Profil

Fotografia mea
las descrierea mea la discreţia altora.

vineri, 30 septembrie 2011

Sincer, despre Ion Antonescu


Rolul personalităţii lui Antonescu este şi va rămâne controversat. Asta deoarece istoria o scriu învingătorii, iar noi, după a doua conflagraţie mondială, nu am învins.
Se vehiculează printre lumea neavizată că regimul militar şi dictatorial al lui Antonescu se baza pe o "ideologie fascistă". Nimic mai fals, întrucât statul legionar-naţional a durat doar câteva luni (seprembrie 1940-ianuarie 1941), perioadă în care funcţiile-cheie în stat erau deţinute de militari şi tehnocraţi, fideli generalului, iar Antonescu nu a avut un partid al său, nu a fost un politician, dacă doriţi. În ceea ce priveşte mişcarea legionară şi formele sale de organizare partiinică (LANC, Totul pentru Ţară, Garda de Fier), acesta este un subiect aparte.
Culpabilizarea mareşalului de întreaga tragedie a evreilor şi ţiganilor din România se înscrie perfect în logica neglijării contextului european din acea perioadă, dar şi a distorsionării realităţii istorice. Multe dintre acţiunile întreprinse de Conducătorul Statului Român au fost eronate şi au avut repercursiuni grave, dar Antonescu nu a scris un "Mein Kampf" şi nu a fost primul care a creat gheto-uri.
De altfel, gheto-urile reprezintă sectoare îngrădite ale localităţilor, în care un anumit segment de populaţie, considerat periculos statului (în acea perioadă, mulţi evrei erau comunişti şi, deci, reprezentau un pericol pentru spatele frontului), este amplasat în aceste "reşedinţe forţate". Au existat şi gheto-uri creştine, în special în Imperiul Otoman. De fapt, plasarea evreilor în unicul ghetou din România (cel din Chişinău) a fost o măsură imperioasă protecţiei lor, întrucât exista repulsia unei anumite părţi a populaţiei româneşti faţă de evrei, precum şi pericolul exterminării lor de către trupele Wehrmacht-ului, ale SS-ului şi ale Gestapo, dislocate pe Frontul de Sud.
Sigur că Antonescu purta toată răspunderea pentru situaţia internă şi externă a României şi că el a greşit în mod impardonabil în momentul în care nu a cerut garanţii din partea lui Hitler, bazându-se doar pe un "gentlemen agreement" cu Fuhrer-ul. Indubitabil că s-a încrezut prea mult în supremaţia militară germană şi că a avut un discurs antisemit, dar Antonescu nu avea o altă soluţie decât să "conlucreze" cu Germania nazistă, mai ales că sovieticii impuseseră România să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord.
Dar mareşalul nu a dat niciun ordin de exterminare a evreilor, iar pogromul de la Iaşi a fost cauzat de eroarea sa ca şef de stat, dar nu ca de criminal de război: a permis stabilirea comandamentului Armatei a 11-a germane în Iaşi, oferind nemţilor puterea de decizie pe teritoriul suveran al României.
Nu pun în discuţie existenţa represiunilor contra evreilor, şi nici măcar a cazurilor de împuşcare. Menţionez doar următoarele: în România anilor 1941-1944 nu s-a purtat steaua lui David, pe teritorul statului român nu a existat niciun lagăr de exterminare şi după 23 august 1944 în România exista cea mai mare comunitate de evrei din Europa (raportată la numărul populaţiei).
Nu cred că Antonescu a fost un erou. Dar asta nu înseamnă că el nu poate reprezenta eroismul românesc în lupta împotriva unui adversar mult mai puternic, - împotriva bolşevismului.

Cât despre acei dragi "specialişti" care fac tot posibilul să-l demonizeze pe Antonescu, le reamintesc să nu facă din istorie politică, întrucât şi politica e parte a istoriei.

miercuri, 28 septembrie 2011

5 Days of War


Războiul din august 2008 a fost mai mult decât o un conflit ruso-georgian. A fost un război care a demonstrat adevărata faţă a ţărilor pretins democratice. Nu s-au comis crime împotriva georgienilor, ci crime împotriva umanităţii. Nu vreau să apelez la statistici sau la sondaje de opinie. Ele sunt relative şi insignifiante în comparaţie cu sarcrificiul şi drama unor oameni care au luptat pentru independeţă, suveranitate şi integritate teritorială.
Filmul „5 zile din august” este un lung-metraj artistic, nu este un documentar. Însă imaginile şi scenele acestui film arată cât de nemiloasă şi cât de periculoasă constituie imixtiunea unui stat în treburile altui stat.
Pelicula demarează cu nişte jurnalişti americani aflaţi în Irak şi salvaţi de trupele georgiene. Lăsând la o parte faptul că e puţin probabil ca militarii georgieni să fi fost implicaţi în asemenea acţiuni, întrucât Georgia nu e membră NATO (şi nici nu era în 2005), desfăşurând doar acţiuni de menţinere a păcii, jurnalistul american care ar fi supravieţuit va fi profund ataşat de georgieni.

Sosit în Tbilisi, acest personaj principal va declara că intenţiile Rusiei nu sunt doar de a reobţine teritoriilor pierdute în 1991 de URSS, dar şi de a stopa proiectele de alimentare a ţărilor europene cu gaz şi petrol prin intermediul Georgiei.
În film e descrisă letargia opiniei publice internaţionale vizavi de situaţia din Georgia. De pildă, la CNN s-ar fi arătat în acel moment doar un interviu cu Putin. Nicio menţiune despre versiunea georgiană a escaladării conflictului. O jurnalistă vorbeşte despre faptul că în Osetia de Sud ar fi peste 90% de cetăţeni ruşi, de aceea Federaţia Rusă a intervenit. Chipurile pentru a-i proteja de agresiunea georgiană. Încă în 2008 ştiam că o asemenea justificare a interveţiei ruseşti pe teritoriul suveran al Georgiei este similară cu cea invocată de Hitler, în 1938, pentru a ocupa Cehoslovacia. Altfel spus, ce este oare mai presus: integritatea teritorială a unui stat sau agresiunea militară în baza argumentului de protecţie a cetăţenilor stabiliţi în acel stat? La urma urmei, Rusia, recunoscând independenţa Georgiei, a recunoscut acest stat ca garant al respectării drepturilor tuturor cetăţenilor străini stabiliţi pe teritoriul său.
În film se arată nedumerirea georgienilor: unde sunt SUA? Eram alături de voi în Irak, dar nici un american nu vine în ajutorul nostru”.
În secvenţele cu actorul care joacă rolul preşedintelui Saakaşvili, consilierul acestuia din partea Washingtonului declară că SUA nu vor interveni în război, că nu pot face asta, cel puţin din punct de vedere militar. În această situaţie, preşedintele georgian spune că ruşii asta şi aşteaptă şi că nu a avut altă soluţie decât să anunţe mobilizarea rezerviştilor, altminteri, după spusele sale, ruşii ar fi ajuns deja la Tibilisi şi ţara i s-ar fi transformat într-o a doua Cecenie. „Dacă America nu ne ajută, atunci Europa trebuie s-o facă”.
Atrocităţile comise de trupele cazace în Osetia, despre care şeful lor spune că sunt bine plătite pentru asemenea „misiuni speciale”, evocă faţa adevărată a expansionismului în spaţiul ex-sovietic.
Într-o altă scenă, generalul rus spune că oficilii de la Moscova insistă ca bisericile din Georgia, unele dintre cele mai vechi din lume, să nu sufere, întrucât nu se vrea ca Biserica Ortodoxă Rusă să „condamne acest proiect”.
 Scena în care jurnalistul american joacă şah cu generalul este edificatoare prin felul în care militarii ruşi îşi justifică invadarea Georgiei. Ofiţerul spune că i-a decedat feciorul în Afganistat şi după un search pe internet a aflat că şi jurnalistul şi-a pierdut familia într-un accident auto şi iubita sa – în Irak. Dar setea de răzbunare a generalului nu este decât o muşamalizare a acţiunilor sale. De altfel, acesta reiterează argumentele oficialilor de la Kremlin despre faptul că Saakaşvili ar fi început războiul, iar ei nu fac decât să-i protejeze pe locuitorii Osetiei de Sud. În replică, jurnalistul american îi spune că nu înţelege cum uciderea unei femei poate să-i protejeze pe osetini.
Este un film cu multă acţiune, dramă, dar şi cu efecte speciale. Nu este chiar ce ar merita georgienii: un documentar cutremurător, cu personaje reale, dar e mai bine decât ce avem noi după conflictul transnistrean. Ca să fiu exact, după războiul ruso-moldovean din primăvara-vara anului 1992.

marți, 27 septembrie 2011

Analiza lucrării Mein Kampf, ultima parte


(continuare)
În capitolul intitulat „Poporul şi rasa” se apelează la argumente naturaliste precum împerecherea la animale, care are loc doar în cadrul speciei, făcându-se în mod intenţionat abstracţie de faptul că şi reproducerea la om are loc, de asemenea, doar în cadrul speciei umane. O demonstraţie istorică este invocată în susţinerea convingerilor naziste şi, anume, faptul că „toate civilizaţiile din trecut au decăzut numai pentru că rasa creatoare la origine a pierit prin otrăvirea sângelui”. Aceste teze vin să fundamenteze ştiinţific imperativul luptei contra amestecului rasial. Ulterior, se manevrează pe făgaşul religios atunci când se spune că „a provoca un proces de încrucişări între rase nu înseamnă decât a păcătui împotriva voinţei lui Dumnezeu, creatorul nostru.”
Persiflând lozinca pacifismului, Hitler susţine că „cel care doreşte sincer triumful ideii pacifiste pe pământ ar trebui să facă totul pentru ca lumea să fie cucerită de germani, în caz contrar s-ar putea ca cel din urmă pacifist să moară odată cu ultimul german”. Afirmând că „ideea pacifistă şi umanitară poate fi excelentă din clipa în care omul superior (arianul = neamţul) va cuceri şi supune lumea pe o întindere suficient de mare ca să fie singurul stăpân pe acest pământ”, autorul confirmă cele expuse de Rupert Butler despre viziunea globală a naţional-socialismului: „germanii trebuie să-şi ducă la îndeplinire destinul – supremaţia asupra planetei”[1].
„Tot ceea ce avem astăzi în faţa noastră ca civilizaţie umană, ca producţii ale artei, ştiinţei, tehnicii este aproape exclusiv rodul activităţii creatoare a arienilor”. Făcând o antiteză între două grupuri de popoare distinctive, Hitler zice că, pe de o parte, „ceea ce constituie măreţia arianului nu este bogăţia facultăţilor sale intelectuale, ci pornirea de a-şi pune toate capacităţile în slujba comunităţii”, iar pe de altă parte – „evreul contrastează cel mai mult cu arianul; nu există pe lume un popor al cărui instinct de conservare să nu fie mai dezvoltat decât la cel care este numit poporul ales”. În concepţia autorului, „ceea ce posedă astăzi evreul ca civilizaţie aparentă nu este decât bunul altor popoare”.
Se produce şi o interpretare etnologică nomadismului sau sedentarismului evreilor şi arienilor. Cei din urmă ar fi fost şi nomazi din cauza fertilităţii slabe a solului din anumite regiuni (Iran) sau a vicisitudinilor vremii (cazul imigranţilor arieni din America), în timp ce evreii nu au cum să fie nomazi, din moment ce nu părăsesc ţinutul în care se află, fiind doar „nişte paraziţi care trăiesc pe corpul altor popoare”. Parafrazându-l pe Schopenhauer, autorul îl consideră pe evreu „marele maestru în minciuni”, care şi-a camuflat apartenenţa la poporului său prin sintagma „comunitate religioasă”. Având veleităţi şi în domeniul studiilor credinţelor, Hitler remarcă faptul că „doctrina religioasă a evreilor este, în primul rând, o învăţătură (Talmudul) care nu te pregăteşte pentru viaţa de apoi, ci pentru o viaţă practică şi suportabilă pe pământ, astfel încât să se menţină puritatea sângelui evreiesc”. Dînsul conchide că „limba la evrei nu este pentru a exprima gândurile, ci de a le ascunde – vorbind nemţeşte, el gândeşte evreieşte”.
Hitler comite o eroare afirmând că „principiul evreului este păstrarea mereu pură a urmaşilor săi de sex masculin”, cel puţin prin prisma faptul că descendenţa evreilor se consideră autentică nu atât pe cale  masculină, cât feminină, dovadă fiind adoptarea numelui de familie a mamei, şi nu a tatălui.
În interpretarea antisemită a viitorului führer, evreul „a folosit mai întâi burghezia împotriva lumii feudale, acum se foloseşte de muncitor împotriva lumii burgheze”. Revenind la marxism, doctrină considerată a fi creaţia evreilor, Hitler subliniază că „aceasta este un amestec confuz de raţiune şi de neghiobie omenească, însă doar partea ei nebunească poate fi realizată, cea rezonabilă niciodată”.
„Cum evreul nu este cel atacat, ci tocmai agresorul, el îl consideră duşman nu numai pe cel care îl atacă, dar şi pe cel care îi rezistă”. „Ei nu au câtuşi puţin intenţia să instituie în Palestina un stat evreiesc pentru a se statornici acolo; ei urmăresc numai să stabilească acolo organizaţia centrală a întreprinderii lor şarlataneşti de internaţionalism universal” – sunt alte supoziţii ce deţin amprenta paroxismului şi a laturei conspiraţioniste, ca parte componentă a naţional-socialismului.
În acest penultim capitol al primei părţi, evreii sunt identificaţi drept „ţapi ispăşitori” ai tuturor relelor, prezenţa lor ubicuă, efectul lor permanent nociv este un laitmotiv. Fervoarea cu care autorul îşi susţine punctul de vedere conferă anumite conotaţii patologice, maladive. Anumite presupuneri sunt date drept certitudini, hiperbolizarea unor trăsături şi, mai ales, culpabilizarea fără drept la replică sunt un procedeu frecvent utilizat. Prezentând conceptul de „stat germanic de naţiune germană”, Hitler se complace în a oferi soluţia purităţii rasei, ca şi cum istoria milenară a omenirii ar putea garanta existenţa unei etnii completamente pură. Oscilând între argumentele ştiinţifice şi dogmele religioase, autorul îşi arogă „adevărul” în baza conceptului rasial. Felul în care îşi susţine pledoaria este inspirant, dar neadmiţând alte versiuni decât pe cele preconcepute, dânsul riscă să pară deplasat în unele privinţe, de genul comasării tuturor marxiştilor în tagma evreilor. Deşi discursul său omogen în conţinut nu ar trebui să sufere devieri, pot fi depistate şi unele contraziceri, precum că, pe de o parte, „rasa superioară este unica în stare să creeze o civilizaţie”, iar pe de altă parte, „prezenţa oamenilor de rasă inferioară a fost condiţia primordială a formării civilizaţiilor superioare”.
În ultimul capitol al primei părţi, Hitler recunoaşte că Partidul Muncitoresc German se adresează unui electorat: „chinuit de suferinţe, frământat, nefericit şi nemulţumit”, cu alte cuvinte, unor oprimaţi, socialmente vulnerabili şi chiar inadaptabili ai societăţii.
Autorul propune în programul său „naţionalizarea maselor”, dar pentru realizarea acestui obiectiv „nici un sacrificiu nu este prea mare”, iar „orientarea către extremă, cu fanatism” este salutabilă. Poporul nu trebui făcut naţional, ci trebuie făcut să acţioneze naţional. Se propune întemeierea unui curent stabil, căci „credinţa e mai greu de zdruncinat decât ştiinţa, dragostea e mai puţin schimbătoare decât stima, ura e mai durabilă decât antipatia”. În acest sens, „obiectivitatea înseamnă slăbiciune, voinţa – forţă”.
 Tranşant şi vehement se declară că „nu poţi câştiga sufletul unui popor decât dacă, în timp ce lupţi pentru atingerea propriului scop, veghezi la nimicirea oricărui duşman ce caută să i se opună.” Iar pentru a conferi o trăsătură apocaliptică, se identifică (sau se creeză) cea mai stringentă problemă a momentului „naţiunea germană nu se va putea ridica din nou dacă problema rasei şi, ca urmare, problema evreiască nu este examinată cu fermitate”, susţinându-se că „o singură cauză prezintă importanţă fundamentală: aceea a menţinerii rasei în organismul social”. Această modalitate de manipulare este caracteristică persoanelor predispuse să devină dictatori, care înţeleg că focalizarea atenţiei populaţiei asupra unei singure probleme, prin prezentarea mai degrabă a unei viziuni, decât a unei soluţii la aceasta, va garanta succesul.
„Rezervorul din care mişcarea noastră (naţional-socialistă – n.n.) va trebui să se aprovizioneze va fi în primul rând masa muncitorilor”. Referitor la burghezie, autorul apreciază că „scopul nostru nu este modificarea spiritelor într-o tabără care este deja naţională; trebuie să aducem la noi tabăra antinaţionaliştilor”. Revenind la rolul propagandei, în general, şi la cel al discursurilor publice, în special, Hitler afirmă că „oratorul care vorbeşte cel mai bine nu este acela care simte venind spre el inteligenţa celor prezenţi, ci acela care cucereşte inima masei”. Influenţarea factorilor de decizie, a celor aflaţi la conducere nu reprezintă o opţiune, scopul este obţinerea puterii politice.
Declarând că „noua mişcare este în esenţă antiparlamentară”, autorul acestui program-manifest acţionează pe un teren minat, întrucât realitatea a fost alta – Partidul Naţional Muncitoresc German a mizat pe victorie la toate alegerile parlamentare de la creare şi până la accederea la guvernare. Este adevărat, mesajul trebuie văzut ceva mai nuanţat, căci se urmărea nerecunoaşterea legitimităţii Republicii de la Weimar şi a limitării prerogativelor legislativului, ceea ce nu însemna desfiinţarea Reichstagului ca instituţie. Rolul liderului este redat cu fermitate: „şeful mişcării deţine o autoritate necontestată”, dar „cine vrea să fie şef, poartă, odată cu autoritatea supremă şi nelimită, povara grea a unei responsabilităţi totale”. Iar următoarea apreciere este de-a dreptul narcisistă şi exclusivistă: „numai un erou îşi poate asuma această funcţie”. În privinţa formei de guvernământ, „mişcarea nu-şi propune nici întemeierea unei monarhii, nici întărirea republicii, ci crearea unui stat germanic”. Astfel, se urmăreştea atragerea atât a monarhiştilor, cât şi a adepţilor republicii. Fuziunea cu alte formaţiuni politice este inadmisibilă, iar alianţele sunt privite cu rezerve: „creştinismul nu a devenit atât de important făcând compromisuri cu opiniile filozofice ale antichităţii aproape asemănătoare cu ale lui, ci proclamând şi apărând cu un fanatism inflexibil propria sa învăţătură”. Această tactică se explică prin intenţia de a forma un partid al maselor populare şi prin convingerea că naţional-socialismul este o ideologie infailibilă, apriori corectă.
Se precizează că mişcarea trebuie să se ferească de acei ultra-patrioţi care declară că „luptă de 30-40 de ani pentru aceeaşi idee”, fără a înregistra vreun progres, căci „ei pretind să fie primiţi în rândul şefilor”, lucru potrivnic unei mişcări tinere.
Elucidând lipsa termenului de „rasist” în titulatura partidului, Hitler comentează de fapt perceperea diferită a acestuia: „este ruşinos să vezi câţi oameni se afişează sub eticheta de rasist şi câţi oameni au concepţie proprie falsă asupra acestei noţiuni”.
Prima parte a lucrării „Mein kampf”, aparent totalmente autobiografică, însumează elemente esenţiale ale teoriei naţional-socialiste. Autorul profită de timpul suficient pe care-l are de ispăşit în detenţie, structurând un program-manifest al ideilor sale. Uzează de fapte empirice, dând impresia unei sincerităţi debordante. Omite anumite detalii, exagerează unele aspecte, în vederea impunerii convingerilor sale ca fiind de necombătut.
Epatând cu sintagme precum „două state nemţeşti” dânsul culege rodul mişcării naţionaliste din sec. XIX, odată cu adepţii şi urmaşii acesteia. Elogiind perioadele de glorie ale celor două Imperii Germane, îi atrage de partea sa pe monarhişti şi conservatori. Atenţionând asupra utopiei marxiste, caută să-şi proclame viziunile ca fiind unica soluţie, exact precum adversarii săi politici. Acordând atenţie bisericii creştine, indiferent de ritul ei, caută să-şi aroge o „misiune religioasă”. Optând pentru tineri ca forţă motrice a societăţii, pentru armată – garant al independenţei statele, dar mai ales pentru muncitorime ca reprezentaţi majoritari ai naţiunii, îşi asigură un potenţial electoral considerabil.
Profitând de stereotipurile populare, mizând pe identificarea vinovaţilor pentru starea social-economică deplorabilă a Germaniei după Pacea de la Versailles, Hitler lansează şi apără cu fervoare teoria rasistă şi ideea sa principală – antisemitismul. Autorul nu admite convingeri diferite, nu prezintă ale puncte de vedere şi pe alocuri se contrazice. Dar reuşeşte să mobilizeze, să inspire încredere poporului german. Dacă şi-ar fi ridicat naţiunea nu urcând-o pe cadavrele altor etnii, adică dacă ar fi construit mai mult şi ar fi distrus mai puţin, poate rămânea în istorie ca un erou al Germaniei şi un unificator al Europei.




[1] Rupert Butler, Gestapo. Poliţia secretă a lui Hitler, Bucureşti, „Litera Internaţional”, 2010.

luni, 26 septembrie 2011

Analiza lucrării Mein Kampf, partea a treia

(continuare)
    În capitolul VII, autorul condamnă broşurile răspândite de inamici cum că vinovaţii de declanşarea războiului sunt „adepţii militarismului” şi „kaiserul” (împăratul), precum şi culpabilizarea prusacilor pentru acţiunile armate, în special în sectorul frontului unde se aflau bavarezi. Această stare a lucrurilor se manifesta şi în interior: „în timp ce în Bavaria lumea invectiva Prusia, evreul organiza revoluţia şi distrugea în acelaşi timp şi Bavaria, şi Prusia”.
După rana suferită în război, fiind spitalizat, Hitler nu-şi mai recunoştea patria (Germania), cuprinsă de foame, iritare şi descurajare. „Situaţia era şi mai rea din punct de vedere economic. Poporul evreu devenise realmenteindispensabil”. Autorul, în calitate de martor ocular (în marite 1917 a revenit în rândurile regimentului său), îşi aminteşte de feeria creată după retragerea Rusiei din război (la sfârşitul anului). Dar întârzierea aprovizionării armatei nemţeşti cu muniţii a erodat moralul soldatului german.

    Dând dovadă de o dragoste maladivă cu privire la război şi fiind un mizantrop incurabil, Hitler elogia în mod deosebit ultima ofensivă germană: „batalioanele victorioase fură transportate cu bucurie şi ultimele cununi de lauri nepieritori au fost atârnate de drapelele înconjurate de nimbul victoriei. Încă o dată cântecele patriotice răsunară de-a lungul nesfârşitelor coloane în marş şi urcară spre cer şi, pentru ultima oară, harul Domnul se coborî asupra copiilor săi ingraţi”.

   Primele tulburări interne din Germania dânsul le datează cu începutul verii anului 1918, comiţând o eroare intenţionată, întrucât acestea nu s-au manifestat mai devreme de sfârşitul lui octombrie, vrând astfel să muşamalizeze ultimele înfrângeri. Autorul nu-şi disimulează antipatia faţă de politicieni pe care îi consideră complici la victoria Antantei, deoarece „nu strigând: trăiască dreptul la vot universal şi secret! se duseseră la moarte tinerele regimente în Franţa, ci strigând: Germania mai presus de orice în lume!”.

   Astfel, în momentele victorioase, Hitler vorbeşte despre război cu satisfacţie, convins fiind că doar aşa se obţine o moarte onorabilă, dar în momentul imperioasei semnări a armistiţiului, dânsul numeşte decesul a numeroşi soldaţi – jertfă. Din acest punct de vedere, idealul naţional-socialist se bazează pe conceptul nihilist: „totul sau nimic”.

   În capitolul consacrat începutului activităţii sale politice, Hitler relatează că dorea fondarea unei formaţiuni noi cu denumirea de „partid social revoluţionar”, dar întrucât socialul este indisolubil de domeniul economic, iar „capitalul naţional nu este altceva decât produsul muncii”, a optat ulterior pentru sintagma „partid muncitoresc german”, obiectivele căruia erau: „încurajarea economiei naţionale independente şi asigurarea drepturilor sociale a muncitorilor”. Realizarea unui program era concentrată nu în direcţia „stabilirii diverselor posibilităţi de a realiza un lucru, ci de a expune limpede acel lucru ca fiind realizabil”.

   Conferindu-se un rol deosebit mişcării naţional-socialiste, inclusiv teoriei rasiste, ca parte inerentă a acesteia, se susţine următoarele: „obiectivul luptei noastre este să asigurăm existenţa şi dezvoltarea rasei noastre şi a poporului nostru, este să-i hrănim copiii şi să pătrăm puritatea sângelui, libertatea şi independenţa patriei.” Realizând că recunoaşterea sa în calitate de lider naţional ar putea provoca, la acea etapă, reticenţă, Hitler afirmă: „cu cât opera unui om este mai însemnată pentru posteritate, cu atât mai puţin îl pot înţelege contemporanii săi; cu atât mai grea este lupta şi cu atât mai dificil succesul”.

   Întrucât doctrina propusă de autor cuprinde ca soluţie pentru dezvoltarea economiei naţionale modelul socialist, se consideră că „lupta cea mai grea va trebui dusă nu împotriva popoarelor duşmane, ci împotriva capitalului internaţional”.

  Din cele enunţate mai sus, putem deduce că naţional-socialismul era privit ca o contrapondere la socialismul de tip marxist (adică internaţionalist), principala distincţie fiind percepută în modalitatea de obţinere a capitalului, pe de o parte prin muncă, pe de altă parte – prin speculaţii financiare. De asemenea, aspectul rasial este redat ca o condiţie necesară în păstrarea şi perpetuarea etniei germane.

   În capitolul IX sunt relatate detaliat senzaţiile şi deliberările în momentul aderării la Partidul Muncitoresc German. Convins de originalitatea ideilor sale, care au fost mai degrabă o replică la propunerea de separare a Bavariei de Prusia şi o reacţie la exemplul guvernării „social-democrate”, Hitler credea că propune „o nouă concepţie despre lume, nu o lozincă electorală”.
    Capitolul X demarează cu reflecţia despre ascensiunea şi declinul statelor, a naţiunilor: „nu în pălăvrăgeala unui înfruntări oratorice în parlament, ci în bubuitul şi asediul Parisului s-a înfăptuit actul solemn al manifestării de voinţă prin care poporul german a întemeiat un imperiu”.

    Fondatorul ideologiei naţional-socialiste accentuează că aceasta este mai întâi naţională, şi apoi – socialistă. Prin urmare, „punctul de vedere economic se află doar pe planul al doilea sau al treilea, iar rolul principal îl deţin factorii politici, morali şi de sânge”.

   Hitler dezavuează ipoteza că situaţia deplorabilă de după război a germanilor este provocată de înfrângerea suferită, susţinând că „pierderea războiului a fost de o însemnătate tragică pentru viitorul patriei noastre, dar această pierdere nu era o cauză; ea însăşi nu era decât urmarea altor cauze”.
   
   Una din consecinţele degradării social-economice este identificată în procesul de transformare a nobilimii din una de „sânge”, în una „financiară”. Totodată, rolul monarhiei nu este văzut exclusiv în persoana moharnului, căci „coroana pusă pe capul unui erou genial ca Frederic cel Mare sau a unui înţelept ca Wilhelm I se întâmplă o dată la un veac”. În acest sens, se vehiculează tentativa idolatrizării lui Hitler, inclusiv prin Mein Kampf: „în voinţa celui de-al 3-lea Reich cuvântul Führer (conducător) a înlocuit cuvântul Gott (Dumnezeu) care figura în deviza celui de-al 2-lea Reich”.[1]

   Autorul atribuie evreilor şi vina răspândirii bolilor sexuale (cum ar fi sifilisul), întrucât numeşte prostituţia – „iudaizare a vieţii noastre spirituale şi transformare a practicii împerecherii într-o afacere bănească”. „Păcatul împotriva sângelui şi împotriva rasei este păcatul originar al acestei lumi şi marchează sfârşitul unei omeniri care îl comite”. „Pentru a-i veni de hac acestui flagel, este necesar să fie acceptate sacrificii extraordinare şi eforturi considerabile”. Această convingere a lui Hitler chema la „izolarea nemiloasă a bolnavilor incurabili; măsură barbară pentru cine va avea nenorocul să fie lovit de boală, dar o binecuvântare pentru contemporani şi posteritate”, precum şi la implicarea necondiţionată a societăţii sănătoase, fapt ce l-a determinat pe Rupert Butler să constate că „teza sa, în mare parte rasistă, spunea că germanii aveau datoria de a se purta ca o rasă pură”.[2]

   Autorul se pronunţă împotriva noilor manifestări în artă – futurismul, cubismul şi dadaismul, pe care le caracterizează drept eculubraţii, nebunii intelectuale. Dânsul solicită revenirea la Schiller, Geothe şi Schakespeare. Hitler atenţioneză că „în secolul XIX, oraşele noastre au început să piardă caracterul de civilizaţie, coborând la nivelul de simple centre de imigraţie”, lucru pe care îl observă empiric în timpul şederii sale în Viena. Vorbind despre degradarea urbană şi decalajul dintre construcţiile publice (ale poporului), cu care se mândreau oraşele antice sau medievale şi cele particulare („ale evreilor”), care au devenit preponderente, putem întrezări în spusele sale ideea parţial materializată ulterior a planului arhitectural de reconstrucţie a Berlinului, în stil romanic.

   „Încărcarea ideii religioase cu accesorii pur vremelnice a creat un conflict inutil cu ştiinţele zise exacte”, care se va sfârşi cu victoria ştiinţelor, în opinia autorului. De altfel, acesta susţine nedisimulat că „răul cel mai mare îl constituie stricăciunile provocate de proasta folosinţă a convingerilor religioase în scopuri politice”. Cert este că deşi, iniţial, se dorea o realibitare a rolului religiei în societate, ulterior s-a ajuns la substituirea creştinismului cu o nouă „credinţă”: naţional-socialismul, al cărei „Mesia” era Hitler.

   Un rol decisiv în cadrul statului naţional-socialist îi este atribuit armatei, care este „calomniată, urâtă, combătută, dar şi temută de toţi oamenii inferiori”. „Ceea ce datorează poporul german armatei poate fi rezumat într-un singur cuvânt – totul”.

  Vorbind despre căsătorii, pe care le nu le consideră un scop în sine, ci o modalitate principală a conservării rasei, autorul teoretizează un cadru propice viitoarei misiuni a statului naţional-socialist de a încuraja procrearea între indivizii arieni (femei blonde, cu ochi albaştri, între 20-25 ani şi bărbaţi din cadrul trupelor SS, ai căror copii erau amplasaţi şi crescuţi în „orfelinate de stat”). Autorul tranşează subiectul astfel: „dreptul la libertatea individuală este mai prejos decât datoria de a salva rasa”. „Lumea nu aparţine decât celor puternici care aplică soluţii radicale”.
Un alt aspect sinuos al convingerilor hitleriste îl reprezintă raportul dintre religie şi rasă. Coabitarea acestora în cadrul ideologiei naţional-socialiste este neelucidată, întrucât religia creştină este una universală şi tolerantă faţă de orice persoană, reprezentată a oricărei rase. În acest sens, Saul Friedländer[3] susţine că în perioada anterioară semnării Concordatului cu Vaticanul, Hitler ar fi declarat: „Am fost atacat din cauza felul în care procedez cu problema evreiască. Biserica Catolică i-a considerat pe evrei periculoşi timp de 1500 de ani, i-a plasat în ghetto-uri, fiindcă îi recunoştea ca fiind ceea ce sunt. În epoca liberalismului, pericolul acesta nu mai este recunoscut. Eu mă reîntorc la tradiţia implementată timp de 1500 de ani. Eu nu pun rasa mai presus de religie.”[4]
Referitor la armată, trebuie concretizat că pe lângă rolul ei educativ, instructiv, de „formare a bărbaţilor”, precum şi al meritului de a rezista în faţa „internaţionalizării”, nazismul vedea în forţele militare (Wermacht) instrumentul necesar nu atât defensivei naţionale, cât cuceririlor teritoriale.
(va urma)

[1] Phillippe Valode, Hitler şi Societăţile secrete, Bucureşti, editura „Litera Internaţional”, 2010, p. 74.
[2] Rupert Butler, Gestapo. Poliţia secretă a lui Hitler, Bucureşti, „Litera Internaţional”, 2010, p. 76.
[3] Evreu născut în Germania, profesor universitar la UCLA (Universitatea California din Los Angeles) şi profesor corespondent la Universitatea din Tel Aviv.
[4] Saul Friedländer, Nazi Germany and the Jews, vol I, 1997, p.47. Textul în original: „Hitler: I have been attacked becouse of my handling of the Jewish question. The Catholic Church considered the Jews pestilent for 1500 years, put them in ghettos etc. becouse it recognized the Jews for what they were. In the epoch of liberalism the danger was no longer recognized. I am moving back toward the time in which a 1500 year tradition was implemented. I do not set race over religion.”

duminică, 25 septembrie 2011

Analiza lucrării Mein Kampf, partea a doua


(continuare)
În capitolul IV al lucrării Mein Kampf, Hitler arată o predilecţie şi pentru politica externă, considerând sistemul Triplei Alianţe ca fiind neviabil, întrucât „Reichul se înlăţuia de cadavrul de stat (Imp. Habsburgic – n.n.) care avea să-l tragă în prăpastie”. Autorul se întreabă retoric: „Oare pentru Germania valoarea Triplei Alianţe nu depindea direct de menţinerea preponderenţei germane în Austria? Sau credea că se putea într-adevăr trăi în alianţă cu un imperiu slav al Habsburgilor?”. În cazul Italiei, „nu existau decât două modi vivendi cu Austria: alianţa sau războiul; alegândul pe primul, (Italia – n.n.) putea să se pregătească liniştită pentru cel de-al doilea”.
Adept al determinismului geografic, Hitler consideră că „natura nu cunoaşte graniţe politice”, dar că numai aceasta e în măsură să facă cea mai adecvată selecţie printre indivizi şi rase. „Dacă teoria colonizării interne va prinde rădăcini printre germani, acesta va fi sfârşitul oricărui efort de a ne asigura locul care ni se cuvine în lume”, susţine autorul. Totodată, acesta conchide că „nu se poate insista îndeajuns asupra faptului că o colonizare internă germană nu trebuie să servească îndeosebi decât la evitarea anomaliilor sociale... dar că ea nu face niciodată faţă asigurării viitorului naţiunii fără dobândirea de noi teritorii”. De altfel, se subliniază că: „cu cât teritoriul de care dispune un popor este mai mare, cu atât e mai mare şi protecţia lui naturală”, iar „importanţa teritorială a unui stat este un factor de menţinere a libertăţii şi independenţei unui popor, pe când micimea teritorială provoacă invazia”. Hitler consideră că „pentru Germania, singura posibilitate de a duce o politică teritorială sănătoasă rezidă în dobândirea de pămînturi noi în Europa”, lucru posibil doar pe contul Rusiei şi printr-o alianţă cu Anglia, căreia i se poate promite hegemonia colonială şi lipsa concurenţei din partea industriei germane.
În lucrare se susţine, de asemenea, că înfrângerea din „primul entuziasm” (cum este numit Primul Război Mondial – n.n) se datorează faptului că „deviza politicii externe germane nu mai era menţinerea naţiunii germane prin toate mijloacele, ci mai curând menţinerea cu orice preţ a păcii universale”.
La capitolul dezvoltare militară, se enunţă conceptul creării unei puternice armate de uscat, întrucît „este mai uşor să construieşti o flotă decât să contruieşti ferme şi să aşezi acolo fermieri. Însă flota este de asemenea mai uşor de nimic”. În acest sens, autorul afirmă că „dacă nu puteam duce o politică de cuceriri teritoriale în Europa altfel decât unindu-ne cu Anglia împotriva Rusiei, nici o politică colonială şi comercială mondială nu era posibilă decât împotriva Angliei şi alături de Rusia. Dar, în acest caz, această politică trebuie adoptată cu toate consecinţele ei şi îndeosebi părăsind cât mai repede Austria”.
Hitler formulează efectul pernicios al Triplei Alianţe pentru Reich prin faptul că „fiecare putea spera, în cursul unui atac general asupra Germaniei, să se îmbogăţească (teritorial – n.n.) pe socoteala Austriei”.
La subiectul rostul unui stat, autorul revine cu următoarea remarcă: „Statul nu este reuniunea  părţilor contractante economice pe un teritoriu precis şi delimitat, având ca obiectiv executarea unor sarcini economice; el este organizarea unei comunităţi de fiinţe vii, asemănătoare între ele din punct de vedere fizic şi moral, constituită spre o mai bună dezvoltare a descendenţei lor şi spre a atinge obiectivele atribuite lor de Providenţă”. În acest sens, Hitler condamnă statul evreiesc care nu era delimitat în spaţiu şi a cărui popor a format pretutindeni „un stat în stat”. Autorul consemnează că „esenţial în formarea şi menţinerea unui stat este existenţa unui sentiment de solidaritate pe baza unei identităţi de caracter şi de rasă”. În tentativa de a demonstra prevalarea politicului asupra economiei, Hitler susţine că „de fiecare dată cînd puterea politcă a Germaniei a traversat o perioadă de ascensiune, a crescut şi nivelul economic, în schimb, de fiecare dată când economia a ocupat singură viaţa poporului nostru şi a făcut să se năruie virtuţile idealiste, statul s-a prăbuşit atrăgând după sine distrugerea economiei”. În concepţia autorului, „nu se moare pentru o afacere, ci pentru un ideal”.
În acest capitol sunt formulate primele teze ale teoriei „spaţiului vital”, îndreptat îndeosebi în direcţia de est a Europei, fiind schiţate, în baza exemplului considerat ineficient al alianţei cu habsburgii, direcţiile politicii externe a nazismului, în cazul accederii la guvernare. Autorul justifică ideea expansiunii teritoriale prin prisma necesităţii asigurării unei baze materiale evoluţiei demografice a naţiunii germane. În concepţia sa, cu Austria nu trebuie alianţă, ci unire. Deşi Hitler nu dorea „gleichschaltung” (unire) cu forţa, fiind convins că austriecii conştientizează pe deplin originea lor etnică, Rupert Butler afirmă următoarele: „Hitler insista că anschluss-ul dintre Germania şi Austria era o sarcină ce trebuie dusă la îndeplinire cu orice preţ” [1]. Cât priveşte antisemitismul evocat cu ocazia „exemplului statal” al evreilor, acesta nu poate fi negat, dar nici exagerat. Naziştii au recurs gradual la „endlösung” (soluţia finală), încercând să-i convingă pe evrei să plece, limitându-le drepturile (legile de la Nürnberg din 1935), finanţând mişcarea sionistă (1935-1938), ulterior deportându-i, punându-i la munci silnice şi, în final, exterminându-i (din 1942)  – axiomă pe care şi Saul Friedländer[2] o prezintă în lucrarea sa.
În capitolul V, dedicat primei conflagraţii mondiale, se susţine că „Dumnezu e martor că războiul din 1914 nu a fost nicidecum impus maselor, ci, dimpotrivă, dorit de întregul popor” sau, cel puţin, dorit de Hitler, care era ferm convins că de rezultatul războiului depindea „existenţa sau sfârşitul naţiunii germane”. Pe front, Hitler declară că era doar un soldat şi nu avea intenţia să facă politică, dar în momentul scrierii lucrării susţine că în timpul luptelor nu putea avea loc consolidarea forţelor politice interne, întrucât marxismul nu i se pare capabil de la raţiune şi rezervă: „aici nu era vorba de un partid, ci de o doctrină care va duce la distrugerea omenirii... marxismul, a cărui obiectiv definitiv este şi rămâne distrugerea tuturor statelor naţionale neevreieşti”.
În privinţa aplicării măsurilor violente în vederea eliminării marxiştilor, Hitler consideră că „numărul partizanilor convinşi (ai naţional-socialismului – n.n.) sporeşte exact în măsura în care se înteţeşte persecuţia”. În calitate de teoretician al nazismului, autorul menţionează că „orice concepţie filozofică, de natură fie religioasă, fie politică, luptă mai puţin pentru distrugerea, cu caracter negativ, a ideilor opuse, cât pentru a reuşi să-şi impună, în sens pozitiv, noile sale idei”. Totodată, autorul consideră că „orice încercare de a combate un sistem moral prin forţa materială sfârşeşte prin a eşua”, şi evocă în acest sens legislaţia nerespectată a lui Bismarck: „încredinţând soarta războiului împotriva marxismului bunăvoinţei democraţiei burgheze, Cancelarul de fier lasă capra să păzească varza”.
Şi în acest capitol, Hitler urmăreşte să convingă prin faptul că nazismul trebuie să învingă, indiferent de mijloace, în caz contrar, germanii sunt sortiţi dispariţiei. Formularea doctrinară privind conferirea unei conotaţii exclusiv pozitiviste naţional-socialismului nu corespunde tocmai realităţii, pentru că această ideologie a apărut ca reacţie contra marxismului (şi, implicit, a „evreismului”), care era atât cauza, cât şi finalitatea ei, fapt probat prin acţiunile de până la accederea la putere (afişele propagandistice reprezentând evreii şi comuniştii ca duşmani ai naţiunii, discursurile politice cu un limbaj virulent, puciul ratat de la München), cât şi după aceasta (incendierea Reichstagului atribuită unui olandez, adept al comunismului, pogromurile: „kristallnacht” – „noaptea de cristal” etc.). În acelaşi timp, Hitler omite să relateze despre motivele capitulării Germaniei în Primul Război Mondial, cu toate că soldaţii nemţi se aflau în tranşee pe teritoriul Franţei, lăsând astfel loc pentru interpretări: „astăzi se ştie că cele mai înalte autorităţi ale armatei germane, von Hindenburg şi Ludendorff sunt cele care au cerut politicienilor semnarea armistiţiului dintr-un motiv foarte simplu – nu se putea rezista ofensivei aliaţilor datorită rolului pe care l-au avut în luptă întăririle americane”[3]. Asta cu toate că de la intrarea SUA în război şi până la capitularea Germaniei trecuse aproximativ un an, iar armistiţiul cerut de militari se deosebea de pacea semnată de către politicieni. De altfel, este tot mai îndreptăţită teoria lui Hitler despre sabotajul evreilor şi acţiunile subversive ale marxiştilor, întrucât armistiţiul a fost solicitat la scurt timp după declanşarea revoluţiei comuniste în Berlin. Însă, de cealaltă parte, Phillippe Valode numeşte această supoziţie: „legenda armatei trădate de civili”[4].
În capitolul VI se recunoaşte importanţa propagandei, care poate avea sorţi de izbândă numai în condiţiile unui studiu minuţios a adversarului şi care nu trebuie să se adreseze intelectualilor, cărora le este destinată explicaţia ştiinţifică, ci maselor populare mult mai puţin instruite. Contribuind în mod direct la promovarea naţional-socialismului, Hitler exagerează în mod vădit asupra situaţiei Germaniei afirmând că atunci „când popoarele luptă pe această planetă pentru existenţa lor şi se pune problema de a fi sau a nu fi, toate considerentele de omenie şi de estetică se reduc la zero”, asta în condiţiile în care nemţii nu erau în situaţia de a dispărea ca entitate statală, cu atât mai mult ca naţiune. Dar, în acelaşi timp, Hitler nu admitea opţiunea unei înfrângeri, care s-ar fi egalat în opinia sa cu slavia.
Având o vocaţie sociologică, autorul constată că „arta propagandistică” germană a ştirbit din încrederea soldatului, întrucât sublinia „dreptatea exlusivă a unor partide”, după „modelul unui afiş menit să laude un săpun şi care arată în acelaşi timp că şi alte săpunuri sunt bune”, în loc să prezinte ceea ce era favorabil acţiunilor militare, în general, şi victoriei finale, în ansamblu. De asemenea, Hitler dă dovadă de o bună înţelegere a psihologiei colective, spunând că „poporul nu se compune din diplomaţi, nici din profesori de drept public, ci din fiinţe omeneşti pe cât de şovăielnice, pe atât dispuse să se îndoiască şi să ezite” sau că „de îndată ce propaganda noastră îi recunoaşte părţii adverse o oarecare îndreptăţire, există deja o bază pentru a ne îndoi de propria noastră îndreptăţire”.
Putem generaliza că în al şaselea compartiment al primei părţi se creionează formulele de promovare a conceptului naţional-socialist, prin intermediul propagandei, de a cărei perseverenţă şi simplitate a mesajului depinde obţinerea succesului. Dar această propagandă nu trebuie să fie fără fond sau de o diversitate capabilă să-i modifice conţinutul, ba dimpotrivă, de o gravite şi consecvenţă convingătoare pentru masele populare.


[1] Rupert Butler, Gestapo. Poliţia secretă a lui Hitler, Bucureşti, „Litera Internaţional”, 2010, p. 72
[2] Saul Friedländer, Nazi Germany and the Jews, vol I, 1997.
[3] Phillippe Valode, Hitler şi Societăţile secrete, Bucureşti, editura „Litera Internaţional”, 2010, p. 18.
[4] Ibidem, p. 19.

Analiza lucrării Mein Kampf, partea întâi


Hitler şi apariţia nazismului,
în baza lucrării Mein Kampf
„Naţional-socialismul este mai mult decât o religie,
este voinţa de a crea supraomul”
(Herman Rausching)

„Pentru mine şi pentru toţi naţional-socialiştii adevăraţi,
nu există decît o sngură doctrină: popor şi patrie”
(Adolf Hitler)


Mein Kampf se traduce ca Lupta Mea şi este o lucrare ce conţine atît elemente autobiografice, cât şi de expunere a platformei ideologice a autorului ei – Adolf Hitler şi, ulterior, a Partidului Naţional Muncitoresc German. Spre deosebire de unii precum Francois Ribadeau-Dumas, care în lucrarea Hitler şi vrăjitoria a declarat următoarele: „se poate afirma că Mein Kampf este semnat de diavol”, vom încerca să abordăm obiectiv conţinutul operei lui Hitler. În ediţia românească a cărţii, editată de „Ofensiva Odal”, în 2008, cartea este structurată în 2 părţi, denumite: Bilanţ şi Mişcarea Naţional-Socialistă. Primul compartiment conţine 12 capitole, inclusiv un prolog: 1. Casa părintească, 2. Anii de studiu şi de suferinţă de la Viena, 3. Consideraţii politice generale privind şederea mea la Viena, 4. Munchen, 5. Războiul mondial, 6. Propaganda de război, 7. Revoluţia, 8. Începutul activităţii mele politice, 9. Partidul muncitoresc german, 10. Cauzele dezastrului, 11. Poporul şi rasa, 12. Prima fază a dezvoltării Partidului Muncitoresc Naţional Socialist German), iar al doilea – 15 capitole: 1. Opinia filozofică şi partid, 2. Statul, 3. Supuşi ai statului şi cetăţeni, 4. Personalitatea şi concepţia rasistă despre stat, 5. Concepţia filozofică şi organizare, 6. Primele lupte. Însemnătatea cuvântului, 7. Lupta împotriva frontului roşu, 8. Cel mai puternic este mai puternic când rămâne singur, 9. Concluzii despre sensul şi organizarea secţiunilor de asalt, 10. Federalismul este doar o mască, 11. Propagandă şi organizare, 12. Chestiunea corporativă, 13. Politica germană de alianţe după război, 14. Orientarea spre est sau politica estului, 15. Dreptul de legitimă apărare şi Încheiere.
Iniţial, Hilter dorea să-şi intituleze opera altfel: „Patru ani şi jumătate (de luptă) contra minciunii, stupidităţii şi laşităţii”, dar Max Amann, editorul său, i-a sugerat un titlu mult mai scurt: Lupta mea. [1]
Merită menţionat faptul că această carte a fost scrisă în timpul şederii sale în închisoarea din Landsberg-am-Lech, după ce a fusese condamnat pentru puciul eşuat de la München din noiembrie 1923. Şeful penitenciarului crezuse că deţinutul Hitler speră să-i fie editată cartea cât mai curând pentru a-şi putea acoperi datoriile cauzate de costurile de judecată, fără a bănui că se dorea de fapt o bază ideologică a naţional-socialismului.
În prologul lucrării, autorul inserează câteva date biografice pentru a combate ceea ce el numeşte „născocirile presei evreieşti” care au drept scop compromiterea sa. Se subliniază că lucrarea nu se adresează străinilor, ci adepţilor mişcării. Hitler susţine: „Ştiu că simpatia oamenilor se cucereşte mai uşor pe cale orală, şi nu scrisă. Orice mişcare măreaţă se datorează marilor oratori, nu şi marilor scriitori”. Totuşi, autorul consideră că fixarea în scris a principiilor mişcării vor contribui la fundamentarea acesteia. În acest context, André Brissaud (Hitler şi Ordinul Negru), susţine că „de-a lungul întregii sale existenţe, până la focul de armă din buncărul berlinez, Hitler s-a considerat un ales”.
În partea I, capitolul I, Hitler susţine că i-a fost predestinată naşterea sa în or. Braunau, situat la hotarul dintre „două state nemţeşti”, „unirea cărora, noi tinerii, trebuie s-o realizăm prin orice mijloace”. Unirea Austriei era apriori importantă, căci poporul german nu va avea dreptul moral să se extindă prin colonizare atâta timp cât nu-şi va aduna toţi fiii în limitele aceloraşi hotare. „Un sânge – un stat!”
În copilărie, Adolf era frământat de alegerea profesiei sale, din moment ce nu-l atrăgea cariera de funcţionar public. La vârsta de 11 ani s-a opus planurilor tatătului său, insistând că vrea să devină pictor. La şcoală învăţa cu uşurinţă, dar recunoaşte că era greu de educat. Disciplinele sale preferate erau geografia şi istoria. Autorul destăinuie că a făcut parte din corul bisericesc al şcolii din Lambach.
Analizând biblioteca tatălui său, Hitler era fascinat de cărţile militare. Studiind războiul dintre Prusia şi Franţa (1870-1871), nu-şi putea explica de ce nemţii din Austria nu s-au implicat, privind dintr-o parte cum mureau conaţionalii lor. Ideea că nu toţi nemţii au avut norocul să facă parte din Imperiul lui Bismarck îl nemulţumea. În acest sens, Phillippe Valode, în lucrarea „Hitler şi societăţile secrete”, îşi pune următoarea întrebare: „De ce Hitler se simte atât de neamţ? Pentru că relaţiile dintre Austria şi Germania sunt conflictuale” (p.14). Urmând aceeaşi logică, Hitler ar fi trebuit să se simtă şi italian, întrucât relaţiile dintre Italia şi Austria nu erau mai cordiale, în special în privinţa regiunilor Lombardia, Veneţia.
Autorul identifică în cadrul afirmării limbii şi valorilor nemţeşti în statul austriac pe următoarele categorii: luptătorii, indiferenţii şi trădătorii. Încă de foarte tânăr, Hitler participa la mişcarea naţională din Austria, strângând bani, adăugând la haine culorile negru-roşu-galben şi cântând imnul „Deutschland uber alles” în locul celui austriac. Cu toate acestea, în ciuda interdicţiilor, autorul recunoaşte că s-a transformat într-un fanatic. Deja la 15 ani, A.Hitler înţelegea diferenţa dintre patriotismul dinastic şi naţionalismul popular, identificându-se cu acesta din urmă. Hitler afirma: „nu există o istorie specială a Austriei... viaţa acestui stat e atât de legată de viaţa şi evoluţia întregului popor german, încât până şi separarea Germaniei în două ţări face parte din istoria germanilor”. În inima nemţilor austrieci se găseşte dorinţa de a se reîntregi, de „a se reîntoarce la casa părintească”. „Iată un izvor care niciodată nu va seca.”
Sunt criticaţi acei profesori de istorie care predau materialul mecanic, căci „nu contează dacă tânărul ştie sau nu pe de rost în ce an a avut loc o luptă sau alta, ori când anume a fost încoronat un monarh neînsemnat. Studierea istoriei înseamnă găsirea acelor factori care trebuie recunoscuţi ca evenimente istorice... ceea ce este esenţial se memorează, restul – se uită”.
Încă din anii tinereţii, Hitler a înţeles cât de mult îşi iubea patria austro-nemţească şi cât de mult ura statul austriac: „Nouă, tinerilor, ne era clar că statul austriac nu ne alimenta cu dragoste pe noi – nemţii... Oricine nu era pe deplin orb îşi dădea seama că nemţii erau împovăraţi prin sistemul de impozitare şi că austriecii erau indirect impuşi să se amestece cu slavii (cehii – n.n.), care-i conduceau”.
În acest prim capitol, Hitler dorea să-şi fidelizeze adepţii, proveniţi exclusiv din rândurile conaţionalilor, subliniind că lucrarea nu este destinată străinilor. Dintre categoriile sociale, distingem în primul rând tineretul, căruia îi revine misiunea de reîntregire a poporului german, iar dintre categoriile profesionale, învăţătorii sunt vizaţi, tocmai pentru că se recunoaşte rolul determinant al educaţiei în formarea personalităţii şi în promovarea unor valori, în acest caz – naţional-socialiste.
În capitolul II, Hitler descrie anii petrecuţi la Viena, oraş a cărui arhitectură l-a fascinat. Fiind respins de comisia de admitere a Academiei de Arte, considera că „toate piedicile trebuie depăşite, iar capitularea nu este o soluţie”.
În cei cinci ani locuiţi la Viena, a îndurat foame, iar unica sa bucurie au fost cărţile. De acelaşi lucru este convins şi Phillippe Valode: „citeşte tot timpul şi nici un cadou nu-i face mai multă plăcere decât o carte”[2]. Hitler susţine: „eu nu doar am învăţat problema socială, eu am trăit-o pe pielea mea”. În opinia sa, a avut de înfruntat două mari dificultăţi: marxismul şi evreismul. Expunându-se asupra contradicţiilor dintre generaţii, Hitler susţine că „o bătrâneţe demnă se datorează unei tinereţi geniale”.
Autorul declară că tinerii de la sat care veneau la oraş erau mai muncitori, dar fiind concediaţi frecvent, aceştia nu mai preţuiau salariul mizer pe care-l agoniseau. Iniţial, îi găsea vinovaţi pe cei care nimereau în asemenea situaţie, ulterior considera că de vină sunt condiţiile sociale din acea perioadă. Soluţia depistată era în menirea socială a statului faţă de cetăţenii săi.
Nefiind preocupat doar de starea materială a cetăţenilor, dar şi de nivelul lor de culturalizare, Hitler s-a confruntat şi cu remarci de genul: „nu-mi pasă dacă sunt neamţ sau nu, ci dacă am o bucată de pâine”. Pentru a combate o asemenea stare de lucruri, autorul propune reanimarea demnităţii naţionale prin procesul de educare, căci, susţine acesta: „pot să lupt doar pentru ceea ce iubesc, dar iubesc doar ceea ce respect şi respect doar ceea ce cunosc”.
După spusele sale, în Austria avea loc slovenizarea populaţiei nemţeşti şi treptat ajunge la concluzia că „societatea austriacă e folosită de burghezie pentru a-i exploata pe muncitori, că legile sunt menite să ducă la agonie proletariatul, că şcoala e făcută să creeze robi şi pe stăpânii acestora şi că religia e folosită ca o sursă de minţire a populaţiei”. Tot la capitolul manipulare, Hitler consemnează că „masele de oameni iubesc mai mult pe conducători, decât pe acei care cer ceva de la ele”, iar „gloata nu ştie ce să facă cu libertăţile liberale şi chiar se poate simţi părăsită”. Analizându-şi meticulos oponenţii, viitorul führer observa că „social-democraţii creează iluzia că doar cu ei se poate asigura stabilitatea” şi considera că sforile acestor adversari politici erau trase de către evrei.
Prin urmare, capitolul II conţine câteva teze referitoare la căutarea suportului electoral al mişcării naţional-socialiste în rândul tinerilor şi a populaţiei rurale, fapt confirmat de rezultatele alegerilor de la sf. anilor 20 şi înc. anilor 30 ai sec. XX. Totodată, se fac anumite referiri la potenţiale surse de propagandă (şcoală, biserică, ziare etc.), strecurându-se ideea de naţionalizare a întreprinderilor, în vederea „responsabilizării sociale a statului”. Nu în ultimul rând, prin exemplul propriu, autorul încearcă să sensibilizeze şi să sugereze că soluţia problemelor nu poate fi identificată în capitulare, fapt confirmat de nerecunoaşterea lui Hitler a înfrângerii Germaniei atât în primul, cât şi în al doilea război mondial. În problema evreiască, autorul îşi arogă o misiune religioasă: „apărându-mă de evreu, lupt pentru a apăra opera lui Dumnezeu”.
În capitolul III, autorul îşi afirmă convingerea că vârsta potrivită pentru lansarea în politică este de 30 de ani, făcând, în acelaşi timp, o distincţie între lider şi politician. Analizând vitalitatea imperiului austriac, autorul subliniază că un stat multietnic are nevoie de conducere viabilă pentru a exista, căci dacă un stat naţional se bazează pe „comunitatea de sânge, atunci cel multinaţional – pe autoritatea comună”.
În privinţa sistemului de guvernare, Hitler considera că „reprezentarea parlamentară, fără instituirea şi consolidarea prealabilă a unei limbi de stat comune, dădea prima lovitură preponderenţei germane în monarhie”. Cu toate că dezavua parlamentarismul austriac, Hitler declară că „ideea unei dictaturi mi s-ar fi părut o crimă împotriva libertăţii şi a oricărei naţiuni”. Dar în acelaşi timp, autorul consideră că „numărul oamenilor de stat creşte pe măsură ce valoarea lor scade”, iar meritul „păduchilor din parlament” este că au însuşit „arta de a şti de fiecare dată să întrunească o majoritate, altfel spus – să aranjeze acele mici afaceri politice”.
Atitudinea lui Hitler faţă de primarul Vienei, Kark Lueges (din 1897 până în 1910), a fost una de admiraţie: „un primar cu adevărat genial... care a obţinut rezultate uimitoare în toate domeniile – economice sau artistice”. De cealaltă parte, Phillippe Valode susţine că „eternul primar al Vienei a fost un antisemit notoriu, care nu se ferea deloc să-i acuze pe evreii austrieci bogaţi de toate relele”.
Autorul demonstrează atitudini mai mult sau mai puţin istorice: „Revoluţia de la 1848 a putut fi pretutindeni o luptă de clasă, în Austria ea era de-acum începutul unei noi lupte între rase”, având şi o viziune profetică: „în Europa Occidentală, democraţia este precursorul marxismului”.
Referitor la presă, Hitler susţine că aceasta este „cea mai periculoasă putere în stat” şi că rolul său de informare trebuie să se afle sub controlul statului şi nu a celor influenţi. (Ulterior, în capitolul X, Hitler va afirma că „gazetăria este, de fapt, cea care continuă educaţia adulţilor”). Dar acel stat trebuie să fie doar unul naţional, deoarece „autoritatea statului nu poate fi un scop în sine, căci în cazul acesta orice tiranie ar fi inviolabilă şi sacră”, iar „ţelul suprem al existenţei oamenilor nu este conservarea unui stat, ci conservarea rasei lor”. Cât priveşte scopurile, se pare că în concepţia autorului acestea scuză mijloacele, întrucât „lupta trebuie purtată cu mijloace legale câtă vreme puterea în declin se serveşte de ele; dar nu trebui să se ezite atunci cînd se recurge la mijloace ilegale, dacă asupritorul le foloseşte şi el”.
Hitler susţine că eşecul mişcării filogermane din Austria consta în încercarea nereuşită de a se baza pe un partid nou, şi nu pe o concepţie filozofică nouă, cum ar fi naţional-socialismul: „când mişcarea pangermanistică şi-a limitat acţiunea la cadrul parlamentului, ea a obţinut parlamentari în loc de conducători şi militanţi... Alegând lupta cea mai puţin grea, a devenit chiar prin aceasta nedemnă de victoria finală.” Din aceste raţiuni evocate mai sus, calea revoluţionară era privită ca fiind cea corectă, căci Hitler credea că „efortul principal nu trebuia orientat spre parlament, ci spre fabrică şi spre stradă.” Cu alte cuvinte, „mişcarea pangermanistă a fost naţionalistă, dar nu suficient de socială pentru a câştiga masele.”
În domeniul religios, autorul formulează următoarea teză comparativă: „în timp ce preotul ceh adopta o atitudine subiectivă faţă de poporul său şi una obiectivă faţă de biserică, parohul german manifesta un devotament subiectiv faţă de biserică şi rămânea obiectiv faţă de propria sa naţiune.” Comentând dihotomia creştină din cadrul naţiunii germane, Hitler susţine că ambele confesiuni, dacă sunt orientate în direcţia potrivită, pot şi trebuie să susţină edificarea unei Germanii puternie: „atât pastorul protestant, cât şi preotul catolic au contribuit mult la menţinerea capacităţii noastre de rezistenţă, nu numai pe front, ci mai ales în spatele frontului.” În acest context, se declară tranşant că „religia nu trebuie amestecată în lupta partidelor politice”.
O convingere personală a autorului asupra rolului istoriei în politică evidenţiază faptul că „istoria nu se învaţă ca să-i uiţi lecţiile exact în momentul în care trebuie să le aplici în practică; ori să crezi că adevărurile ei seculare nu pot fi aplicate pentru că situaţia socială este cu totul alta; ea se învaţă pentru a trage învăţăminte pentru prezent.”
În fortificarea ideologiei naţional-socialiste şi punerea ei în practică, Hitler se va confrunta cu o disconcordanţă, fiindcă susţine că „arta tuturor adevăraţilor conducători de popoare este de a concentra atenţia poporului asupra unui singur adversar”, pe cînd în realitate s-a confruntat cel puţin cu doi inamici: bolşevicii şi capitaliştii, care, este adevărat, se considera că erau dirijaţi de o singură forţă ocultă – evreii.
În concluzie, capitolul III conţine un studiu atât empiric, cât şi filozofic al situaţiei social-politice din Imperiul Habsburgic, prin prisma exemplului Vienei, autorul considerând că regimul parlamentar era unul deficitar statului austriac şi defavorabil naţiunii germane. Limbajul vehement şi chiar trivial dovedeşte repulsia lui Hitler faţă de acele „nulităţi intelectuale” ce alcătuiau legislativul austriac, dânsul demonstrând că sistemul de la acea dată urma să ducă la dezintegrarea statului, fapt ce nu este chiar atât de regretabil, dacă austriecii vor reuşi să se unească cu Reichul german. Primele teze rasiale din această lucrare sunt expuse cu patos, dar cu o slabă argumentare. În domeniul religiei, Hitler recunoaşte meritul creştinismului în formarea şi consolidarea naţiunii germane, în pofida schismei Bisericii Catolice între protestanţi şi „papişti”. De altfel, în ultimul capitol al primei părţi, acesta va susţine că vede în cele două confesiuni ajutoare preţioase pentru conservarea poporului german. Cât priveşte modalităţile de realizare a scopurilor propuse, viitorul führer nu exclude utilizarea mijloacelor considerate ilicite, întrucât dânsul crede mult mai mult în supremaţia idealului naţional-socialist, decât în legile „efemere”.


[1] Rupert Butler, Gestapo. Poliţia secretă a lui Hitler, Bucureşti, „Litera Internaţional”, 2010, p. 76.
[2] Phillippe Valode, Hitler şi Societăţile secrete, Bucureşti, editura „Litera Internaţional”, 2010, p. 16.

joi, 22 septembrie 2011

Scrisoarea a treia către Europa


Republica Moldova,
mun. Chişinău,
Grădina Publică Ştefan cel Mare

(studiu istoric:)
Dragă Europă,

   fără să aştept un răspuns din partea ta, fără să-ţi cer ceva în schimb, îţi adresez încă o scrisoare, cea din urmă, după cum ţi-am promis. Sper să înţelegi că, în lipsă de spaţiu, dar şi din cauza multitudinilor de idei, se prea poate să las loc de interpetări. E şi firesc să fie aşa: când e vorba despre tine, se merită.
  Europa pe care o cunosc nu ne (re)cunoaşte pe noi, românii. Poate pentru că suntem prea mici şi neînsemnaţi sau poate pentru că asta este imaginea pe care ne-am creat-o înşine. În orice caz, avem aceeaşi origine comună. Este vorba despre „Roma, al cărei geniu specific era cel al ordinii şi al tehnicii, al organizării şi al dreptului, dar care asimilase şi cultura şi arta Greciei (şi care) a sfârşit prin a face din locuitorii liberi de pe teritoriile sale cetăţeni cu drepturi depline, din anul 212, (adică) membri ai unei patrii comune căreia erau mândri să-i aparţină şi care a fost numită Romania[1].
  Problema care s-a iscat în raporturile „bilaterale”, dragă Europă, ne-a inhibat timp de 1000 de ani pe ambii, deopotrivă. Adică avem o antichitate în care am „conlocuit” şi un ev mediu în care am „renăscut” împreună, dar ulterior noi, românii, ne-am distanţat tot mai mult de ceea ce a devenit Occident. Să mă explic:
  Cultura greco-romană reprezintă fundamentul civilizaţiei europene. Aceasta a influenţat şi a fost asimilată de cel dintâi popor stabilit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Cultura tracilor de nord încă neromanizaţi nu se deosebea cu mult de cea a altor popoare indo-europene. Originalitatea ante-locuitorilor noştri se rezuma la stilul arhitectural neaoş (murus dacicus) şi la religia presupus monoteistă a acestora (teoria unicului zeu – Zalmolxe). În rest, sanctuare circulare şi rectangulare au existat şi la alte seminţii, precum şi organizări statale sub formă de uniuni tribale. Ba mai mult, nu există dovezi care să ateste existenţa unei limbi dacice. Unicele indicii în acest sens sunt cele 10% din cuvintele lexicului românesc a căror origine este necunoscută (de aceea se presupune că sunt dacice: brânză, moş etc.), precum şi inscripţia „DECEBALUS PER SCORILO”, dintre care primul lexem are terminaţie latină, iar ultimul este de origine greacă.



 Romanizarea a constituit un proces care a stat la baza etnogenezei majorităţii popoarelor europene, inclusiv a românilor. După exemplul Romei s-au edificat oraşele din Dacia Traiană: Sarmisegetusa Regia, Napoca, Drobeta, Apulum ş.a. Introducerea şi implementarea limbii latine („vulgare”, e adevărat), a legilor, a sistemului administrativ şi a „infrastructurii” romane în acest spaţiu s-a produs poate mai rapid decât în alte regiuni ale imperiului datorită inferiorităţii (sau a permeabilităţii, dacă doriţi a) culturii daco-getice.
  Romanizarea nu a încetat după retragerea armatei şi a administraţiei din ordinul împăratului Aurelian, după cum susţinea şi Panaitescu: „dacă Roma a murit la noi în formele culturii superioare şi în organizaţia socială, în ceea ce are esenţial nu a murit niciodată: limba noastră, numele nostru, anumite aptitudini de ordine socială, anume măsură etică a poporului nostru care sunt romane, şi atâtea obiceiuri la sărbători (...) Nici ortodoxia, nici bizantinismul, nici măcar slavonismul n-au putut fi o piedică pentru păstrarea acestei mari tradiţii”[2].
  Daco-romanii au trecut prin aceleaşi vicisitudini ca tot restul Europei. Migraţiile barbare i-au afectat şi pe strămoşii noştri, şi pe cei ai francezilor, şi pe ai italienilor. Dar spre deosebire de vestul Europei, ne-am reafirmat romanitatea în cadrul Imperiului (zis) Bizantin şi am făcut-o cu pietate. Eram parte componentă a imperiului creştin şi nu aveam motive să tindem spre Occident. Parafrazându-l pe Eliade, am spune că misiunea noastră istorică nu putea fi justificată decât printr-un „imperialism spiritual”, la care participa un neam întreg.[3] Bizanţul a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco-romană, în creştinarea noastră, în procesul de formare a poporului şi a limbii române, în organizarea şi viaţa bisericească, în cultură şi artă. În perioada migraţiei popoarelor, Imperiul Bizantin a reprezentat singura formaţiune politică din sud-estul european care a reuşit să se impună în faţa barbarilor, obligându-i pe aceştia să dea libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. Când sau constituit statele medievale româneşti, întemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat monahismul, toate s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanţul.



  Dar nu e cazul să mă crezi pe cuvânt, dragă Europă, căci ştii prea bine de mulţimea istoricilor, printre care Gh. Brătianu, ce au demonstrat că „imperiul (roman – n.n.) a dispărut în Occident, în timp ce în Peninsula Balcanică avea să se menţină încă secole întregi, sub egida Bizanţului”[4].
 Unii savanţi occidentali căutau mărturii ale dislocării poporului nostru, spre a nega dăinuirea noastră multiseculară în acest spaţiu. Ferdinand Lot susţinea că romanizarea s-ar fi produs doar la sud de Dunăre, de unde strămoşii noştri au migrat spre nord. Dar unica formă de „nomadism” a valahilor a fost transhumanţa. De altfel, „istoriceşte, statele de început ale Apusului se fac prin dislocare şi nu prin aglomerare (cum a fost în Estul Europei – n.n.), în aşa fel încît nu ştim dacă pe Carol cel Mare trebuie să‑l numim Charlemagne sau Karl der Grosse[5]. Închei subiectul privind continuitatea în spaţiul românesc cu expresia mareşalului Antonescu: „suntem primii în aceste regiuni şi vom fi ultimii care să le părăsească”[6].
 Inevitabil, prăbuşirea Romei ne-a apropiat tot mai mult de Noua Romă – Constantinopolul, iar implementarea limbii vechi greceşti şi a slavonei în instituţiile statului bizantin a însemnat şi pătrunderea celei din urmă în spaţiul de la nord de Dunăre. De altfel, şi vestul Europei s-a confruntat cu o criză lingvistică, astfel încât „faptul că latina continua să fie limba liturghiei a contribuit în egală măsură la înstrăinarea credincioşilor. Pare uimitor că, până şi în regiunile în care cvasitotalitatea populaţiei întrebuinţa idiomuri germanice, limba vulgară (se are în vedere latina – n.n.) nu a reuşit să se impună la nivelul cultului, după exem­plul pe care-l dădeau în aceeaşi epocă ţările slave creşti­nate de Bizanţ”[7].
  Dar limba slavonă şi grafia chirilică fusese utilizate apriori în biserici şi mănăstiri, pentru ca apoi să intre în uzul cancelariilor domneşti. De altfel, B.P. Haşdeu a demonstrat că „într-o limbă nu contează atât cantitatea, cât valoarea de circulaţie a cuvintelor”, astfel încât, „în română se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte latine, dar este imposibil de alcătuit o frază exclusiv din elemente slave, turceşti, greceşti şi maghiare etc.”[8]. De asemenea, trebuie de precizat că termenii ce ţin de viaţa bisericească au pătruns în limba română de la slavii de sud, nu de la cei din est. Asta deoarece, deşi „creştinaţi înaintea tuturor vecinilor”[9], servind ca dovadă şi „terminologia creştină a limbii”[10], românii nu dispuneau încă de organizare bisericească proprie.
  Această situaţie creată în arealul lingvistic românesc nu a modificat structura etnică a populaţiei majoritare, astfel încât am continuat să fim romani, cel puţin în accepţiunea celorlalţi, inclusiv a vecinilor care s-au sedentarizat. O dovadă în acest sens este Gesta Hungarorum, în care cronicarul anonim al regelui maghiar Bela relatează despre „pastores Romanorum” (păstori romani) şi despre „blachi” ca fiind băştinaşi în aceste teritorii. Şi în Cronica lui Nestor se menţionează despre „volochii, de dinaintea năvălirii ungurilor (...) [care], trecând munţi înalţi, se porniră să lupte cu volohii şi slavii ce locuiau aceste ţări”[11].
  Aşadar, dragă Europă, românii, de la origini, au fost un popor de păstori. Iar dacă ne gândim că anume „cu stofele şi‑a făcut de două ori intrarea în istoria cea mare cultura europeană: ţesăturile Florenţei au hotărît de Renaştere, în timp ce maşina de ţesut de la Manchester a hotărît de era industrială”[12], atunci poate având circumstanţele statelor italiene şi ale Angliei, românii şi-ar fi manifestat europenismul ceva mai devreme şi poate într-o manieră mai originală.
  Este adevărat că ne-a lipsit Renaşterea, dar e la fel de adevărat că am avut-o transfigurată într-o bogată cultură populară, care astăzi este în declin, într-o proprie organizare de stat, într-o deosebită arhitectură ecleziastică, ce constituia un capitol evoluat al artei bizantine etc.
  Probabil cauza principală a stagnării românilor a fost dezinteresul Occidentului (menţinut până în sec. XIX) faţă de dezbinarea noastră politico-statală (elocventă fiind pasivitatea de care au dat dovadă puterile din vest la rugăminţile domnitorilor noştri de a contracara pericolul otoman), precum şi faptul că imperiile vecine nutreau planuri expansioniste în dauna noastră.
  „Secolul naţiunilor” ne-a impus să ne facem auziţi, dar şi să ne pierdem glasul. Am jertfit cu spiritualitatea bizantină pentru a ne reintegra în Europa. Cu alte cuvinte, ne-am dezis de straiele noastre, pentru a le împrumuta pe cele occidentale. Fenomenul în cauză a fost explicat în felul următor: „cît timp valorile general împărtăşite erau cele ortodoxe, românii se puteau simţi la ei acasă în spaţiul est-european. În momentul cînd pretutindeni sentimentul identităţii naţionale trece pe primul plan, lucrurile iau pentru ei o întorsătură radicală. Ei se trezesc dintr-o dată, ceea ce fuseseră întotdeauna, dar fără ca aceasta să-i singularizeze, „o insulă latină într-o mare slavă”[13].
  Am adoptat şi am adaptat regulile şi rigorile occidentale la realităţile spaţiului nostru mioritc. A fost un efort colosal şi nu sunt sigur dacă a meritat pe deplin. Din păcate, „democraţia românească (importată din revoluţiile franceze, deşi poate era mai indicat şi mai „aproape” – din Grecia Antică) n‑a creat nici măcar conştiinţa de cetăţean”[14]. Nu în zadar Eminescu lua în derâdere moda franţuzească.



  Acum încă insistăm asupra latinităţii noastre, ignorând tradiţiile, obiceiurile şi confesiunea moştenite de la Bizanţ. Încercăm să ne reafirmăm, prin preluarea, în ultimii 200 (pentru unii dintre noi – 20) de ani, a modelului occidental, inoculându-ne ideea că nu se poate altminteri. O naţiune cu o istorie atât de tumultoasă şi cu o cultură atât de frumoasă nu are dreptul să cadă în capcana globalizării. Dacă ne întrebi, dragă Europă, ce am reuşit noi, care ne sunt meritele, îţi răspund întrebându-te ce ai reuşit tu prin UE? Îmi vei spune, probabil, că oamenii de acolo o duc mai bine. Dar ce se întâmplă cu Grecia, cu Spania, cu Irlanda? Poate îmi vei argumenta că datorită Uniunii Europene rivalitatea franco-germană a luat sfârşit. Dar cu ce sacrificii? Oare nu sunt nemţii încă dezbinaţi (cazul Austriei) şi lipsiţi de drepturile politice care li se cuvin? Oare nu sunt ţările din Occident invadate de imigranţi?
  Dragă Europă, tu ai descoperit restul lumii, iar acum nu mai poţi să te redescoperi. Crezi că performanţele economice sunt cele care te definesc. Dar în acest caz, chinezii sunt mai „europeni” decât tine. Ţi se pare că drepturile omului sunt piatra de temelie a civilizaţiei tale, dar atunci americanii sunt mai „civilizaţi” ca tine.
  Nu poţi, tu, dragă Europă, să-ţi faci pe toţi ceilalţi europeni, dar poţi să-ţi aminteşti de cei care au fost, sunt şi vor fi europeni. În fine, nu cred că există cineva care contestă valorile stabilite şi respectate în cadrul UE, în schimb sunt unii care ne contestă apartenenţa europeană. De aceea, ţi-am şi scris aceste scrisori.

  Cu respect şi simpatie,
  un sud-est european.


[1] Genevieve d'Haucourt, Viaţa în Evul Mediu, Ed. Corint, Bucureşti, 2000, p. 8.
[2] P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 28.
[3] M. Eliade, art. O revoluţie creştină, ziarul „Buna Vestire”, 27 Iunie 1937.
[4] Gh. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric – poporul român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 165.
[5] C. Noica, Modelul cultural european, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 98.
[6] J. Rotaru, Vl. Zodian, L. Moise, T. Oroian, Antonescu – Hitler, Caucazul şi Crimeea, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p. 14.
[7] A. Vauchez, Spiritualitatea în Evul Mediu, Ed. Meridiane, 1994, p. 14.
[8] L. Boia, România – ţară de frontieră a Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.48.
[9] C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Ed. All Educational, Bucureşti, 2000, p. 180-187.
[10] P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 20.
[11] A se vedea: Gh. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Ed. Cartea moldovenească, Chişinău, 1991, p. 115 şi G. Popa Liseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. II, Descrierea Europei Orientale, Tipografia „Bucovina”, Bucureşti, 1934.
[12] C. Noica, Modelul cultural european, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 105.
[13] L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, CEU Press, 1997, p. 19.
[14] E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 24.