Hitler şi apariţia nazismului,
în baza lucrării Mein Kampf
„Naţional-socialismul este mai mult decât o religie,
este voinţa de a crea supraomul”
(Herman Rausching)
„Pentru mine şi pentru toţi naţional-socialiştii adevăraţi,
nu există decît o sngură doctrină: popor şi patrie”
(Adolf Hitler)
Mein Kampf se traduce ca Lupta Mea şi este o lucrare ce conţine atît elemente autobiografice, cât şi de expunere a platformei ideologice a autorului ei – Adolf Hitler şi, ulterior, a Partidului Naţional Muncitoresc German. Spre deosebire de unii precum Francois Ribadeau-Dumas, care în lucrarea Hitler şi vrăjitoria a declarat următoarele: „se poate afirma că Mein Kampf este semnat de diavol”, vom încerca să abordăm obiectiv conţinutul operei lui Hitler. În ediţia românească a cărţii, editată de „Ofensiva Odal”, în 2008, cartea este structurată în 2 părţi, denumite: Bilanţ şi Mişcarea Naţional-Socialistă. Primul compartiment conţine 12 capitole, inclusiv un prolog: 1. Casa părintească, 2. Anii de studiu şi de suferinţă de la Viena, 3. Consideraţii politice generale privind şederea mea la Viena, 4. Munchen, 5. Războiul mondial, 6. Propaganda de război, 7. Revoluţia, 8. Începutul activităţii mele politice, 9. Partidul muncitoresc german, 10. Cauzele dezastrului, 11. Poporul şi rasa, 12. Prima fază a dezvoltării Partidului Muncitoresc Naţional Socialist German), iar al doilea – 15 capitole: 1. Opinia filozofică şi partid, 2. Statul, 3. Supuşi ai statului şi cetăţeni, 4. Personalitatea şi concepţia rasistă despre stat, 5. Concepţia filozofică şi organizare, 6. Primele lupte. Însemnătatea cuvântului, 7. Lupta împotriva frontului roşu, 8. Cel mai puternic este mai puternic când rămâne singur, 9. Concluzii despre sensul şi organizarea secţiunilor de asalt, 10. Federalismul este doar o mască, 11. Propagandă şi organizare, 12. Chestiunea corporativă, 13. Politica germană de alianţe după război, 14. Orientarea spre est sau politica estului, 15. Dreptul de legitimă apărare şi Încheiere.
Iniţial, Hilter dorea să-şi intituleze opera altfel: „Patru ani şi jumătate (de luptă) contra minciunii, stupidităţii şi laşităţii”, dar Max Amann, editorul său, i-a sugerat un titlu mult mai scurt: Lupta mea. [1]
Merită menţionat faptul că această carte a fost scrisă în timpul şederii sale în închisoarea din Landsberg-am-Lech, după ce a fusese condamnat pentru puciul eşuat de la München din noiembrie 1923. Şeful penitenciarului crezuse că deţinutul Hitler speră să-i fie editată cartea cât mai curând pentru a-şi putea acoperi datoriile cauzate de costurile de judecată, fără a bănui că se dorea de fapt o bază ideologică a naţional-socialismului.
În prologul lucrării, autorul inserează câteva date biografice pentru a combate ceea ce el numeşte „născocirile presei evreieşti” care au drept scop compromiterea sa. Se subliniază că lucrarea nu se adresează străinilor, ci adepţilor mişcării. Hitler susţine: „Ştiu că simpatia oamenilor se cucereşte mai uşor pe cale orală, şi nu scrisă. Orice mişcare măreaţă se datorează marilor oratori, nu şi marilor scriitori”. Totuşi, autorul consideră că fixarea în scris a principiilor mişcării vor contribui la fundamentarea acesteia. În acest context, André Brissaud (Hitler şi Ordinul Negru), susţine că „de-a lungul întregii sale existenţe, până la focul de armă din buncărul berlinez, Hitler s-a considerat un ales”.
În partea I, capitolul I, Hitler susţine că i-a fost predestinată naşterea sa în or. Braunau, situat la hotarul dintre „două state nemţeşti”, „unirea cărora, noi tinerii, trebuie s-o realizăm prin orice mijloace”. Unirea Austriei era apriori importantă, căci poporul german nu va avea dreptul moral să se extindă prin colonizare atâta timp cât nu-şi va aduna toţi fiii în limitele aceloraşi hotare. „Un sânge – un stat!”
În copilărie, Adolf era frământat de alegerea profesiei sale, din moment ce nu-l atrăgea cariera de funcţionar public. La vârsta de 11 ani s-a opus planurilor tatătului său, insistând că vrea să devină pictor. La şcoală învăţa cu uşurinţă, dar recunoaşte că era greu de educat. Disciplinele sale preferate erau geografia şi istoria. Autorul destăinuie că a făcut parte din corul bisericesc al şcolii din Lambach.
Analizând biblioteca tatălui său, Hitler era fascinat de cărţile militare. Studiind războiul dintre Prusia şi Franţa (1870-1871), nu-şi putea explica de ce nemţii din Austria nu s-au implicat, privind dintr-o parte cum mureau conaţionalii lor. Ideea că nu toţi nemţii au avut norocul să facă parte din Imperiul lui Bismarck îl nemulţumea. În acest sens, Phillippe Valode, în lucrarea „Hitler şi societăţile secrete”, îşi pune următoarea întrebare: „De ce Hitler se simte atât de neamţ? Pentru că relaţiile dintre Austria şi Germania sunt conflictuale” (p.14). Urmând aceeaşi logică, Hitler ar fi trebuit să se simtă şi italian, întrucât relaţiile dintre Italia şi Austria nu erau mai cordiale, în special în privinţa regiunilor Lombardia, Veneţia.
Autorul identifică în cadrul afirmării limbii şi valorilor nemţeşti în statul austriac pe următoarele categorii: luptătorii, indiferenţii şi trădătorii. Încă de foarte tânăr, Hitler participa la mişcarea naţională din Austria, strângând bani, adăugând la haine culorile negru-roşu-galben şi cântând imnul „Deutschland uber alles” în locul celui austriac. Cu toate acestea, în ciuda interdicţiilor, autorul recunoaşte că s-a transformat într-un fanatic. Deja la 15 ani, A.Hitler înţelegea diferenţa dintre patriotismul dinastic şi naţionalismul popular, identificându-se cu acesta din urmă. Hitler afirma: „nu există o istorie specială a Austriei... viaţa acestui stat e atât de legată de viaţa şi evoluţia întregului popor german, încât până şi separarea Germaniei în două ţări face parte din istoria germanilor”. În inima nemţilor austrieci se găseşte dorinţa de a se reîntregi, de „a se reîntoarce la casa părintească”. „Iată un izvor care niciodată nu va seca.”
Sunt criticaţi acei profesori de istorie care predau materialul mecanic, căci „nu contează dacă tânărul ştie sau nu pe de rost în ce an a avut loc o luptă sau alta, ori când anume a fost încoronat un monarh neînsemnat. Studierea istoriei înseamnă găsirea acelor factori care trebuie recunoscuţi ca evenimente istorice... ceea ce este esenţial se memorează, restul – se uită”.
Încă din anii tinereţii, Hitler a înţeles cât de mult îşi iubea patria austro-nemţească şi cât de mult ura statul austriac: „Nouă, tinerilor, ne era clar că statul austriac nu ne alimenta cu dragoste pe noi – nemţii... Oricine nu era pe deplin orb îşi dădea seama că nemţii erau împovăraţi prin sistemul de impozitare şi că austriecii erau indirect impuşi să se amestece cu slavii (cehii – n.n.), care-i conduceau”.
În acest prim capitol, Hitler dorea să-şi fidelizeze adepţii, proveniţi exclusiv din rândurile conaţionalilor, subliniind că lucrarea nu este destinată străinilor. Dintre categoriile sociale, distingem în primul rând tineretul, căruia îi revine misiunea de reîntregire a poporului german, iar dintre categoriile profesionale, învăţătorii sunt vizaţi, tocmai pentru că se recunoaşte rolul determinant al educaţiei în formarea personalităţii şi în promovarea unor valori, în acest caz – naţional-socialiste.
În capitolul II, Hitler descrie anii petrecuţi la Viena, oraş a cărui arhitectură l-a fascinat. Fiind respins de comisia de admitere a Academiei de Arte, considera că „toate piedicile trebuie depăşite, iar capitularea nu este o soluţie”.
În cei cinci ani locuiţi la Viena, a îndurat foame, iar unica sa bucurie au fost cărţile. De acelaşi lucru este convins şi Phillippe Valode: „citeşte tot timpul şi nici un cadou nu-i face mai multă plăcere decât o carte”[2]. Hitler susţine: „eu nu doar am învăţat problema socială, eu am trăit-o pe pielea mea”. În opinia sa, a avut de înfruntat două mari dificultăţi: marxismul şi evreismul. Expunându-se asupra contradicţiilor dintre generaţii, Hitler susţine că „o bătrâneţe demnă se datorează unei tinereţi geniale”.
Autorul declară că tinerii de la sat care veneau la oraş erau mai muncitori, dar fiind concediaţi frecvent, aceştia nu mai preţuiau salariul mizer pe care-l agoniseau. Iniţial, îi găsea vinovaţi pe cei care nimereau în asemenea situaţie, ulterior considera că de vină sunt condiţiile sociale din acea perioadă. Soluţia depistată era în menirea socială a statului faţă de cetăţenii săi.
Nefiind preocupat doar de starea materială a cetăţenilor, dar şi de nivelul lor de culturalizare, Hitler s-a confruntat şi cu remarci de genul: „nu-mi pasă dacă sunt neamţ sau nu, ci dacă am o bucată de pâine”. Pentru a combate o asemenea stare de lucruri, autorul propune reanimarea demnităţii naţionale prin procesul de educare, căci, susţine acesta: „pot să lupt doar pentru ceea ce iubesc, dar iubesc doar ceea ce respect şi respect doar ceea ce cunosc”.
După spusele sale, în Austria avea loc slovenizarea populaţiei nemţeşti şi treptat ajunge la concluzia că „societatea austriacă e folosită de burghezie pentru a-i exploata pe muncitori, că legile sunt menite să ducă la agonie proletariatul, că şcoala e făcută să creeze robi şi pe stăpânii acestora şi că religia e folosită ca o sursă de minţire a populaţiei”. Tot la capitolul manipulare, Hitler consemnează că „masele de oameni iubesc mai mult pe conducători, decât pe acei care cer ceva de la ele”, iar „gloata nu ştie ce să facă cu libertăţile liberale şi chiar se poate simţi părăsită”. Analizându-şi meticulos oponenţii, viitorul führer observa că „social-democraţii creează iluzia că doar cu ei se poate asigura stabilitatea” şi considera că sforile acestor adversari politici erau trase de către evrei.
Prin urmare, capitolul II conţine câteva teze referitoare la căutarea suportului electoral al mişcării naţional-socialiste în rândul tinerilor şi a populaţiei rurale, fapt confirmat de rezultatele alegerilor de la sf. anilor ‘20 şi înc. anilor ‘30 ai sec. XX. Totodată, se fac anumite referiri la potenţiale surse de propagandă (şcoală, biserică, ziare etc.), strecurându-se ideea de naţionalizare a întreprinderilor, în vederea „responsabilizării sociale a statului”. Nu în ultimul rând, prin exemplul propriu, autorul încearcă să sensibilizeze şi să sugereze că soluţia problemelor nu poate fi identificată în capitulare, fapt confirmat de nerecunoaşterea lui Hitler a înfrângerii Germaniei atât în primul, cât şi în al doilea război mondial. În problema evreiască, autorul îşi arogă o misiune religioasă: „apărându-mă de evreu, lupt pentru a apăra opera lui Dumnezeu”.
În capitolul III, autorul îşi afirmă convingerea că vârsta potrivită pentru lansarea în politică este de 30 de ani, făcând, în acelaşi timp, o distincţie între lider şi politician. Analizând vitalitatea imperiului austriac, autorul subliniază că un stat multietnic are nevoie de conducere viabilă pentru a exista, căci dacă un stat naţional se bazează pe „comunitatea de sânge, atunci cel multinaţional – pe autoritatea comună”.
În privinţa sistemului de guvernare, Hitler considera că „reprezentarea parlamentară, fără instituirea şi consolidarea prealabilă a unei limbi de stat comune, dădea prima lovitură preponderenţei germane în monarhie”. Cu toate că dezavua parlamentarismul austriac, Hitler declară că „ideea unei dictaturi mi s-ar fi părut o crimă împotriva libertăţii şi a oricărei naţiuni”. Dar în acelaşi timp, autorul consideră că „numărul oamenilor de stat creşte pe măsură ce valoarea lor scade”, iar meritul „păduchilor din parlament” este că au însuşit „arta de a şti de fiecare dată să întrunească o majoritate, altfel spus – să aranjeze acele mici afaceri politice”.
Atitudinea lui Hitler faţă de primarul Vienei, Kark Lueges (din 1897 până în 1910), a fost una de admiraţie: „un primar cu adevărat genial... care a obţinut rezultate uimitoare în toate domeniile – economice sau artistice”. De cealaltă parte, Phillippe Valode susţine că „eternul primar al Vienei a fost un antisemit notoriu, care nu se ferea deloc să-i acuze pe evreii austrieci bogaţi de toate relele”.
Autorul demonstrează atitudini mai mult sau mai puţin istorice: „Revoluţia de la 1848 a putut fi pretutindeni o luptă de clasă, în Austria ea era de-acum începutul unei noi lupte între rase”, având şi o viziune profetică: „în Europa Occidentală, democraţia este precursorul marxismului”.
Referitor la presă, Hitler susţine că aceasta este „cea mai periculoasă putere în stat” şi că rolul său de informare trebuie să se afle sub controlul statului şi nu a celor influenţi. (Ulterior, în capitolul X, Hitler va afirma că „gazetăria este, de fapt, cea care continuă educaţia adulţilor”). Dar acel stat trebuie să fie doar unul naţional, deoarece „autoritatea statului nu poate fi un scop în sine, căci în cazul acesta orice tiranie ar fi inviolabilă şi sacră”, iar „ţelul suprem al existenţei oamenilor nu este conservarea unui stat, ci conservarea rasei lor”. Cât priveşte scopurile, se pare că în concepţia autorului acestea scuză mijloacele, întrucât „lupta trebuie purtată cu mijloace legale câtă vreme puterea în declin se serveşte de ele; dar nu trebui să se ezite atunci cînd se recurge la mijloace ilegale, dacă asupritorul le foloseşte şi el”.
Hitler susţine că eşecul mişcării filogermane din Austria consta în încercarea nereuşită de a se baza pe un partid nou, şi nu pe o concepţie filozofică nouă, cum ar fi naţional-socialismul: „când mişcarea pangermanistică şi-a limitat acţiunea la cadrul parlamentului, ea a obţinut parlamentari în loc de conducători şi militanţi... Alegând lupta cea mai puţin grea, a devenit chiar prin aceasta nedemnă de victoria finală.” Din aceste raţiuni evocate mai sus, calea revoluţionară era privită ca fiind cea corectă, căci Hitler credea că „efortul principal nu trebuia orientat spre parlament, ci spre fabrică şi spre stradă.” Cu alte cuvinte, „mişcarea pangermanistă a fost naţionalistă, dar nu suficient de socială pentru a câştiga masele.”
În domeniul religios, autorul formulează următoarea teză comparativă: „în timp ce preotul ceh adopta o atitudine subiectivă faţă de poporul său şi una obiectivă faţă de biserică, parohul german manifesta un devotament subiectiv faţă de biserică şi rămânea obiectiv faţă de propria sa naţiune.” Comentând dihotomia creştină din cadrul naţiunii germane, Hitler susţine că ambele confesiuni, dacă sunt orientate în direcţia potrivită, pot şi trebuie să susţină edificarea unei Germanii puternie: „atât pastorul protestant, cât şi preotul catolic au contribuit mult la menţinerea capacităţii noastre de rezistenţă, nu numai pe front, ci mai ales în spatele frontului.” În acest context, se declară tranşant că „religia nu trebuie amestecată în lupta partidelor politice”.
O convingere personală a autorului asupra rolului istoriei în politică evidenţiază faptul că „istoria nu se învaţă ca să-i uiţi lecţiile exact în momentul în care trebuie să le aplici în practică; ori să crezi că adevărurile ei seculare nu pot fi aplicate pentru că situaţia socială este cu totul alta; ea se învaţă pentru a trage învăţăminte pentru prezent.”
În fortificarea ideologiei naţional-socialiste şi punerea ei în practică, Hitler se va confrunta cu o disconcordanţă, fiindcă susţine că „arta tuturor adevăraţilor conducători de popoare este de a concentra atenţia poporului asupra unui singur adversar”, pe cînd în realitate s-a confruntat cel puţin cu doi inamici: bolşevicii şi capitaliştii, care, este adevărat, se considera că erau dirijaţi de o singură forţă ocultă – evreii.
În concluzie, capitolul III conţine un studiu atât empiric, cât şi filozofic al situaţiei social-politice din Imperiul Habsburgic, prin prisma exemplului Vienei, autorul considerând că regimul parlamentar era unul deficitar statului austriac şi defavorabil naţiunii germane. Limbajul vehement şi chiar trivial dovedeşte repulsia lui Hitler faţă de acele „nulităţi intelectuale” ce alcătuiau legislativul austriac, dânsul demonstrând că sistemul de la acea dată urma să ducă la dezintegrarea statului, fapt ce nu este chiar atât de regretabil, dacă austriecii vor reuşi să se unească cu Reichul german. Primele teze rasiale din această lucrare sunt expuse cu patos, dar cu o slabă argumentare. În domeniul religiei, Hitler recunoaşte meritul creştinismului în formarea şi consolidarea naţiunii germane, în pofida schismei Bisericii Catolice între protestanţi şi „papişti”. De altfel, în ultimul capitol al primei părţi, acesta va susţine că vede în cele două confesiuni ajutoare preţioase pentru conservarea poporului german. Cât priveşte modalităţile de realizare a scopurilor propuse, viitorul führer nu exclude utilizarea mijloacelor considerate ilicite, întrucât dânsul crede mult mai mult în supremaţia idealului naţional-socialist, decât în legile „efemere”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu