(continuare)
În capitolul VII, autorul condamnă broşurile răspândite de inamici cum că vinovaţii de declanşarea războiului sunt „adepţii militarismului” şi „kaiserul” (împăratul), precum şi culpabilizarea prusacilor pentru acţiunile armate, în special în sectorul frontului unde se aflau bavarezi. Această stare a lucrurilor se manifesta şi în interior: „în timp ce în Bavaria lumea invectiva Prusia, evreul organiza revoluţia şi distrugea în acelaşi timp şi Bavaria, şi Prusia”.
După rana suferită în război, fiind spitalizat, Hitler nu-şi mai recunoştea patria (Germania), cuprinsă de foame, iritare şi descurajare. „Situaţia era şi mai rea din punct de vedere economic. Poporul evreu devenise realmenteindispensabil”. Autorul, în calitate de martor ocular (în marite 1917 a revenit în rândurile regimentului său), îşi aminteşte de feeria creată după retragerea Rusiei din război (la sfârşitul anului). Dar întârzierea aprovizionării armatei nemţeşti cu muniţii a erodat moralul soldatului german.
Dând dovadă de o dragoste maladivă cu privire la război şi fiind un mizantrop incurabil, Hitler elogia în mod deosebit ultima ofensivă germană: „batalioanele victorioase fură transportate cu bucurie şi ultimele cununi de lauri nepieritori au fost atârnate de drapelele înconjurate de nimbul victoriei. Încă o dată cântecele patriotice răsunară de-a lungul nesfârşitelor coloane în marş şi urcară spre cer şi, pentru ultima oară, harul Domnul se coborî asupra copiilor săi ingraţi”.
Primele tulburări interne din Germania dânsul le datează cu începutul verii anului 1918, comiţând o eroare intenţionată, întrucât acestea nu s-au manifestat mai devreme de sfârşitul lui octombrie, vrând astfel să muşamalizeze ultimele înfrângeri. Autorul nu-şi disimulează antipatia faţă de politicieni pe care îi consideră complici la victoria Antantei, deoarece „nu strigând: trăiască dreptul la vot universal şi secret! se duseseră la moarte tinerele regimente în Franţa, ci strigând: Germania mai presus de orice în lume!”.
Astfel, în momentele victorioase, Hitler vorbeşte despre război cu satisfacţie, convins fiind că doar aşa se obţine o moarte onorabilă, dar în momentul imperioasei semnări a armistiţiului, dânsul numeşte decesul a numeroşi soldaţi – jertfă. Din acest punct de vedere, idealul naţional-socialist se bazează pe conceptul nihilist: „totul sau nimic”.
În capitolul consacrat începutului activităţii sale politice, Hitler relatează că dorea fondarea unei formaţiuni noi cu denumirea de „partid social revoluţionar”, dar întrucât socialul este indisolubil de domeniul economic, iar „capitalul naţional nu este altceva decât produsul muncii”, a optat ulterior pentru sintagma „partid muncitoresc german”, obiectivele căruia erau: „încurajarea economiei naţionale independente şi asigurarea drepturilor sociale a muncitorilor”. Realizarea unui program era concentrată nu în direcţia „stabilirii diverselor posibilităţi de a realiza un lucru, ci de a expune limpede acel lucru ca fiind realizabil”.
Conferindu-se un rol deosebit mişcării naţional-socialiste, inclusiv teoriei rasiste, ca parte inerentă a acesteia, se susţine următoarele: „obiectivul luptei noastre este să asigurăm existenţa şi dezvoltarea rasei noastre şi a poporului nostru, este să-i hrănim copiii şi să pătrăm puritatea sângelui, libertatea şi independenţa patriei.” Realizând că recunoaşterea sa în calitate de lider naţional ar putea provoca, la acea etapă, reticenţă, Hitler afirmă: „cu cât opera unui om este mai însemnată pentru posteritate, cu atât mai puţin îl pot înţelege contemporanii săi; cu atât mai grea este lupta şi cu atât mai dificil succesul”.
Întrucât doctrina propusă de autor cuprinde ca soluţie pentru dezvoltarea economiei naţionale modelul socialist, se consideră că „lupta cea mai grea va trebui dusă nu împotriva popoarelor duşmane, ci împotriva capitalului internaţional”.
Din cele enunţate mai sus, putem deduce că naţional-socialismul era privit ca o contrapondere la socialismul de tip marxist (adică internaţionalist), principala distincţie fiind percepută în modalitatea de obţinere a capitalului, pe de o parte prin muncă, pe de altă parte – prin speculaţii financiare. De asemenea, aspectul rasial este redat ca o condiţie necesară în păstrarea şi perpetuarea etniei germane.
În capitolul IX sunt relatate detaliat senzaţiile şi deliberările în momentul aderării la Partidul Muncitoresc German. Convins de originalitatea ideilor sale, care au fost mai degrabă o replică la propunerea de separare a Bavariei de Prusia şi o reacţie la exemplul guvernării „social-democrate”, Hitler credea că propune „o nouă concepţie despre lume, nu o lozincă electorală”.
Capitolul X demarează cu reflecţia despre ascensiunea şi declinul statelor, a naţiunilor: „nu în pălăvrăgeala unui înfruntări oratorice în parlament, ci în bubuitul şi asediul Parisului s-a înfăptuit actul solemn al manifestării de voinţă prin care poporul german a întemeiat un imperiu”.
Fondatorul ideologiei naţional-socialiste accentuează că aceasta este mai întâi naţională, şi apoi – socialistă. Prin urmare, „punctul de vedere economic se află doar pe planul al doilea sau al treilea, iar rolul principal îl deţin factorii politici, morali şi de sânge”.
Hitler dezavuează ipoteza că situaţia deplorabilă de după război a germanilor este provocată de înfrângerea suferită, susţinând că „pierderea războiului a fost de o însemnătate tragică pentru viitorul patriei noastre, dar această pierdere nu era o cauză; ea însăşi nu era decât urmarea altor cauze”.
Una din consecinţele degradării social-economice este identificată în procesul de transformare a nobilimii din una de „sânge”, în una „financiară”. Totodată, rolul monarhiei nu este văzut exclusiv în persoana moharnului, căci „coroana pusă pe capul unui erou genial ca Frederic cel Mare sau a unui înţelept ca Wilhelm I se întâmplă o dată la un veac”. În acest sens, se vehiculează tentativa idolatrizării lui Hitler, inclusiv prin Mein Kampf: „în voinţa celui de-al 3-lea Reich cuvântul Führer (conducător) a înlocuit cuvântul Gott (Dumnezeu) care figura în deviza celui de-al 2-lea Reich”.[1]
Autorul atribuie evreilor şi vina răspândirii bolilor sexuale (cum ar fi sifilisul), întrucât numeşte prostituţia – „iudaizare a vieţii noastre spirituale şi transformare a practicii împerecherii într-o afacere bănească”. „Păcatul împotriva sângelui şi împotriva rasei este păcatul originar al acestei lumi şi marchează sfârşitul unei omeniri care îl comite”. „Pentru a-i veni de hac acestui flagel, este necesar să fie acceptate sacrificii extraordinare şi eforturi considerabile”. Această convingere a lui Hitler chema la „izolarea nemiloasă a bolnavilor incurabili; măsură barbară pentru cine va avea nenorocul să fie lovit de boală, dar o binecuvântare pentru contemporani şi posteritate”, precum şi la implicarea necondiţionată a societăţii sănătoase, fapt ce l-a determinat pe Rupert Butler să constate că „teza sa, în mare parte rasistă, spunea că germanii aveau datoria de a se purta ca o rasă pură”.[2]
Autorul se pronunţă împotriva noilor manifestări în artă – futurismul, cubismul şi dadaismul, pe care le caracterizează drept eculubraţii, nebunii intelectuale. Dânsul solicită revenirea la Schiller, Geothe şi Schakespeare. Hitler atenţioneză că „în secolul XIX, oraşele noastre au început să piardă caracterul de civilizaţie, coborând la nivelul de simple centre de imigraţie”, lucru pe care îl observă empiric în timpul şederii sale în Viena. Vorbind despre degradarea urbană şi decalajul dintre construcţiile publice (ale poporului), cu care se mândreau oraşele antice sau medievale şi cele particulare („ale evreilor”), care au devenit preponderente, putem întrezări în spusele sale ideea parţial materializată ulterior a planului arhitectural de reconstrucţie a Berlinului, în stil romanic.
„Încărcarea ideii religioase cu accesorii pur vremelnice a creat un conflict inutil cu ştiinţele zise exacte”, care se va sfârşi cu victoria ştiinţelor, în opinia autorului. De altfel, acesta susţine nedisimulat că „răul cel mai mare îl constituie stricăciunile provocate de proasta folosinţă a convingerilor religioase în scopuri politice”. Cert este că deşi, iniţial, se dorea o realibitare a rolului religiei în societate, ulterior s-a ajuns la substituirea creştinismului cu o nouă „credinţă”: naţional-socialismul, al cărei „Mesia” era Hitler.
Un rol decisiv în cadrul statului naţional-socialist îi este atribuit armatei, care este „calomniată, urâtă, combătută, dar şi temută de toţi oamenii inferiori”. „Ceea ce datorează poporul german armatei poate fi rezumat într-un singur cuvânt – totul”.
Un alt aspect sinuos al convingerilor hitleriste îl reprezintă raportul dintre religie şi rasă. Coabitarea acestora în cadrul ideologiei naţional-socialiste este neelucidată, întrucât religia creştină este una universală şi tolerantă faţă de orice persoană, reprezentată a oricărei rase. În acest sens, Saul Friedländer[3] susţine că în perioada anterioară semnării Concordatului cu Vaticanul, Hitler ar fi declarat: „Am fost atacat din cauza felul în care procedez cu problema evreiască. Biserica Catolică i-a considerat pe evrei periculoşi timp de 1500 de ani, i-a plasat în ghetto-uri, fiindcă îi recunoştea ca fiind ceea ce sunt. În epoca liberalismului, pericolul acesta nu mai este recunoscut. Eu mă reîntorc la tradiţia implementată timp de 1500 de ani. Eu nu pun rasa mai presus de religie.”[4]
Referitor la armată, trebuie concretizat că pe lângă rolul ei educativ, instructiv, de „formare a bărbaţilor”, precum şi al meritului de a rezista în faţa „internaţionalizării”, nazismul vedea în forţele militare (Wermacht) instrumentul necesar nu atât defensivei naţionale, cât cuceririlor teritoriale.
(va urma)
[1] Phillippe Valode, Hitler şi Societăţile secrete, Bucureşti, editura „Litera Internaţional”, 2010, p. 74.
[2] Rupert Butler, Gestapo. Poliţia secretă a lui Hitler, Bucureşti, „Litera Internaţional”, 2010, p. 76.
[3] Evreu născut în Germania, profesor universitar la UCLA (Universitatea California din Los Angeles) şi profesor corespondent la Universitatea din Tel Aviv.
[4] Saul Friedländer, Nazi Germany and the Jews, vol I, 1997, p.47. Textul în original: „Hitler: I have been attacked becouse of my handling of the Jewish question. The Catholic Church considered the Jews pestilent for 1500 years, put them in ghettos etc. becouse it recognized the Jews for what they were. In the epoch of liberalism the danger was no longer recognized. I am moving back toward the time in which a 1500 year tradition was implemented. I do not set race over religion.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu