O vizită plăcută e ca o ciocolată. Aştepţi să o savurezi, iar când se finisează ţi-e mai dragă decât la început. Şi, bineînţeles, dacă durează prea mult rămâi cu mâinile mânjite şi cu obrajii ruşinaţi.
Vizita unui cetăţean american e încă o raritate pe meleagurile noastre mioritice. Ştiu, ne place să credem că suntem ospitalieri şi-atunci misiunea de gazdă pare floare la ureche. Dar adesea ne convingem că nu ştim să primim atât de bine pe cât ştim să acceptăm. Doar i-am tolerat pe mulţi de-a lungul anilor, nu? Pe lângă faptul că i-am primit în casă, le-am dat şi câte o cameră, motiv pentru care mulţi dintre noi trăiesc ca-n beci sau ca-n grajd.
Trebuie să recunosc, de îndată ce avionul lui Bob aterizase, a trebuit să-l împărţim. Adică omul bun are destui prieteni, iar trei zile şi jumătate trec ca prin urechile acului. Şi-atunci când traista e comună, dar nu şi bunurile din ea, planuri multe se coc sub frunte.
Cu toate că ideea de a-l duce mai întâi la un mall din Chişinău nu a fost tocmai inspirată, întrucât dânsul vine tocmai din ţara mall-urilor şi a shopping-ului, până la urmă am ieşit basma curată graţie bunei sale educaţii şi a ironiei cu care ne-a mulţimit pentru „mâncarea moldovenească” de la un restaurant mexican. Drept compensaţie, următoarele zile s-a înfruptat doar din bucate á la mama acasă.
Călătoria pe care i-am organizat-o la Orheiul Vechi şi Soroca poate nu a fost cea mai reuşită escapadă din Chişinău (totuşi, fusese cu o zi înainte la Bălţi), dar în mod sigur a rămas o amintire frumoasă. Biserica în stâncă de pe malul abrupt al Răutului, precum şi cetatea seculară a Sorocii au constituit argumente de netăgăduit ale faptului că poporul nostru are un trecut mai bogat în cultură şi spiritualitate decât cel american.
L-au încântat icoanele, l-au impresionat zidurile castelului (cum zicea el cetăţii), i-au plăcut priveliştile şi codrii (cei rămaşi), a admirat Lumânarea Recunoştinţei (asemănătoare în unele privinţe cu Washington Monument), dar l-au şocat drumurile, l-au iritat ţiganii cu înmomântarea lor, l-a supărat mirosul dinspre Nistru.
Ştiu, aveţi dreptate, eu trebuia să curăţ apele marelui nostru fluviu, să repar drumurile şi să-i trimit pe ţigani la şcoală, dar n-am reuşit într-un timp scurt de 20 şi ceva de ani. N-am reuşit, şi pe undeva e şi vina lui Bob, căci oare nu SUA trebuie să ne soluţioneze problemele? Oare nu la Casa Albă e cheia integrării noastre europene?
În marele sat Chişinău nu prea ai cu ce te lăuda. Poate doar cu un steag liturgic al lui Ştefan cel Mare, împrumutat cu multă conotaţie politică, a cărui importanţă nici Bob nu o înţelegea. Poate cu o Biserică Catolică, cu una aparţinând Patriarhiei Constantinopolului (rămasă de sămânţă), cu o Alee a Clasicilor (unde domneşte regele Wi-Fi), cu un Parlament şi o Preşedinţie care nu se încumetă să se repare singure, cu o Primărie curtată de 3 drapele odată.
Din discuţiile noastre a reieşit că e mai bine să nu se poată alege preşedintele decât să ai unul neghiob şi smolit (vorba lui Berlusconi) şi este de dorit să nu apelăm la „fratele american” pentru că am mai avut un „frate” alcoolic şi posesiv. Ar fi ideal să împrumutăm din respectul lor faţă de lege, iar ei – din cuminţenia noastră (vorba lui Eminescu).
Vizita la spital l-a convins pe Bob că în Moldova nu lipsesc investitorii şi nici nu lipsesc guvernanţii. Iată de ce avem şi pacienţi pe moarte, şi doctori neremuneraţi adecvat. La ce ne mai trebuie infrastructură sau aparate funcţionale? De ce să dăm bani în „sacul fără fund” al sistemelor de educaţie şi de sănătate dacă putem avea maşini scumpe, dar nu şi drumuri, dacă avem studenţi cu diplome, dar nu şi locuri de muncă?
Da, i-am vorbit despre paradoxurile noastre, dar le-a văzut şi singur. Cum să nu observi cât de bogat trăiesc moldovenii, dar şi cât de săraci sunt, cât de mult au suferit şi încă nu au învăţat lecţia istoriei?
Şi ca să închei pe o notă optimistă, iată câteva poze cu prietenul american:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu