Republica Moldova,
mun. Chişinău,
str. Gh. Caşu, 32.
(studiu istoric:)
Dragă Europă,
în cele ce urmează, vreau să-ţi reamintesc cine eşti. Ştiu că sună provocator şi insolent şi că prea mulţi ţi-au (re)făcut biografia, dar te rog să-mi acorzi câteva clipe din timpul tău multisecular.
Europa pe care o cunosc a avut o firavă tentativă de maturitate odată cu colonizarea elenă, dar abia în perioada Imperiului Roman a devenit integră. SPQR (Senatus Populus Que Romanus) a fost cea mai reuşită şcoală de universalism şi unitate, însă doar în cadrul imperiului şi nu doar pentru Europa. Adică şi alţi „elevi”: nordul Africii, Orientul Mijlociu şi Asia Mică au frecventat această „şcoală”. Altfel spus, Imperiul era mai întâi mediteranean şi apoi european.
Importanţa acelei experienţe rezultă din conştientizarea existenţei lumii civilizate şi a celei barbare, diferite una de cealaltă prin stabilirea, promovarea şi perpetuarea legilor, a artei şi a valorilor civice sau nu.
Moştenirea romană a fost preluată şi revendicată atât de vest, cât şi de est. În timp ce imperiul carolingian a încercat să recreeze unitatea teritorială a Europei, Imperiul (zis) Bizantin a reuşit să menţină unitatea spirituală a civilizaţiei europene. Cu toate că C. Dawson[1] afirmase că „începutul dezvoltării civilizaţiei vestice a avut loc în timpul lui Carol cel Mare”, acea structură statală nu a durat, întrucât aşa-zisa unitate europeană era direcţionată contra pericolului extern (musulmanii din Spania şi popoarele migratoare dinspre est) şi nu era condiţionată de factori interni. Deşi se consideră că „participarea activă la cruciade a unora dintre împăraţii germani era determinată în mare măsură nu atât de dorinţa eliberării Sfântului Mormânt, cât de planurile de refacere a fostului Imperiu roman”[2], trebuie menţionată disputa tot mai crâncenă dintre Primul Reich şi Papalitate, care nu putea substitui unitatea dintre sacerdoţi şi basilei din Bizanţ. O dovadă în acest sens reprezintă scrisoarea lui Antonie al IV-lea, unul dintre ultimii patriarhi ai Constantinopolului, adresată cneazului Moscovei, Vasile I (1395): „Sfântul împărat ocupă un loc important în Biserică (...) căci încă de la origine împăraţii au consolidat şi întărit cucernicia în lumea întreagă, au convocat Conciliile ecumenice, au dat forţă canoanelor sfinte şi divine privind dogmele ortodoxe şi viaţa creştinilor (...) între Biserică şi Imperiu (basileia) este o unitate şi o comunitate profundă, şi nu e posibil să o separe una pe cealaltă”[3].
Conceptul conform căruia istoria bizantină este o simplă prelungire a celei romane apare întâi de toate la Ed. Gibbon[4], Bizanţul fiind caracterizat drept perioadă a „triumfului barbariei şi al religiei”. Dar această interpretare trebuie privită prin prisma curentului iluminist, apriori defavorabil evului mediu. Pe de altă parte, însă, nu putem eluda expresia academicianului francez, Paul Valéry, care considera Bizanţul ca fiind „primul stat cu adevărat european din istorie”.
Comparativ cu occidentul „schismatic”, Bizanţul a optat pentru varianta asocierii la tron a urmaşilor împăraţilor, urmărind nu atât stabilirea unei dinastii, cât a unei continuităţi imperiale. Dacă în occidentul barbar, ideea romană de stat dispare, în Imperiul denumit Bizantin aceasta se perpetuează sub formă administrativă şi juridică (respublica), ceea ce nu se identifica cu un suveran şi, cu atît mai puţin, cu stăpânirea unei familii ca un simplu patrimoniu[5].
Marc Bloch menţiona că „nu exista în Occident nici un alt împărat autentic decât împăratul „roman” după formula pe care, începând din 982, cancelaria ottoniană o reluase de la Bizanţ. Amintirea cezarilor furniza într-adevăr alimentul cu care se hrănea mitul Imperiului (Romano-German – n.n.). De preferinţă, amintirile cezarilor creştini”[6].
Vestul Europei, înainte de a se proclama „Occident”, era incomensurabil de barbar şi păgân în raport cu Estul. Dar continuitatea latinităţii i-a conferit prioritate în concurenţa cu Bizanţul tot mai elenizat. Cu toate acestea, Papalitatea a fost cea care a recurs la un şiretlic, la un fals – „Donaţia lui Constantin” – pentru a-şi justifica primatul. Deşi majoritatea Conciliilor ecumenice s-au desfăşurat în partea orientală, iar 4 dintre cele 5 patriarhii se aflau în partea de est a fostului imperiu roman (la Alexandria, la Antiohia, la Ierusalim şi la Constantinopol), Sfântul Pontif îşi legitima hegemonia (realizată doar în vestul şi, parţial, centrul Europei) prin evocarea întâietâţii Sf. Petru în raport cu ceilalţi apostoli. Acest aspect este şi just, şi injust. E adevărat că în Sfânta Scriptură Christos ar fi spus: „Pe aceast(ă) Piatră (Petru) îmi voi clădi biserica”, dar să nu uităm unde a propăvăduit Sf. Petru întâi de toate – în Anatolia şi Grecia, apoi să nu eludăm aportul nu mai puţin semnificativ al celorlalţi apostoli. Prin urmare, Sf. Petru este piatra de temelie a episcopatului de la Roma, unde a şi decedat, dar nu neapărat a întregii Biserici creştine, a cărei „fondator”, dacă doriţi, este şi va rămâne Isus Christos.
După cum susţinea Gh. Brătianu, nu mai exista loc de reconciliere între Biserica (zisă) Ortodoxă şi cea (zisă) Catolică (creştinismul proclamă că credinţa în Christos este universală, deci catolică – din greacă – şi este credinţa dreaptă, deci ortodoxă – tot din greacă; aşadar şi catolicii sunt ortodocşi, şi ortodocşii sunt catolici, altminteri nu ar fi creştini):
"De aici opoziţiile atît de tranşante ce se relevă prin compararea organizării sociale (a Bizanţului) cu aceea din Imperiul Carolngian: în locul unei aristocraţii domeniale, o aristocraţie comerciantă; în locul şerbilor ataşaţi de pământ, sclavi consideraţi ca instrumente de lucru; în locul unei populaţii trăind la ţară, o aglomeraţie de populaţii la oraşe; în fine, în locul unei simple economii de consum, o economie de schimb şi o activitate comercială regulată şi permanentă. Cucerirea latină a Constantinopolului şi împărţirea "Romaniei" - a ceea ce rămăsese din Imperiul Bizantin - între veneţieni şi cruciaţi, reprezenta lovitura de graţie".[7].
"De aici opoziţiile atît de tranşante ce se relevă prin compararea organizării sociale (a Bizanţului) cu aceea din Imperiul Carolngian: în locul unei aristocraţii domeniale, o aristocraţie comerciantă; în locul şerbilor ataşaţi de pământ, sclavi consideraţi ca instrumente de lucru; în locul unei populaţii trăind la ţară, o aglomeraţie de populaţii la oraşe; în fine, în locul unei simple economii de consum, o economie de schimb şi o activitate comercială regulată şi permanentă. Cucerirea latină a Constantinopolului şi împărţirea "Romaniei" - a ceea ce rămăsese din Imperiul Bizantin - între veneţieni şi cruciaţi, reprezenta lovitura de graţie".[7].
După erodarea imaginii de imperiu, vestul a optat pentru ideea de republică creştină (cum ar fi, spre exemplu, „Republica Sf. Marcu”), în timp ce estul a căutat să reziste prin imperiul creştin. Odată cu căderea Constantinopolului (1453), Balcanii şi Europa de Est au căutat fără mari succese să contracareze pericolul musulman, pe care vestul l-a respins (răsunătoare fiind victoria lui Carol Martel în bătălia de la Tours, din 732 p.Ch., apoi eşecul asedierii Vienei de către otomani, în 1683). Graţie poziţiei geografice, statele din vest şi-au menţinut vitalitatea, dar şi-au pierdut caracterul de puteri ale creştinătăţii. Reforma a subminat autoritatea (exagerată, e drept) a Scaunului Pontifical, dar nu a fost în stare să confere o alternativă viabilă.
Ulterior, unitatea Europei se regăsea doar prin influenţele culturale, prin formele sale de expresie, prin Renaştere, prin baroc, dar nu în esenţă. Hegemoniile efemere ale statelor maritime italiene (Genova, Veneţia ), apoi dominaţia franceză şi sistemul de echilibru al lui Metternich, nu au fost în stare să coaguleze popoarele central şi est europene. Poate doar reverberaţiile revoluţiilor au fost în stare să reafirme idealul unei Europe a naţiunilor înfrăţite. În acest sens, mişcările revoluţionare din spaţiul românesc (1821, 1848) au constituit dovezi ale revendicării apartenenţei noastre la civilizaţia europe ană. Doar că latinitatea noastră se afirma doar prin limbă, nu şi prin confesiune sau prin modul de viaţă, strâns legate de moştenirea bizantină.
Centrul şi estul Europei nu au exportat aproape niciodată europenismul, cum au făcut-o marile imperii coloniale (Spania, Franţa, Marea Britanie), de aceea acesta a rămas nealterat în spaţiul respectiv. Crearea coloniilor de către statele vest-europene a plasat preaocuparea unităţii Europe i pe planul secund. Era vorba de o concurenţă ce trebuia menţinută. Totodată, numeroase popoare din estul şi centrul Europei se aflau în componenţa unor imperii (precum cel habsburgic şi ţarist), ce pretindeau că perpetuează ideea de imperiu creştin şi, într-o anumită măsură, aşa şi era. Iată de ce, europenismul originar, autentic a existat şi există anume în partea orientală a Europe i.
Încercările vestului de a contracara (a câta oară?) europenismul estului s-au dovedit productive la un moment dat, prin îmbinarea disciplinei colective (influenţa germană) cu libertăţile ind europe nismul cultural. Iată de ce, pericolul musulman a redevenit realitate anume în ţările din vest. (va urma)
[1] Ch. Dawson, The birth of Europe . Introduction in the history of the European unity, Londra, 1932, p. 284-286.
[3] N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol II, p.78.
[4] Ed. Gibbon, The History of the Decline and the Fall of the Roman Empire, 6 vol., Londra, 1776-1788 apud S. Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Mironia, Bucureşti, 2004, p. 12.
[5] S. Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Mironia, Bucureşti, 2004, p. 40.
[6] M. Bloch, Societatea feudală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998, vol II, p. 127.
[7] Gh. Brătianu, Marea Neagră – de la origini până la cucerirea otomană, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988, vol. II, p. 17.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu