Domnia lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen reprezină cel mai longeviv capitol în istoria românilor (48 de ani). El a fost şi domn, şi rege; a provenit dintr-o familie cu viziuni conservatoare, dar avea unele idei liberale; a fost şi autoritar, dar şi-a exercitat dreptul de veto doar în privinţa a 5 legi neînsemnate. Cu alte cuvinte, a îmbinat vechiul cu noul şi cu toate că nu el a creat România modernă, anume sub conducerea sa România modernă s-a creat.
Acest neamţ după origine şi român după convingere, deşi a fost soluţia alternativă după abdicarea forţată a lui Al. Ioan Cuza, întrucât prima opţiune a clasei politice româneşti de la acea dată – principele Filip de Flandra – refuzase tronul Principatelor Unite, a devenit ulterior unicul garant al menţinerii unităţii statului român. Altfel spus, „personalitatea lui Carol I şi a domniei sale îndelungate a contribuit la stabilitatea instituţiilor şi la asigurarea unei continuităţi, care nu ar fi putut să existe în frecventele răsturnări de la putere”.[1]
Declarând, la venirea în ţară , că „punând piciorul pe acest sfânt pământ, am devenit român”, Carol şi-a luat angajamentul să apere interesele naţionale ale românilor. Fără voia sa, dar graţie numelui său şi a legăturilor de rudenie (cu familia imperială germană pe linia paternă şi cu cea franceză pe linia maternă), a reuşit să menţină o firavă conciliere între liberali şi conservatori. „El a încercat să strângă pe toţi împreună. Dar aceasta este absolut imposibil când este vorba de grupări de clientelă”.[2]
Primul lucru care l-a caracterizat a fost măiestria militară. A fost mai întâi un bun subordonat (în al doilea război din Schleswig , 1864), apoi un bun conducător de oşti (în războiul ruso-româno-turc din 1877-1878). Stranie pare aprecierea lui I.G. Duca, atunci când acesta relatează despre: „completa nepricepere a Regelui în chestiuni militare. Cu cât principele Ferdinand le stăpânea de bine şi era în curent cu toate, cu atât regele Carol era străin de ele”.[3] Fără îndoială că tehnicile militare evoluaseră din a doua jumătate a sec. XIX şi până la începutul sec. XX şi că tânăra armată modernă a României nu era în totalitate pregătită de un război pentru independenţă, dar sub directa comandă a lui Carol I trupele române au luat reduta Griviţa şi i-au silit pe otomani să li se predea lor, nu ruşilor, la Plevna. Cât priveşte semnificaţia propriu-zisă a acelui război din Balcani, datorită principelui Carol I, România a participat la ceea ce am putea numi „cruciada modernă”. Citându-l pe Iorga: „Carol I-iu a vrut o ţară mai bogată, mai luminată, mai respectată de toată lumea, a vrut-o încununată de biruinţă pe cîmpul de luptă”.[4]
De altfel, în relaţiile diplomatice, a ştiut să găsească echilibrul între voinţa personală şi voinţa naţiunii. Fusese recomandat de Napoleon al III -lea şi de Wilhelm I; profitase de criza Casei de Austria, apoi suferise împreună cu românii transilvăneni din cauza regimului dualist; se apropiase de familia imperială a Rusiei, după care rămăsese dezamăgit de asigurările deşarte ale acesteia; primise firmanul sultanului, pentru ca pe urmă să-i învingă otomani.
Doar controversele anului 1914 au devenit ireconciliabile. Nu a putut accepta ca o Franţă republicană să-i poată oferi mai mult României decât o Germanie imperială.
A suferit eşec în tentativa de păstra integritatea teritorială a ţării, cele trei judeţe sud-basarabene fiind „sacrificate” în virtutea intereselor lui Bismarck şi ale guvernului ţarist, iar Brătianu şi Kogălniceanu s-au mulţumit doar cu prezentarea punctului de vedere românesc.[5] A rămas mult prea inert la strădaniile ardelenilor, supuşi unei politici de maghiarizare. A înăbuşit prea violent răscoala din 1907, deşi ţăranii îi erau profund loiali. De prea multe ori s-a gândit să abdice (momentul culminant în cazul "Republicii de la Ploieşti"), dar nu a făcut-o, pentru că nu aceasta era în interesul societăţii româneşti.
Era o fire impenetrabilă şi rigidă, obişnuia să nu-i considere prieteni decât pe cei apropiaţi, iar miniştrilor şi consilierilor săi le întindea la finalul discuţiilor doar degetul arătător, excepţie făcând Brătianu, care primea, nici mai mult, nici mai puţin de două degete în semn de salut.
Şi totuşi, Carol I a luptat pentru independenţa României, a renunţat la onorurile ce i se cuveneau, ca principe de Hohenzollern, în schimbul unor provocări balcanice şi a strădaniilor româneşti. A ridicat prestigiul ţării sale (adoptive) la rangul de regat european. A promulgat prima Constituţie democratică din istoria românilor, nemivorbind de toate realizările social-economice ce au rezultat în urma stabilităţii politice din timpul domniei sale.
În cele ce urmează, vă prezint trei opinii referitor la rolul personalităţii lui Carol I al României:
1. N. Iorga: „El s-a găsit înainte unei societăţi pe care a vrut s-o servească, în colaboraţie cu care a lucrat şi pe care a ajuns, la sfârşit, s-o domine, – dar nu din vina lui, pentru că el nu doria s-o domine. În învăţătura pe care o primise acasă nu era nimic despotic, dar, fără îndoială, că o societate se cere guvernată. Când se guvernează prin ea însăşi, Suveranul are mai mult de-a face cu cei capabili de a se guverna, dar Suveranul trebuie să dea mai mult când societatea se guvernează prea puţin prin ea însăşi (...) A venit la 1866 ăntre oameni foarte inteligenţi, aparţinând unei clase de sus care nu mai avea legături adânci cu poporul; o clasă de sus la nivel european, dar care ştia foarte puţin din ceea ce însemnează comorile poporului românesc; oameni crescuţi în străinătate, cetitori de literatură străină, visitatori pasionaţi ai locurilor străine, cari nu ştiau taina naţiei şi taina ţerii lor (...) De o parte, o boierime moldovenească, superioară celei din Muntenia, dar foarte risipitoare, aproape ruinată. De alta, o boierime munteană obişnuit de origine mai mică, cu câteva familii de-asupra; foarte vioaie, dar prea puţin deprinsă cu disciplina. Era o burghesie de nimica toată, care s-a desvoltat mai târziu, în lunga guvernare a lui Ion Brătianu. Şi erau ţeranii, cari votau la colegiul al IV-lea şi cărora li se dădea şcoala rurală, pentru ca să înveţe capitalele tuturor Statelor din Germania şi o mulţime de alte lucruri foarte strălucitoare, dar inutile”.[6]
2. C.C. Giurescu: „Domnise 48 de ani, cea mai lungă domnie din întreaga noastră istorie şi izbutise să ridice România la un loc de cinste între statele europene. A avut simţul datoriei şi al onoarei în gradul cel mai înalt, fiind o pildă vie pentru toţi supuşii săi. A pus totdeauna mai presus de sine statul, la a cărui ridicare s-a gândit necontenit. Era crendincios şi această credinţă l-a ajutat în ceasurile grele care n-au lipsit, mai ales la începutul domniei. Era gospodar, însuşire de seamă, dovedită în toate împrejurările vieţii lui, atât ca rege, cât şi ca om. A fost un adevărat ctitor al României moderne. Firea aleasă a acestui mare rege, însuşirile lui deosebite se văd şi în testamentul său pe care nimeni nu-l poate citi fără adâncă emoţie şi respect, testament prin care lasă instituţiilor culturale şi de binefacere ale ţării o însemnată parte a averii sale (12 milioane lei aur)”.[7]
3. I.G. Duca: „Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, Regele Carol aducea simţul exactităţii matematice (...) Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită sau cel puţin de rapidă plictiseală, el a adus o straduinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată (...) Într-o ţară cu moravuri destul de uşoare, în care divorţurile înfloreau şi legăturile amoroase stăpâneau viaţa socială, el ne-a adus pilda unor virtuţi domestice de o neobişnuită puritate (...) Privită în genere, viaţa sa intimă avea ceva monahal (...) Într-o ţară care, din cauza vicisitutinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai”.[8]
[1] Vl. Georgescu, The Romanians, a history, Ohio State University Press, 1991, p. 137.
[2] N. Iorga, Carol I-iu, o caracterisare, Tipografia „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1932, p. 13.
[3] I.G. Duca, Amintiri politice, vol I, Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981, p. 29.
[4] N. Iorga, Despre Carol I, Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului, Bucureşti, 1939, p. 7.
[5] Acte şi discursuri ale plenipotenţiarilor Înălţimei Sale
[6] N. Iorga, Carol I-iu, o caracterisare, Tipografia „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1932, p. 12.
[7] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I, Cugetarea-Georgescu-Delafras, Bucureşti, 1946, p. 477.
[8] I.G. Duca, Amintiri politice, vol I, Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981, p. 101.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu