovean!), A.D. Xenopol, considera că „ideea naţională a pornit la noi odată cu introducerea limbii române în biserică în cursul veacului al XVII-lea şi obârşia ei stă în cugetarea că suntem un popor de viţă romană”^[6].
7. Etno-psihologul şi filosoful Constantin Rădulescu-Motru afirmase: „Conştiinţa comunităţii de origine, căreia i se mai zice comunitatea de sânge, împreună cu aceea a comunităţii de limbă sau de cultură, fiindcă prin cultivarea limbii se mijloceşte cultura în genere, împreună şi cu conştiinţa comunităţii de destin sau de menire istorică – sunt cele trei aspecte pe care le ia conştiinţa naţională în cursul dezvoltării sale”^[7].
8. Respectabilul academician Ioan Aurel-Pop reiterase faptul că: „Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610) era con­vins înainte de 1600 că toate provinciile în care se vorbeşte franţuzeşte trebuie să aparţină Franţei, după cum cele de limbă germană trebuie să fie ale germanilor sau cele de limbă spaniolă ale spaniolilor”^[8]. Prin urmare, pe la 1600, ca şi la 1400, apartenenţa la un stat naţional se judecă şi în funcţie de limbă.
9. Pavel Kruşevan, funcţionar al administraţiei ţariste din Basarabia: „Moldovenii sau românii constituie cea mai mare parte a populaţiei Basarabiei, aproape ¾ din totalul locuitorilor (...) Ruşii îi numesc pe români moldoveni, după numele uneia dintre ţările româneşti (Русскіе называютъ румыновъ молдаванами, по имени одного изъ румынскихъ княжествъ)”^[9].
10. Asemănător se exprimă şi vice-guvernatorul Basarabiei Filip Viegel: „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină limba latină”^[10].
11. Chiar şi profesorul Berg, un imperialist şovin recunoştea, în „Descrierea etnografică a moldovenilor”, că: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson şi Ekaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice”^[11].
12. Consideraţii privind preponderenţa elementului etnic românesc în Basarabia se regăsesc şi în alte scrieri din perioada ţaristă, cum sunt cele ale militarului A.O. Zaşciuk^[12], ale scriitorului V.M Garsin, ale publicistului L. Tihomirov, ale generalului Kuropatkin, ale geografului P.P Soraka, ale profesorului N. Laşkov etc.^[13].

Aş putea evoca numeroase alte dovezi referitoare la originea românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, dar „majoritarul” nostru este departe de a le putea asimila. Revenind la aberaţiile acestuia, remarc faptul că respectivul nu face distincţie dintre unionism şi separatism, dintre naţionalism şi extremism, dintre dreapta şi stânga, considerându-le deopotrivă „uniri vamale, statale, asiatice, frăţeşti, istorice”. Ba chiar ai impresia că uneori încearcă să se convingă pe sine însuşi: „asta şi vreau să zic”.

 Cât priveşte ideea sa de bază, precum că „(...) nu are nimic în comun limba vorbită de o persoană cu identificarea etnică a acestuia”, interlocutorul meu porneşte de la premisa eronată că identitatea etnică este un act de voinţă (adică te poţi naşte de oricare etnie doreşti), iar limba maternă este o oarecare limbă vorbită (pe care o poţi uita). Propun să-l lăsăm în neştire, poate la senectute va avea măcar o revelaţie printre atâtea dezamăgiri.

Acestea fiind spuse, cer scuze dacă v-am obosit, dragi cititori, cu această intervenţie faţă de inepţiile „majoritarului” nostru. Vă asigur, şi pe această cale, că prefer să fac parte din „minoritate”, decât din nimicnicie.

---

[1] Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998.

[2] Noul dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti: Ed. Litera Internaţional, 2002.

[3] Smith A. D., Naţionalism şi modernism, Chişinău: Ed. Epigraf, 2002, p. 10.

[4] Gellner E., Nations and Nationalism, Ithaca and London, Cornell University Press, 1983, p. 7.

[5] Chindriş I., Naţionalismul modern. Eseuri infidele, Cluj-Napoca: Ed. Clusium, 1996, p. 10-11.

[6] Xenopol A. D., Naţiunea română, Bucureşti: Ed. Albatros, 1999, p. 205.

[7] Rădulescu-Motru C., Etnicul românesc. Naţionalismul, Bucureşti: Ed. Albatros, 1996, p. 21-22.

[8] Pop I. A., Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998, p. 102.

[9] Kruşevan P. A., Bessarabia, gheograficeskii, istoriceskii, statisticeskii, economiceskii, literaturnii i spravocmîi sbornik.  Moscova, Tipografia A.V.Vasilieva, 1903, p. 175.

[10] Şarov I., Cuşco A., Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX, În: Basarabia. Dilemele identităţii, Iaşi: Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 2001, p. 22.

[11] Ibidem, p. 27.

[12] Nistor I., Istoria Basarabiei, Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991, pp. 209-210.

[13] Constantin I., Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti: Ed. „Fiat Lux”, 1994, p.77.