(continuare)
În capitolul IV al lucrării Mein Kampf, Hitler arată o predilecţie şi pentru politica externă, considerând sistemul Triplei Alianţe ca fiind neviabil, întrucât „Reichul se înlăţuia de cadavrul de stat (Imp. Habsburgic – n.n.) care avea să-l tragă în prăpastie”. Autorul se întreabă retoric: „Oare pentru Germania valoarea Triplei Alianţe nu depindea direct de menţinerea preponderenţei germane în Austria? Sau credea că se putea într-adevăr trăi în alianţă cu un imperiu slav al Habsburgilor?”. În cazul Italiei, „nu existau decât două modi vivendi cu Austria: alianţa sau războiul; alegândul pe primul, (Italia – n.n.) putea să se pregătească liniştită pentru cel de-al doilea”.
Adept al determinismului geografic, Hitler consideră că „natura nu cunoaşte graniţe politice”, dar că numai aceasta e în măsură să facă cea mai adecvată selecţie printre indivizi şi rase. „Dacă teoria colonizării interne va prinde rădăcini printre germani, acesta va fi sfârşitul oricărui efort de a ne asigura locul care ni se cuvine în lume”, susţine autorul. Totodată, acesta conchide că „nu se poate insista îndeajuns asupra faptului că o colonizare internă germană nu trebuie să servească îndeosebi decât la evitarea anomaliilor sociale... dar că ea nu face niciodată faţă asigurării viitorului naţiunii fără dobândirea de noi teritorii”. De altfel, se subliniază că: „cu cât teritoriul de care dispune un popor este mai mare, cu atât e mai mare şi protecţia lui naturală”, iar „importanţa teritorială a unui stat este un factor de menţinere a libertăţii şi independenţei unui popor, pe când micimea teritorială provoacă invazia”. Hitler consideră că „pentru Germania, singura posibilitate de a duce o politică teritorială sănătoasă rezidă în dobândirea de pămînturi noi în Europa”, lucru posibil doar pe contul Rusiei şi printr-o alianţă cu Anglia, căreia i se poate promite hegemonia colonială şi lipsa concurenţei din partea industriei germane.
În lucrare se susţine, de asemenea, că înfrângerea din „primul entuziasm” (cum este numit Primul Război Mondial – n.n) se datorează faptului că „deviza politicii externe germane nu mai era menţinerea naţiunii germane prin toate mijloacele, ci mai curând menţinerea cu orice preţ a păcii universale”.
La capitolul dezvoltare militară, se enunţă conceptul creării unei puternice armate de uscat, întrucît „este mai uşor să construieşti o flotă decât să contruieşti ferme şi să aşezi acolo fermieri. Însă flota este de asemenea mai uşor de nimic”. În acest sens, autorul afirmă că „dacă nu puteam duce o politică de cuceriri teritoriale în Europa altfel decât unindu-ne cu Anglia împotriva Rusiei, nici o politică colonială şi comercială mondială nu era posibilă decât împotriva Angliei şi alături de Rusia. Dar, în acest caz, această politică trebuie adoptată cu toate consecinţele ei şi îndeosebi părăsind cât mai repede Austria”.
Hitler formulează efectul pernicios al Triplei Alianţe pentru Reich prin faptul că „fiecare putea spera, în cursul unui atac general asupra Germaniei, să se îmbogăţească (teritorial – n.n.) pe socoteala Austriei”.
La subiectul rostul unui stat, autorul revine cu următoarea remarcă: „Statul nu este reuniunea părţilor contractante economice pe un teritoriu precis şi delimitat, având ca obiectiv executarea unor sarcini economice; el este organizarea unei comunităţi de fiinţe vii, asemănătoare între ele din punct de vedere fizic şi moral, constituită spre o mai bună dezvoltare a descendenţei lor şi spre a atinge obiectivele atribuite lor de Providenţă”. În acest sens, Hitler condamnă statul evreiesc care nu era delimitat în spaţiu şi a cărui popor a format pretutindeni „un stat în stat”. Autorul consemnează că „esenţial în formarea şi menţinerea unui stat este existenţa unui sentiment de solidaritate pe baza unei identităţi de caracter şi de rasă”. În tentativa de a demonstra prevalarea politicului asupra economiei, Hitler susţine că „de fiecare dată cînd puterea politcă a Germaniei a traversat o perioadă de ascensiune, a crescut şi nivelul economic, în schimb, de fiecare dată când economia a ocupat singură viaţa poporului nostru şi a făcut să se năruie virtuţile idealiste, statul s-a prăbuşit atrăgând după sine distrugerea economiei”. În concepţia autorului, „nu se moare pentru o afacere, ci pentru un ideal”.
În acest capitol sunt formulate primele teze ale teoriei „spaţiului vital”, îndreptat îndeosebi în direcţia de est a Europei, fiind schiţate, în baza exemplului considerat ineficient al alianţei cu habsburgii, direcţiile politicii externe a nazismului, în cazul accederii la guvernare. Autorul justifică ideea expansiunii teritoriale prin prisma necesităţii asigurării unei baze materiale evoluţiei demografice a naţiunii germane. În concepţia sa, cu Austria nu trebuie alianţă, ci unire. Deşi Hitler nu dorea „gleichschaltung” (unire) cu forţa, fiind convins că austriecii conştientizează pe deplin originea lor etnică, Rupert Butler afirmă următoarele: „Hitler insista că anschluss-ul dintre Germania şi Austria era o sarcină ce trebuie dusă la îndeplinire cu orice preţ” [1]. Cât priveşte antisemitismul evocat cu ocazia „exemplului statal” al evreilor, acesta nu poate fi negat, dar nici exagerat. Naziştii au recurs gradual la „endlösung” (soluţia finală), încercând să-i convingă pe evrei să plece, limitându-le drepturile (legile de la Nürnberg din 1935), finanţând mişcarea sionistă (1935-1938), ulterior deportându-i, punându-i la munci silnice şi, în final, exterminându-i (din 1942) – axiomă pe care şi Saul Friedländer[2] o prezintă în lucrarea sa.
În capitolul V, dedicat primei conflagraţii mondiale, se susţine că „Dumnezu e martor că războiul din 1914 nu a fost nicidecum impus maselor, ci, dimpotrivă, dorit de întregul popor” sau, cel puţin, dorit de Hitler, care era ferm convins că de rezultatul războiului depindea „existenţa sau sfârşitul naţiunii germane”. Pe front, Hitler declară că era doar un soldat şi nu avea intenţia să facă politică, dar în momentul scrierii lucrării susţine că în timpul luptelor nu putea avea loc consolidarea forţelor politice interne, întrucât marxismul nu i se pare capabil de la raţiune şi rezervă: „aici nu era vorba de un partid, ci de o doctrină care va duce la distrugerea omenirii... marxismul, a cărui obiectiv definitiv este şi rămâne distrugerea tuturor statelor naţionale neevreieşti”.
În privinţa aplicării măsurilor violente în vederea eliminării marxiştilor, Hitler consideră că „numărul partizanilor convinşi (ai naţional-socialismului – n.n.) sporeşte exact în măsura în care se înteţeşte persecuţia”. În calitate de teoretician al nazismului, autorul menţionează că „orice concepţie filozofică, de natură fie religioasă, fie politică, luptă mai puţin pentru distrugerea, cu caracter negativ, a ideilor opuse, cât pentru a reuşi să-şi impună, în sens pozitiv, noile sale idei”. Totodată, autorul consideră că „orice încercare de a combate un sistem moral prin forţa materială sfârşeşte prin a eşua”, şi evocă în acest sens legislaţia nerespectată a lui Bismarck: „încredinţând soarta războiului împotriva marxismului bunăvoinţei democraţiei burgheze, Cancelarul de fier lasă capra să păzească varza”.
Şi în acest capitol, Hitler urmăreşte să convingă prin faptul că nazismul trebuie să învingă, indiferent de mijloace, în caz contrar, germanii sunt sortiţi dispariţiei. Formularea doctrinară privind conferirea unei conotaţii exclusiv pozitiviste naţional-socialismului nu corespunde tocmai realităţii, pentru că această ideologie a apărut ca reacţie contra marxismului (şi, implicit, a „evreismului”), care era atât cauza, cât şi finalitatea ei, fapt probat prin acţiunile de până la accederea la putere (afişele propagandistice reprezentând evreii şi comuniştii ca duşmani ai naţiunii, discursurile politice cu un limbaj virulent, puciul ratat de la München), cât şi după aceasta (incendierea Reichstagului atribuită unui olandez, adept al comunismului, pogromurile: „kristallnacht” – „noaptea de cristal” etc.). În acelaşi timp, Hitler omite să relateze despre motivele capitulării Germaniei în Primul Război Mondial, cu toate că soldaţii nemţi se aflau în tranşee pe teritoriul Franţei, lăsând astfel loc pentru interpretări: „astăzi se ştie că cele mai înalte autorităţi ale armatei germane, von Hindenburg şi Ludendorff sunt cele care au cerut politicienilor semnarea armistiţiului dintr-un motiv foarte simplu – nu se putea rezista ofensivei aliaţilor datorită rolului pe care l-au avut în luptă întăririle americane”[3]. Asta cu toate că de la intrarea SUA în război şi până la capitularea Germaniei trecuse aproximativ un an, iar armistiţiul cerut de militari se deosebea de pacea semnată de către politicieni. De altfel, este tot mai îndreptăţită teoria lui Hitler despre sabotajul evreilor şi acţiunile subversive ale marxiştilor, întrucât armistiţiul a fost solicitat la scurt timp după declanşarea revoluţiei comuniste în Berlin. Însă, de cealaltă parte, Phillippe Valode numeşte această supoziţie: „legenda armatei trădate de civili”[4].
În capitolul VI se recunoaşte importanţa propagandei, care poate avea sorţi de izbândă numai în condiţiile unui studiu minuţios a adversarului şi care nu trebuie să se adreseze intelectualilor, cărora le este destinată explicaţia ştiinţifică, ci maselor populare mult mai puţin instruite. Contribuind în mod direct la promovarea naţional-socialismului, Hitler exagerează în mod vădit asupra situaţiei Germaniei afirmând că atunci „când popoarele luptă pe această planetă pentru existenţa lor şi se pune problema de a fi sau a nu fi, toate considerentele de omenie şi de estetică se reduc la zero”, asta în condiţiile în care nemţii nu erau în situaţia de a dispărea ca entitate statală, cu atât mai mult ca naţiune. Dar, în acelaşi timp, Hitler nu admitea opţiunea unei înfrângeri, care s-ar fi egalat în opinia sa cu slavia.
Având o vocaţie sociologică, autorul constată că „arta propagandistică” germană a ştirbit din încrederea soldatului, întrucât sublinia „dreptatea exlusivă a unor partide”, după „modelul unui afiş menit să laude un săpun şi care arată în acelaşi timp că şi alte săpunuri sunt bune”, în loc să prezinte ceea ce era favorabil acţiunilor militare, în general, şi victoriei finale, în ansamblu. De asemenea, Hitler dă dovadă de o bună înţelegere a psihologiei colective, spunând că „poporul nu se compune din diplomaţi, nici din profesori de drept public, ci din fiinţe omeneşti pe cât de şovăielnice, pe atât dispuse să se îndoiască şi să ezite” sau că „de îndată ce propaganda noastră îi recunoaşte părţii adverse o oarecare îndreptăţire, există deja o bază pentru a ne îndoi de propria noastră îndreptăţire”.
Putem generaliza că în al şaselea compartiment al primei părţi se creionează formulele de promovare a conceptului naţional-socialist, prin intermediul propagandei, de a cărei perseverenţă şi simplitate a mesajului depinde obţinerea succesului. Dar această propagandă nu trebuie să fie fără fond sau de o diversitate capabilă să-i modifice conţinutul, ba dimpotrivă, de o gravite şi consecvenţă convingătoare pentru masele populare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu