Profil

Fotografia mea
las descrierea mea la discreţia altora.

duminică, 25 decembrie 2011

Crăciun Fericit!

Mesajul Majestăţii Sale:


 P.S. Vă doresc, dragi prieteni, multă linişte sufletească, dăruire în fapte şi cumpătare în vorbe. Şi promit că o să încerc să vă iau exemplu. Un Crăciun Fericit tuturor!

vineri, 23 decembrie 2011

Good bye, "istoria românilor"!


Că istoria este, a fost şi va fi politizată nu constituie o noutate. Dar că din istorie trebuie să obţinem dividende politice mi se pare incalificabil, dacă nu chiar condamnabil.
Umblă vorba prin târg că se vrea comasarea disciplinelor de "istorie universală" şi "istorie a românilor" în una singură: "Istorie". Se promite că nu va fi surogatul de "istorie integrată", prin care s-a promovat moldovenismul primitiv, dar asta nu elimină scepticismului că acest obiect de studiu va deveni o "struţo-cămilă". Să mă explic:
Ideea, în fond, pare nobilă şi bine intenţionată. Dar mă tem că realizarea va fi una derizorie. Se invocă argumentul imitaţiei: în statele membre UE se predă o singură istorie, şi întrucât tot ce vine de la ei este bun şi necesar de a fi implementat, nu avem altă soluţie decât să ne comformăm, nu? De asemenea, se consideră că prin perpetuarea conceptului de "istorie a românilor" am crea impedimente pentru integrarea europeană. Nimic mai fals, întrucât a fi român înseamnă a fi european, iar "istoria românilor" nu reprezintă istoria unui popor asiatic. Cât priveşte exemplul occidental, acesta este demn de urmat cu anumite rezerve, explicabile din punct de vedere... istoric! Adică ei nu se confruntă cu o criză identitară. Dânşii, ţinând cont de excepţiile din estul şi centrul Europei, nu au trăit în comunism. Iar noi nu ne putem permite luxul de a experimenta la nesfârşit, cu riscul de a lăsa loc de interpretări. În cazul dat, se impune parafrazarea expresiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu: "sunt mai întâi român şi apoi european"...
De acord, se cuvine o reconsiderare a materialului factologic, astfel încât elevii să nu fie obligaţi să memorizeze fiecare an şi fiecare eveniment insignifiant. Dar asta ţine deja de metodologia predării şi orice intervenţie a politicului mi se pare o imixtiune în procesul didactic. Adică ingredientele să fie selectate de bucătari, nu de chelneri (care se schimbă adesea).
Propun să privim dintr-o altă perspectivă: de ce nu se solicită modificarea denumirii disciplinei "Limba şi literatura română" în "Limba"? Pentru că ar fi aberant, nu? De ce nu se cere modificarea denumirii facultăţilor de istorie, în "Facultăţi de Ştiinţe Umanistice"? Pentru că nu este clar ce specialităţi şi ce discipline ar exista. În definitiv, de ce nu schimbăm titlurile de cărţi ale iluştrilor istorici (A. Xenopol, N. Iorga, C. Giurescu etc.) în "Istorii" (ca la Herodot)?:
Ştiu că mulţi dintre susţinătorii ideii de redenumire sunt bine inteţionaţi şi versaţi în domeniu (atât didactic, cât şi ştiinţific), dar mi se pare inoportună aplicarea acelor bune intenţii şi cunoştinţe ale dumnealor în acest moment. Nu există coeziune la nivelul societăţii, încă nu ne-am debarasat de metehnele sovietice, încă nu i-am integrat pe ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi şi, respectiv, e prematur să "ne integrăm" în conceptul de tratare "europeană" a istoriei. Cu alte cuvinte, atâta timp cât nu ne-am uitat în oglindă, nu trebuie să ne arătăm altora...
Sigur că mulţi dintre profesorii din provincie vor saluta predarea unei singure discipline de istorie pentru a estompa dublarea materialului, pe când elevii vor fi bucuroşi de posibilitatea reducerii cursului (şi să nu-mi spuneţi că manualul de "istorie" va fi mai gros decât cele de "istorie a românilor" şi "istorie universală" luate împreună).
Sigur că partenerii UE vor aprecia aparenţele, crezând că am reuşit să facem un salt uriaş şi că "ne-am maturizat". Dar dânşii vor percepe aceste schimbări ca fiind inerente procesului de "constituire" a naţiunii moldoveneşti, precum şi ca pe o certitudine a menţinerii status-quo-ului sud-est european. Adică neanularea consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop...
Nici Ceauşescu nu ne-ar înţelege de ce îi spunem "good bye" şi nu "la revedere". Nici Europa (care nu a fost niciodată unită) nu ne-ar înţelege de ce am dori Unirea, având în şcoli disciplina de "Istorie". Nu e oare suficient să fii european? De ce am dori să (re)devenim români?
Nu-mi spuneţi că "Istoria" va fi tot a "românilor" după conţinut. Că se va accentua caracterul românesc al celor 3 voievodate din spaţiul carpato-danubiano-pontic. E ca şi cum am trata o gripă după o reţetă pentru tuse. Nu-l poţi face pe Ştefan cel Mare mai european decât era, în detrimentul educaţiei copiilor. Iar istoria este, a fost şi va fi promotoarea sentimentului patriotic.

marți, 6 decembrie 2011

Recenzie


„Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii“[1]

Din start, titlul îşi confirmă formularea inadecvată şi propagandistică, întrucât tot ce înseamnă progres nu poate fi decât important. Totodată, autorii îşi contrazic titlul, pe parcursul textului, deoarece susţin că „tendinţele progresiste au fost distruse de politica ţarismului”[2]. Având în considerare faptul că Basarabia s-a alipit (în opinia dânşilor), la 1812, cu Imperiul Rusiei, şi nu cu URSS sau cu un alt stat, despre ce „importanţă progresistă a alipirii” poate fi vorba, dacă „tendiţele progresiste au fost distruse” de statul la care ţinutul s-a alipit?
O asemenea plenitudine de non-sensuri arareori se întâlnesc într-o broşură de (tocmai) 20 de pagini, la care să subscrie (tocmai) 2 autori. Cu toate acestea, capodopera respectivă a fost tirajată în 1500 de exemplare, toate gratuite.
De-a lungul materialul care se vrea a fi un studiu istoric, dar în care se întrezăresc un amalgam de pseudo-argumente al istoriografiei marxist-leniniste, sunt utilizate mai multe eufemisme. Altfel spus, colonizarea Basarabiei cu alogeni este considerată „popularea rapidă a ţinutului”[3], nefiind recunoscut termenul de colonizare, ci doar dibuit: „cele mai multe scutiri, ţarismul le-a oferit ţăranilor de stat, coloniştilor bulgari şi găgăuzi, precum şi cazacilor din Novorosiisk”[4]. Cât priveşte procesul progresist al alipirii (asupra căruia pretează, muşamalizând noţiunea de anexare), acesta este dezavuat în mod disimulat, altminteri cum poate fi explicat faptul că „poporul moldovenesc (în cadrul Imperiului Rusiei – n.n.), la fel ca şi alte ţinuturi naţionale, s-a opus exploatării feudale, precum şi asupririi politice şi naţionale”[5]. Cu alte cuvinte, autorii recunosc că alipirea a fost forţată, deşi chiar în prima frază inoculează ideea că: „alipirea Basarabiei la Rusia a fost pregătită de-a lungul mai multor secole de dezvoltarea politică, social-economică şi culturală a legăturilor cu Rusia”[6].
Cât priveşte „legăturile” Basarabiei cu Rusia, subliniem faptul că „în momentul anexării de către Rusia, partea de est a Moldovei, dintre Prut şi Nistru, nu avea un nume. Ruşii au dat numele de Basarabia întregii regiuni”[7]. Respectiv, Rusia nu putea să aibă legături cu o jumătate din teritoriul Ţării Moldovei, iar cu cealaltă jumătate – nu. Dar să admitem că e vorba de o eroare de exprimare şi să vedem în ce au constat „legăturile moldo-ruseşti”:
Statul medieval Moldova a obţinut independenţa în a doua jumătate a sec. XIV, pe când Cnezatul Moscovei se afla sub suzeranitatea tătaro-mongolă. În sec. al XV-lea, Ţara Moldovei încearcă să contracareze tendinţele expansioniste ale Coroanei Sfântului Ştefan, ale polonezilor şi Sublimei Porţi, în timp ce „Rusia a sărit ca o contrafacere a statului tătăresc din care se smulsese şi pe care şi în ce priveşte teritoriul încerca să-l imite”[8]. Prima „legătură” dintre moscali şi moldoveni se creează în momentul în care Elena, fiica lui Ştefan cel Mare, se căsătoreşte cu Ivan cel Tânăr, fiul ţarului Ivan al III-lea. Dar acest mariaj (1480) nu era decât un truc diplomatic, nemaivorbind de faptul că Elenei i se spunea „Voloşanca”, şi nu „Moldoveanca”. Ulterior, cronica Voskresenski (1532) îl numeşte pe trimisul lui Petru Rareş la Moscova „sol al voievodului valah Petru”, iar cronica lui Nicon (1543) reiterează calificativul de „valah” atribuit domnului moldovean.
Conştienţi de apartenenţa etnică a indigenilor din Basarabia, autorii lansează ideea că „strămoşii moldovenilor sunt volohii”[9]. Am accepta o asemenea formulă, dacă prin aceasta nu s-ar dori excluderea tuturor românilor de dreptul de a se considera descendeţi ai „volohilor”. Altfel spus, autorii sovietici promovează conceptul potrivit căruia moldovenii se trag de la volohi şi, deci, ar fi mai vechi decât românii, al căror stat şi naţiune s-a creat (doar) în urma unirii Principatelor Dunărene („Moldova s-a unit cu Valahia şi s-a creat statul românesc”[10]).
Realizând faptul că nu are rost să insistăm asupra chestiunii identitare, distorsionate în mod evident de către autorii Grosul şi Budak, consemnăm opinia unui basarabean: „moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani, de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”[11], precum şi opinia unui istoric din perioada ţaristă (înc. sec. XX): „Moldovenii sau românii constituie cea mai mare parte a populaţiei Basarabiei, aproape ¾ din totalul locuitorilor (...) Înrudirea limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, îndelungata staţionare a legiunilor romane în ţările dunărene, însăşi denumirea de români (romani) nu lasă îndoială în descendenţa acestei comunităţi de la popoarele romanizate ce au locuit în Moesia şi Dacia Traiană (după toate probabilităţile – geţii şi bastarnii) şi coloniştii romani (...) Ruşii îi numesc pe români moldoveni, după numele uneia dintre ţările româneşti (Русскіе называютъ румыновъ молдаванами, по имени одного изъ румынскихъ княжествъ)”[12].
Cât priveşte dezvoltarea social-economică a legăturilor dintre Rusia şi Moldova, menţionăm că „burghezia într-un sens mai înnalt al cuvântului n-a existat niciodată la Moscoviţi. Modelul bizantin nu aduce libertăţi municipale, şi cel tătăresc, încă mai puţin[13]. De altfel, la acest capitol s-a expus destul de exhaustiv istoricul V. Tomulţ: „burghezia rusă a fost o stare socială creată nu atât graţie condiţiilor interne economice, ci creată de stat, dependentă direct de instituţiile de stat imperiale. Drepturile ei nu erau însă prevăzute constituţional (ca ale burgheziei vest-europene); fiindu-i limitată încadrarea în instituţiile administrative, ea n-a prezentat o entitate coerentă, net delimitată de alte stări sociale şi conştientă de drepturile şi obligaţiunile sale”[14].
În continuare, autorii sovietici se complac în a preamări rolul civilizator al ruşilor, susţinând că „alipirea Basarabiei la Rusia a condiţionat inspirarea reprezentanţilor poporului moldovenesc de la bogata cultură a poporului rus”[15]. Totodată, autorii apelează la afrmaţiile unui cronicar, fără a preciza despre cine este vorba şi fără a indica vreo referinţă: lumina a venit de la Moscova, după cum s-a exprimat un vechi cronicar moldovean”[16]. În acest sens, am identificat consemnarea lui Ion Necule, care, reîntors de la Harcov, menţionase că „eram bucuros c-au venit acela ceas, de-am găsit vreme să ies dintr-acel norod greu şi cumplit. Că-s nişte oameni foarte necredincioşi (...) că este norod pre cumplit, şi nu sunt oameni slobozi să meargă unde i-i voia”[17].
O altă idee utopică evocată este cea potrivit căreia Basarabia a fost „provincie a Imperiului Otoman”[18]. În această privinţă, s-a expus Alexandru D. Xenopol: „sub turci oricât de rău stătea ţara, tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc”[19], precum şi Karl Marx: „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparținea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate”[20] şi Friederich Engels, care, la rândul său, condamna vehement raptul Basarabiei: „dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia – românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă toate numele de ruşi, aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”[21]. Asupra aspectului juridic s-a pronunţat elocvent Nicolae Titulescu: „nu trebuie să cerem niciodată Basarabia de la ruşi. Aceasta ar însemna că ruşii au dobândit-o în mod legal (...) Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său de vasalitate; şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Ori, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul”[22].
Imaginea idilică pe care o afişau autorii sovietici se înscrie perfect în contextul ideologiei marxist-leniniste, conform căreia „muncitorii Moldovei i-au asigurat armatei ruse alimente şi furaje, mijloace de transport şi au servit ca oameni de legătură care transmiteau comandamentului rus informaţii preţioase”[23]. Dar realitatea era că ţăranii (deşi erau harnici, nu-i putem numi muncitori, întrucât nu erau salariaţi) îndeplineau acele prestaţii, fiind impuşi de către autorităţile ţariste (în speţă – cele militare), care au ocupat teritoriul Principatelor Dunărene timp de cca 25 de ani de-a lungul războaielor ruso-austro-turce din sec. XVII-XIX[24]. În cazul Basarabiei, P. Cazacu s-a expus pregnant: „cel mai mare rău era fantasticul număr de prestaţiuni pus asupra populaţiei de către ocupanţi: repararea drumurilor, transportul furajelor şi al pânei, cositul fânului, toate acestea îndepărtau pe ţărani de muncile agricole şi îi aduceau la ruină”[25].
Un alt aspect sinuos pe care autorii îl abordează, se referă la prevalarea conştiinţei religioase asupra celei naţionale, cel puţin pentru prima jumătate a sec. XIX, fapt ce a fost suficient pentru a considera că „simpatia moldovenilor faţă de Rusia se explică nu doar prin puterea poporului rus, nu doar prin tradiţiile vechi, dar şi prin limbă şi aceeaşi credinţă ortodoxă”[26]. Dar la acest subiect trebuie să precizăm că religiozitatea populaţiei majoritare în spaţiul pruto-nistrean nu a constituit un impediment al afirmării dezideratului naţional, întrucât generaţia Sfatului Ţării, bunăoară, nu poate fi acuzată de ateism. De altfel, Lucian Boia susţine că „rusul încetează de a mai fi marele frate ortodox eliberator. Identitatea religioasă apare dimpotrivă ca o primejdie suplimentară, putând facilita înghiţirea şi asimilarea României (ceea ce tocmai se petrecea în Basarabia). Naţionalismului popoarelor slave şi panslavismului li se opune acum naţionalismul românesc”[27], reconfirmând spusele lui M. Eminescu: „Câtă vreme religiunea era ordinea de idei predominatoare, românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult sau mai puţin alipiţi de Rusia; îndată însă ce conştiinţa deosebirii de rasă s-a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etnică între români şi celelalte popoare ortodoxe s-a curmat”[28].
Indubitabil, mesajul cel mai ostentativ pe care au mizat autorii în lucrare se referă la culpabilizarea monarhiei, fie prin inventarea unor acuze: „ţarismul rusesc s-a opus dezvoltării atât a culturii ruse, cât şi a celei moldoveneşti”[29], fie prin plasarea unor argumente într-un context mult prea propagandistic: „ţarismul tindea să-şi creeze condiţii favorabile prin dezvoltarea economică a ţinutului (a Basarabiei – n.n.), pentru a atrage simpatiile popoarelor peninsulei Balcanice”[30].
De asemenea, se remarcă veleităţile de economişti versaţi ale autorilor, întrucât aceştia nu se sinchisesc să apeleze la factorul comercial: „Politica protecţionistă a conducerii ţariste a estompat pătrunderea produselor mărfurilor străine, ceea ce a dus la diminuarea producţiei interne. Creşterea economică (a Basarabiei – n.n.) a fost încetinită de dominarea relaţiilor feudale (...) de lipsa de iniţiativă a administraţiei ţariste”[31]. Tot vizavi de „dominarea relaţiilor feudale” se menţionează că „în Basarabia, s-a înfăptuit politica caracteristică întregului stat, prin care s-a menţinut sistemul feudal. Sprijinindu-se pe nobilimea locală, ţarismul rusesc a menţinut toate drepturile şi privilegiile feudalilor, cărora le-a asigurat larga posibilitate de exploatare a maselor ţărăneşti”[32]. Sigur că această abordare, de pe poziţii marxist-leniniste, în care lupta de clasă constituie un imperativ al evenimentelor istorice, nu-şi găseşte legitimitate din moment ce „sistemul feudal” fusese abolit în Ţările Române, odată cu şerbia, de către domnul C. Mavrocordat (1746/1749), iar privilegiile pe care le aveau boierii rezidă din dreptul cutumiar (jus valachorum[33]) şi din deţinerea proprietăţilor funciare.
Cu toate că există temei pentru a continua analiza textului publicat de Grosul şi Budak în 1968, considerăm că au fost expuse ideile principale, precum şi precizările de rigoare, prin care am încercat să disecăm materialul în mod obiectiv, aducând argumente.
Esenţa lucrării derivă din oportunitatea şi necesitatea regimului sovietic de a-şi coagula tezele doctrinare şi de a le transmite maselor populare, conştientizându-se, parcă, inevitabilitatea colapsului. Aprecierile propagandistice şi pseudo-ştiinţifice vizavi de anexarea Basarabiei se juxtapun intenţiei de renegare a trecutului imperialist, de reconfigurare a realităţii istorice, prin prisma doctrinei despre lupta de clasă şi exploatarea proletariatului de către burghezie.
Avalanşa de aprecieri subiective, precum şi incapacitatea autorilor de a se raporta la o perioadă sau alta, denotă fără echivoc menirea unei asemenea lucrări: de erodare a conştiinţei naţionale. Dar, în acelaşi timp, s-a făcut uz şi de contextul în care a fost scrisă lucrarea. Altfel spus, vorbim despre sfârşitul anilor ’60 ai sec. XX, când URSS tindea spre îmbunătăţirea relaţiilor cu statele-satelit din Europa (cu Republica Socialistă România în special), pe fundalul alterării legăturilor cu statele comuniste din Asia.


[1] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968.
[2] Ibidem, p. 17.
[3] Ibidem, p. 13.
[4] Ibidem, p. 9.
[5] Ibidem, p. 6.
[6] Ibidem, p. 1.
[7] Nicholas Dima, Bessarabia and Bukovina, the Soviet-Romanian territorial dispute (Basarabia şi Bucovina în disputa teritorială sovieto-română), East European Monographs, No. CVIII Boulder distributed by Columbia University Press, New York, 1982, p. 13, precum şi Nicholas Dima, Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei, Ed. Prometeu, Chişinău, 1998, p. 25.
[8] N. Iorga, Scurtă istorie a slavilor răsăriteni: Rusia şi Polonia, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919, p. 23-24.
[9] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 1.
[10] Ibidem, p. 5.
[11] A. Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti //Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 76.
[12] P.A. Kruşevan, Bessarabia, gheograficeskii, istoriceskii, statisticeskii, economiceskii, literaturnii i spravocmîi sbornik.  Moscova, Tipografia A.V.Vasilieva, 1903, p. 175.
[13] N. Iorga, Scurtă istorie a slavilor răsăriteni: Rusia şi Polonia, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919, p. 48.
[14] V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868), Chişinău, 2002, p. 8.
[15] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 16.
[16] Ibidem, p. 3.
[17] I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 245.
[18] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 2.
[19] A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 27.
[20] K. Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 106.
[21] F. Engels, Opere, vol. 22, Moscova, 1962, p. 30-31.
[22] Titulescu N., Basarabia pământ românesc, Ed. Rum-Irina, Bucureşti, 1992, pp. 51-53. A se vedea: Vl. Mischevca, I. Jarcuţchi, Pacea de la Bucureşti, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, pp. 96-174; N. Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei (traducere de D. Florian), Bucureşti, 1940, p. 56; G. Popa-Liseanu, Basarabia: privire istorică, Bucureşti, Tipografia „Jockey-Club”, 1924, p. 13.
[23] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 3-4.
[24] A se vedea: N.I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Ed. Saeculum şi Ed. Vestala, Bucureşti, 1996.
[25] P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), „Viaţa Românească”, Iaşi, p. 64.
[26] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 4.
[27] L. Boia, History and Mith in Romanian Consciousness (Istorie şi mit în conştiinţa românească), CEU Press, Budapesta, 1997, pp. 19-20.
[28] M. Eminescu, Între Scylla şi Charybda (opera politică), art. „O parte a chestiunii orientale”, Ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 232.
[29] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 6.
[30] Ibidem, p. 8.
[31] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 13.
[32] Ibidem, p. 6.
[33] A se vedea: L.A. Casso, Vizantiiskoe pravo v Bessarabii, Tipografia Universităţii din Moscova, 1907.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

"1911. Revoluţia"


       Am privit (mi l-a transmis un amic din SUA, ca să nu fiu acuzat de piraterie ;). Pentru că e fimul cu numărul 100 al lui Jackie Chan şi pentru că se vrea a fi despre istorie. Dar am rămas dezamăgit de propaganda ieftină care se vede tocmai din Extremul Orient.
      Lung-metrajul e o co-producţie chinezo-americană. E o simbioză reuşită între "argumentele" capitaliste şi cele comuniste, deşi subiectul trebuia să se refere la ideile lui Sun Yat Sen: "naţionalism, democraţie, bunăstare socială".
      Nici nu mă mai miră cât de vehement şi ostentativ se promovează anti-monarhismul şi se justifică Revoluţia, care este "salvarea naţiunii", în opinia regizorului şi a sponsorilor. În acest context, reiese că şi "revoluţia" bolşevică se justifică pe deplin...
     Dacă se vroia a fi un film de acţiune, atunci senilul Jackie pare destul de ramolit. Dacă se dorea a fi un documentar "educativ", atunci mai degrabă te uiţi la filmele sovietice despre "războiul pentru apărarea patriei".
    Am remarcat şi anumite secvenţe apreciabile, în care bancherilor li se dă arama pe faţă. Dar când te gîndeşti că acei bancheri reprezentau, de fapt, interesele "celor 4 naţiuni": SUA, Imperiul Britanic, Franţa şi Imperiul German (dintre care două erau monarhii), înţelegi care este mesajul de printre rânduri.
     Sigur că dinastia Qing, fiind de origine manchuriană, poate fi considerată drept una străină. Dar, în aceeaşi măsură, străini pot fi consideraţi tibetanii, taiwanezii şi alţii care, înainte de a se declara chinezi, vor trebui să devină comunişti, altminteri vor "încălca" testamentul politic al lui Sun Yat Sen, nu? Cel puţin aşa reiese din materialul video, întrucât, la final se menţionează că „urmând spiritul lui Sun-Yat Sen, Partidul Comunist Chinez conduce oamenii spre revigorarea naţiunii”, iar anterior se inoculase ideea că "Sun Yat Sen a devenit preşedintele Republicii Populare Chineze". Observaţi aberaţia? Adică fostul lider al Kuomindang-ului şi fondatorul Republicii Chineze (care există până astăzi în Taiwan) este supranumit preşedinte al R.P.C. Încă puţin şi îl arătau cum primeşte carnetul de membru al Partidului Comunist Chinez...
     Expresiile de genul: "s-au încheiat cei 2000 de ani de anarhie" (adică de monarhie); "Revoluţia va da pace tuturor copiilor de pe pământ"; "Revoluţia creează bănci, fabrici, căi ferate, ne face mai liberi" - sunt atât de hilare şi de exagerate încât realizezi că nu e vorba de un film istoric, ci de unul isteric. Se vede cu ochiul liber că se operează cu sintagme patriotarde în cadrul unor produse mediatice menite să submineze însemnătatea monarhiei şi să justifice existenţa unui regim comunisto-capitalist.
     E şi vina ultimilor descendenţi ai familiei imperiale Qing că nu au fost în stare să stârpească flagelul corupţiei, dar de aici şi până a culpabiliza monarhia de transformarea Chinei în "semi-colonie" e cale lungă. Să nu uităm cu câte "revoluţii" s-a confruntat dinastia Qing doar în a doua jumătate a sec. XIX:
Taiping Civil War (1851-1862), Punti-Hakka Clan Wars (1855–67), Nien Rebellion (1851–1868), Miao Rebellion (1854–73), Panthay Rebellion (1856–1873) and the Dungan revolt (1862–1877).
    Pentru o recenzie cât de cât profesionistă, intraţi aici: http://www.hollywoodreporter.com/review/1911-film-review-243142

luni, 28 noiembrie 2011

Bis despre reformarea Bisericii



Deşi nu mă afectează şi nici nu mă impresionează vreun produs mediatic de la noi, eram curios să văd cum va derula o discuţie despre reformarea Bisericii Ortodoxe. Asta în contextul în care privisem, anterior, o dezbatere despre rolul religiei în lume (http://fora.tv/2011/11/15/Debate_The_World_Would_Be_Better_Off_Without_Religion), care îmi reconfirmase convingerea că, actualmente, se încearcă fragmentarea hardului după care a evoluat, timp de două milenii, şi încă mai evoluează societatea umană, în aşa manieră încât credinciosul este numit bigot, iar ateistul – om civilizat. (În această ordine de idei, citisem un articol despre reconfigurarea / modificarea termenilor de la o perioadă la alta, astfel încât ceea ce înainte se numea „curvă” astăzi este „infidelă”, ceea ce înainte însemna „xenofobie” – adică „frică de tot ce e străin” –  astăzi este „ură faţă de tot ce e străin”).
Crişeul de la care a derulat emisiunea de la televiziunea din RM plasa în prim-plan credinţa moldovenilor în Biserică. Or, un creştin crede în Dumnezeu şi are încredere în Biserică (în calitate de instituţie), şi nu viceversa.
De asemenea, m-a frapat egocentrismul şi complexul de contemporaneitate al unor interlocutori, care considerau că problemele de astăzi diferă de cele care existau atunci când a fost creată Biserica şi, respectiv, Biserica este „depăşită”. Dar urmând această logică, am replica spunând că, în consecinţă, şi soluţiile de cândva nu mai sunt valabile astăzi. Adică democraţia nu mai poate constitui un reper, căci a apărut în cadrul societăţii ateniene, în antichitate.
O frază de-a dreptul hilară mi s-a părut cea conform căreia: „Biserica se încurcă în chestii doctrinare”, de parcă unui avocat îi poate fi reproşat că se încurcă în chestii juridice, iar unui zidar – în probleme de construcţie. Din acest moment am înţeles că prea mulţi profani au fost invitaţi la emisiune.
Nu, nu vreau să critic, dar consider exasperată şi blasfemică tentativa unora de a trata Biserica drept un ONG sau SRL, pe care am putea să-l verificăm sau să-l impozităm. Sunt oripilat de faptul că cei care critică Biserica sunt, în mare, atei cu bube în cap, care doresc să vadă cum preoţii vând şi cum enoriaşii cumpără sufletul, optând, în acest sens, pentru instalarea a câte unui aparat de casă în fiecare lăcaş sfânt. Tot ce ne-a mai rămas e să amplasăm câte un aparat cu prezervative în şcoli, căci doar astfel mai pot profesorii să-şi educe elevii, nu?..
Nu neg, au existat de-a lungul timpului devieri în cadrul instituţiilor ecleziastice, fenomenul indulgenţelor fiind elocvent în acest sens, dar de aici şi până a numi botezul, cununia sau înmormântarea „serviciu divin”, mi se pare o rea-voinţă. Altfel spus, dacă tratăm slujba religioasă a preoţilor drept serviciu, atunci putem, la fel de bine, să ne dezicem de acestea, nu? Chiar sunt dispuşi ateii să rămână necununaţi, neînmormântaţi şi cu copiii nebotezaţi?
Urmărind emisiunea, aveam impresia că unii l-ar fi dorit pe Însuşi Isus Hristos pe „banca acuzaţilor”, căruia I s-ar fi reproşat, întâi de toate, că nu şi-a „înregistrat brandul” şi nici „logo-ul”...
Doamne iartă-mă, dar nu mai ştiu cum să mă exprim ca să le ajungă unora minţile la cap. Expresiile de genul: „biserica a devenit un stat în stat” sau „biserica se implică în politică” demonstrează o vădită aglutinaţie a tuturor „argumentelor” postmoderniste, ce derivă dintr-o necunoaştere a dogmelor şi a trecutului istoric cu care este înzestrată această instituţie. Cu alte cuvinte, Biserica dintotdeauna a fost ceea ce astăzi numim „un stat în stat”, adică dihotomia dintre puterea ecleziastică şi cea laică este o realitate istorică, întrucât Europa constituie leagănul creştinismului, iar geneza popoarelor europene înseamnă implicit geneza popoarelor creştine. Nu cereţi ca Biserica să fie transparentă în sensul „spălării rufelor în public”, pentru că prelaţii sunt şi trebuie să fie superiori metehnelor lumeşti. Nu invocaţi egalitarismul ortodoxismului în raport cu celelalte culte, pentru că tocmai creştinismul a promovat egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu.
Ar mai fi multe de spus, dar cred că cine a avut de înţeles a înţeles.
Mulţumesc pentru atenţie.

joi, 24 noiembrie 2011

Stema Sorocii vs stimaţii “nediscriminaţi”



Mă minunez de ceea ce face lumea când n-are ce face! Altfel spus, “ţara arde, dar baba se cheaptănă”.
Cu tot respectul pentru “Coaliţia Nediscriminare”, dar iniţiativa dumnealor cu privire la modificarea stemei Sorocii mi se pare a fi o acţiune hazardată. În demersul publicat aici: http://nediscriminare.md/index.php?module=news&item_id=155, subiectul este abordat din start după cum urmează: “Coaliția Nediscriminare își exprimă nedumerirea şi îngrijorarea privind stema oraşului Soroca, postată pe pagina oficială de internet şi expusă în diverse locuri publice”. Cu alte cuvinte, această onorată Coaliţie îşi manifestă nedumerirea (abia acum, în 2011) vizavi de postarea stemei Sorocii (adoptată  în 1999) pe site-ul oficial al urbei, precum şi îngrijorarea faţă de expunerea acesteia în locuri publice. Adică, vă daţi seama, câtă “ipocrizie” din partea sorocenilor că oraşul lor are stemă! Şi nu una inventată adhoc, ci cu semnificaţie istorică…
În continuare, în demersul Coaliţiei se precizează următoarele: “Dat fiind faptul că atît invazia tătară, cît și decapitarea ca pedeapsă sau înfiptul în suliță nu mai țin de actualitate și nu mai sunt practicabile nici în cele mai sălbatice zone ale lumii, nu ni se pare a fi plauzibilă utilizarea acesteea (apropo, corect este “acesteia”)”. Respectiv, argumentul “forte” rezidă din raportarea unui simbol heraldic la prezent, ceea ce înseamnă anacronism, întrucât este evident că astăzi nu există acea evocată “invazie tătară”, pe care am fi putut-o raporta la ceea ce domniile lor numesc: “pretenţii europene” ale Sorocii.
De asemenea, autorii demersului inoculează ideea că “o stemă se dorește a fi ceva reprezentativ, îmbietor, o amintire plăcută sau o primă impresie despre localitatea şi oamenii care o populează”, dar, în asemenea caz, dânşii ar trebui să se simtă “discriminaţi” în multe dintre oraşele europene. Şi ca să menţionez doar câteva exemple:
Stema oraşului-stat Monaco:
Conform descrierii, pe stemă sunt reprezentaţi doi călugări care sprijină scutul, ambii find înarmaţi cu săbii. Această emblemă de stat (!) imortalizează evenimentul din ianuarie 1297, atunci când Francois Grimaldi a intrat în oraş cu soldaţi deghizaţi în calitate de călugări. În consecinţă, nimeni nu îndrăzneşte să conteste valoarea simbolică a acestei steme, confirmată prin repere istorice şi nici nu este contestată existenţa acelor săbii pe motive de “discriminare” sau de “incitare la violenţă”.
Stema oraşului Varşovia:
Stema capitalei Poloniei are reprezentat pe scut o sirenă (deşi anterior era un dragon cu cap de om), purtând în mâini o sabie şi un scut. Şi în acest caz, nimeni nu contestă simbolul heraldic al oraşului polonez, fiind conştienţi de valoarea semantică şi ştiinţifică a acestuia.
Totodată, autorii demersului consideră “drept inadmisibilă şi ilegală afişarea în văzul lumii a unei imagini ce înglobează cea mai sîngeroasă şi abominabilă parte a trecutului localităţii”. Aşadar, o decizie a Consiliului Orăşenesc şi a Primăriei din Soroca este catalogată drept “inadmisibilă şi ilegală” pe baza unor criterii subiective şi nefondate, întrucât, la sigur, domniile lor nu sunt autorii unor studii despre “trecutul localităţii” Soroca, iar ceea ce dânşii apreciază drept “sângeros şi adominabil” constituie o realitate a Evului Mediu. De altfel, dacă ne reamintim de “execuţiile” lui Vlad Ţepeş sau de “piramida de capete” a lui Alexandru Lăpuşneanu, atunci atacurile tătare asupra cetăţii Soroca sunt floare la ureche. Şi, astfel, mă mir cum de această respectabilă Coaliţie nu solicită retragerea manualelor şcolare de istorie, pe motiv că sunt menţionaţi respectivii domnitori, fapt ce incită la violenţă şi discriminare, nu?
Cât priveşte aspectul juridic, este adevărat că organul competent şi abilitat – Comisia Naţională de Heraldică – nu a aprobat stema actuală a Sorocii, dar acest lucru nu s-a produs nici în cazul stemei municipiului Chişinău (http://chisinau.md/pageview.php?l=ro&idc=499). Iar ambele simboluri heraldice au fost atestate în perioada României Mari şi reconfirmate prin deciziile organelor reprezentative locale, după proclamarea independenţei RM. Respectiv, nu au fost abrogate sau inventate, ci RECONFIRMATE.
De asemenea, se poate remarca în textul demersului Coaliţiei persistenţa ubicuă asupra deţinerii “adevărului în ultimă instanţă”, precum şi convingerea că absolut ”orice locuitor sau oaspete al Sorocii, de origine tătărească, ar trebui să se simtă vinovat şi ameninţat de această stemă. Vizaţi şi ameninţaţi, în egală măsură, ar putea să se simtă şi puţinii cazaci, care tradiţional poartă astfel de mustăţi şi coafuri, puţinii hipioţi sau tineri moderni marginalizaţi pentru comportamentul şi aspectul exterior, precum şi minoritatea considerabilă de etnie romă, care adesea este discriminată pentru culoarea pielii fiind declaraţi duşmani ai majorităţii populaţiei. Drept urmare, consecinţele interpretării greşite a acelui simbol arhaic, învechit pot fi inimaginabile”.
Şi acum, reveniţi cu picioarele pe pământ, domnilor, şi spuneţi-mi în care oraş din Republica Moldova există cea mai numeroasă comunitate de ţigani? Şi câţi dintre ei şi-au manifestat indignarea vizavi de “discriminatoarea” stemă a Sorocii? Vă spun eu: nici unul. Totodată, aceleaşi semnalmente ale unor categorii etnice sau sociale cu reprezentarea de pe stemă nu constituie un motiv întemeiat pentru contestarea acesteia, întrucât nici asemănarea unui cetăţean cu chipul lui Isus Hristos pictat pe icoane nu-l face sfânt…
Finalmente, consider că fiecare vede ceea ce vrea să vadă. Aşadar, domnii de la Coaliţie văd în acel “cap negru de duşman (nu e scris de “tătar”) în profil spre stînga, înfipt întru-o lance de argint” (http://www.primsoroca.md/pagini-0-9-0.html) expresia unor temeri artificiale. Din păcate, se ştirbeşte din valoarea istorică a unui simbol heraldic original şi unic (asta deoarece există o sumedenie de steme pe care sunt reprezentate doar cetăţi), prin promovarea unor idei discriminatorii la adresa majorităţii locuitorilor Sorocii, care au dreptul la cunoaşterea şi valorificarea trecutului istoric!

miercuri, 16 noiembrie 2011

"Sondarea" sondajului


Ţara noastră e ca o familie. O familie dezbinată. Fără un “cap de familie” de vreo câţiva anişori. Cu nişte copii în loc de politicieni, care nu pot împărţi bombonica. Mai şi dau vina unii pe alţii, ca la şcoala primară.
Nu mă prea impresionează sondajele, din simplul motiv că nu am fost niciodată intervievat. Şi nici nu sunt membru al vreunui partid ca să fiu interesat de ceea ce este intitulat “opinia publică”. NU OPINIA PUBLICĂ DECIDE. Nu contează ce vreau eu, moş Vasile sau câinele de pe stradă. Şi nu încercaţi să-mi reamintiţi de activismul civic pentru că nu mai ţine. Gata, s-a dus, ca un vis spulberat de zorii dimineţii.
Ceea ce mă preocupă, însă, este legat de interpretarea “opţiunilor opiniei publice”. Cu alte cuvinte, cine garantează faptul că cel care azi vrea treaba mică, mâine n-o să vrea treaba mare, apoi iarăşi treaba mică.. Sper că aţi înţeles aluzia.
Noi am făcut salturi acolo unde trebuia să păşim. Am omis, volens-nolens, etapele dezvoltării unei societăţi. Altfel spus, avem “democraţie”, nu şi oameni crescuţi sau educaţi într-un asemenea sistem. Avem corupţie, fără corupţi; economişti fără economie; jurişti fără justiţie; “stat de drept” fără dreptate în stat; liberalism de piaţă fără piaţă liberă; biserică fără enoriaşi; cultură fără case de cultură etc.
Ştiu, s-ar putea să nu fiu deloc original, dar nici ţara noastră nu-i originală. A mai “brevetat-o” cineva prin ’40, apoi prin ’44..
Dar să revin: având în vedere că ţara noastră e dezbinată, că avem 2 Mitropolii, 2 Administraţii (separate aproximativ de Nistru), 2 Limbi preponderent vorbite, 2 Vectori externi (est şi vest), 2 Economii (una subterană, alta bazată pe remitenţe), propun să avem şi 2 PREŞEDINŢI. De ce nu, la o adică? Dacă tot avem un “triumvirat” în loc de alianţă şi opozanţi în loc de opoziţie?
Multă lume se întreabă cum pot fi atât de paradoxale opţiunile cetăţenilor, conform sondajului recent dat publicităţii. Dar răspunsul este la suprafaţă: pentru că avem un stat paradoxal, în care vechiul se confruntă cu noul, estul concurează cu vestul şi mulţi prosperă, dar tot mai mulţi sărăcesc.
Nu mă întrebaţi care ar fi soluţia. Căci, vedeţi dvs, Soluţia doreşte disoluţia Legislativului.
Nu încercaţi să ghiciţi ce culoare mi-e mai dragă: roşu, verde, albastru (închis sau deschis). Am să vă spun că mi-s dragi 3 culori, în următoarea ordine: albastru-galben-roşu.
P.S. Ceea ce se merită a fi reţinut din sondajul BOP este că moldovenii ţin mai mult la Tradiţie decât la Inovări, adică sunt mai Conservatori decât Liberali sau Comunişti (drept dovadă încrederea de 80% în Biserică, precum şi dorinţa de a avea un singur partid de guvernământ, ca o reminiscenţă a influenţei bizantine).

joi, 10 noiembrie 2011

"Miracolul istoric" al Unirii de la 1918



1878-1856 = 22
1940-1918 = 22
1991(?) +22 = 2013

Ceea ce vedeţi mai sus nu sunt nişte cifre luate la întâmplare. Şi, cu atât mai mult, nu sunt nişte calcule aberante. În primele două rânduri sunt indicaţi anii în care anumite părţi ale teritoriului pruto-nistrean au revenit deţinătorului său legitim (care se numea fie Principatul Moldovei, fie Regatul României). Ca să fiu mai explicit: 3 judeţe sud-basarabene (Cahul, Bolgrad şi Ismail) au fost retrocedate Moldovei, conform prevederilor Păcii de la Paris (1856), pentru ca peste 22 de ani, acestea să fie reanexate la Imperiul Rusiei, ca urmare a hotărârilor Congresului de la Berlin (1878). Ulterior, la începutul sec. XX, datorită circumstanţelor create, Basarabia (alias Republica Democratică Moldovenească = R.D.M.) se uneşte cu România (1918), dar peste alţi 22 de ani este încorporată de Uniunea Sovietică (în 1940, apoi în 1944).
Această abordare algebrică nu rezidă dintr-o predilecţie pentru „metoda matematică a studierii istoriei” (în rusă – математическии метод изучения истории, o disciplină existentă spre sfârşitul perioadei sovietice în cadrul facultăţilor de istorie), ci din convingerea că nu voi reuşi să fiu exhaustiv, prin urmare, măcar să punctez anumite idei pe care le consider esenţiale:
1.                  Revenirea Basarabiei (sau cel puţin a unei părţi) în cadrul Moldovei = României (România nu ar fi existat fără Principatul Moldovei!) a fost posibilă doar datorită eşecului politico-diplomatic înregistrat de Imperiul de la răsărit (iniţial ţarist, devenit ulterior „sovietic”) atât în urma Războiului Crimeii (1853-1856), apoi ca urmare a Primului Război Mondial, dar şi (cu o largă marjă de aproximaţie) după finisarea „Războiului rece”, atunci când „colosul cu picioarele de lut” s-a prăbuşit (1991) şi Republica Moldova părea să fi purces pe drumul reunificării.
2.                  „Generaţia unirii”, precum şi cea paşoptistă, care au pus mai presus interesele naţiunii decât cele conjuncturale, de grup sau personale, are un rol edificator în revendicarea şi realizarea dezideratului naţional, iar numele celor care au luptat pentru idealul reîntregirii va rămâne veşnic în memoria românilor.
3.                  Basarabia (mă refer la jumătatea de est a Ţării Moldovei), situată la periferia spaţiului românesc, s-a aflat într-o constantă confruntare (din sec. XVIII) cu intenţiile expansioniste ale imperiului răsăritean şi a fost, deseori, iniţiatoarea unor procese unioniste. În acest sens, trebuie subliniat faptul că basarabenii au fost primii care s-au unit cu patria-mamă în 1918 şi, tot ei, s-au manifestat dintâi contra regimului în 1989 (dacă nu chiar mai devreme, pe când românii din dreapta Prutului – cu o „întârziere” de câteva luni).
La întrebarea cum a fost posibil anul 1918 se poate răspunde doar ţinând cont de evoluţia principiului de naţionalitate, care a conferit legitimitate acelor ţări beligerante ale primei conflagraţii mondiale cărora le lipsea unitatea naţională. Altfel spus, Vechiul Regat al României, un stat insignifiant în raport cu Imperiile vecine: austro-ungar şi ţarist, s-a avântat în vâltoarea unui război total doar pentru a-şi reitera dreptul reîntregirii teritoriilor înstrăinate (Transilvania, Bucovina, Basarabia).
În această ordine de idei, putem spune că anul 1918 nu ar fi fost posibil dacă România nu devenea subiect de drept internaţional (1856-1864) şi nu obţinea recunoaşterea independenţei (1877-1878). Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a lumii, unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat. De asemenea, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1859)[1] a fost, în esenţă, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii), respectiv consecinţele acelui act sunt definitorii pentru anul 1918 (iată şi o altă coincidenţă matematică: Sfatul Ţării adoptă Declaraţia de independenţă a R.D.M. pe 24 ianuarie, o dată la care în urmă cu 59 de ani fusese ales A.I. Cuza domn al Ţării Româneşti).
În acelaşi timp, ataşamentul populaţiei majoritare din provinciile româneşti, precum şi argumentaţia organelor regionale reprezentative (Consiliul Naţional şi Congresul General pentru Bucovina, Sfatul Ţării pentru Basarabia şi Consiliul Naţional Român pentru Transilvania) rezidă din principiul autodeterminării, formulat fără echivoc de către T. Wilson, conform căruia naţiunile opresate în cadrul unui sistem politic multinaţional au posibilitatea de a opta pentru recunoaşterea suveranităţii lor într-un anumit spaţiu istoric. De altfel, consider că instituţiile legislative din provinciile româneşti au realizat transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea naţională.
Dintr-un alt punct de vedere, Unirea de la 1918 a fost posibilă datorită reformelor: militară şi agrară. Asta deoarece situaţia incertă în care s-a pomenit România (noiembrie 1916 – ianuarie 1917)[2] este comparabilă cu cea a Basarabiei (noiembrie 1917 – februarie 1918) şi doar intervenţiile salvatoare ale armatei române la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, precum şi la Chişinău, au permis supravieţuirea statului român şi a tinerei republici pruto-nistrene: „integritatea teritorială a Basarabiei a putut fi păstrată cu ajutorul armatei române, care nu numai că a pus capăt dezmăţului organizat de zemstva judeţului Cetatea Albă, dar a instaurat ordinea şi liniştea în întreaga provincie, inclusiv în capitala ei, unde front-otdel-ul bolşevic urzea planuri antinaţionale şi încerca să destabilizeze situaţia”[3].
De altfel, constat că promotorii ideii de „anexare” a Basarabiei de către Regatul Român[4] desconsideră următorul aspect: România, de fapt, a salvat Rusia de la o mai pronunţată dezintegrare, prin rezistenţa sa pe frontul de est, astfel încât trupele germane şi austro-ungare au fost incapabile să purceadă la cucerirea teritoriilor sudice ale defunctului Imperiu ţarist. În acest context se justifică insistenţele Puterilor Centrale de a scoate România din război sau măcar de a legifera ocuparea Dobrogei, ca o punte indispensabilă pentru un potenţial atac înspre Crimeea: „contele Czernin a exprimat dorinţa Împăratului de a face pace cu România, dar, ca o condiţie de sine quo non a cerut cedarea întregii Dobrogei Împătritei Alianţe”[5].
Cât priveşte reforma agrară, este cunoscut faptul că datorită decretelor semnate de M.S. Regele Ferdinand şi a legii despre reforma agrară votată de Sfatul Ţării (la 26 noiembrie 1918)[6], a fost demarat procesul de împroprietărire, ceea ce nu a constituit doar o modalitate de a spori adeziunea populaţiei (în special a celei rurale) faţă de demersurile conducătorilor, ci o condiţie inerentă a supravieţuirii statale (pentru România) şi naţionale (pentru Basarabia). De altfel, prima dintre condiţiile înaintate de deputaţii basarabeni (la 27 martie 1918) s-a referit la „rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului”[7].
Din lipsă de spaţiu, precizez faptul că Basarabia nu s-a unit cu România din considerente mercantile sau din necesitatea asigurării unei legitimităţi internaţionale, întrucât Regatul României dispunea, la acea dată, de numai două judeţe, iar Sfatul Ţării (şi, implicit, R.D.M.) obţinuse o cvasi-recunoaştere internaţională[8].
Totodată, este de remarcat faptul că elita basarabeană a reuşit să dea un imbold decisiv procesului de unificare, modelul adoptat de membrii Sfatului Ţării fiind preluat ulterior de bucovineni şi ardeleni. Astfel, constat următoarele similitudini:
·        Republica Democratică Moldovenească, înfiinţată la 1 decembrie 1917 şi Republica Bănăţeană, creată în octombrie 1918 (cu toate că cea din urmă avea un scop diametral opus celei dintâi);
·        Militarii moldoveni organizează un Congres la Odesa, pe când cei bănăţeni – la Timişoara, în frunte cu Aurel Cozma (asta deoarece militarii erau mai aproape de realităţile social-politice din acea perioadă);
·        În Sfatul Ţării s-a votat în mod democratic Actul Unirii (86 voturi pentru, 36 abţineri şi 3 împotrivă), la fel şi în şedinţa plenară a Congresului General al Bucovinei (deputații români – 74, germani – 7 și polonezi – 6 au votat pentru, în timp ce cei 13 deputați ucrainieni s-au retras înaintea votului final).
Finalmente, consider că miracolul istoric din 1918 a fost posibil graţie sacrificiului militar şi politic, de care a dat dovadă o generaţie întreagă de români, dar şi datorită contextului internaţional creat. Lovitura de stat bolşevică, precum şi reverberaţia Antantei pe frontul de vest au accelerat realizarea dezideratului naţional românesc, iar spiritul de iniţiativă, secondat de conştientizarea apartenţei etnice, a permis elitelor româneşti din regiunile înstrăinate să ia atitudine şi să se manifeste plenar pentru idealul statului unitar naţional.
Nu a existat un plan prestabilit, ci un ansamblu de circumstanţe. Adică nu românii au creat bolşevismul şi nu ei au decis, în definitiv, soarta Primului Război Mondial, dar, totuşi, generaţia unirii a dat dovadă de coerenţă şi coeziune, încununând procesul de renaştere naţională cu actul inevitabil de la 1 decembrie 1918.



[1] a se vedea: Apelul către unire al lui Cuza-Vodă la 1859 // Academia Română, Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul XII, mem. 8.
[2] despre care dl Iurie Colesnic afirmă: „Anul 1917 punea în faţa României nu seculara problemă a reîntregirii, ci elementara problemă a supravieţuirii” (Generaţia Unirii, Ed. Museum, Fundaţia Culturală Română, Chişinău-Bucureşti, 2004, p. 7).
[3] V. Popovschi, art. Sfatul Ţării apără integritatea Basarabiei, limba română şi pe deputaţi // Magazin istoric, nr. 3 (528), martie 2011, p. 6.
[4] a se vedea: A. N. Kroupensky, The Roumanian occupation in Bessarabia. Documents, Paris, Peace Conference, 1919, precum şi Paul Miliukov, The case of Bessarabia, a collection of documents on the roumanian occupation, Londra, 1919.
[5] N. Iorga, Acte privitoare la istoria marelui războiu, extras din „Revista istorică”, anul al XVIII-lea, nr. 7-9, Bucureşti, 1932, p.14.
[6] Iurie Colesnic, Generaţia Unirii, Ed. Museum, Fundaţia Culturală Română, Chişinău-Bucureşti, 2004, p. 89.
[7] Ibidem, p. 69.
[8] P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 250.