(continuare)
În capitolul intitulat „Poporul şi rasa” se apelează la argumente naturaliste precum împerecherea la animale, care are loc doar în cadrul speciei, făcându-se în mod intenţionat abstracţie de faptul că şi reproducerea la om are loc, de asemenea, doar în cadrul speciei umane. O demonstraţie istorică este invocată în susţinerea convingerilor naziste şi, anume, faptul că „toate civilizaţiile din trecut au decăzut numai pentru că rasa creatoare la origine a pierit prin otrăvirea sângelui”. Aceste teze vin să fundamenteze ştiinţific imperativul luptei contra amestecului rasial. Ulterior, se manevrează pe făgaşul religios atunci când se spune că „a provoca un proces de încrucişări între rase nu înseamnă decât a păcătui împotriva voinţei lui Dumnezeu, creatorul nostru.”
Persiflând lozinca pacifismului, Hitler susţine că „cel care doreşte sincer triumful ideii pacifiste pe pământ ar trebui să facă totul pentru ca lumea să fie cucerită de germani, în caz contrar s-ar putea ca cel din urmă pacifist să moară odată cu ultimul german”. Afirmând că „ideea pacifistă şi umanitară poate fi excelentă din clipa în care omul superior (arianul = neamţul) va cuceri şi supune lumea pe o întindere suficient de mare ca să fie singurul stăpân pe acest pământ”, autorul confirmă cele expuse de Rupert Butler despre viziunea globală a naţional-socialismului: „germanii trebuie să-şi ducă la îndeplinire destinul – supremaţia asupra planetei”[1].
„Tot ceea ce avem astăzi în faţa noastră ca civilizaţie umană, ca producţii ale artei, ştiinţei, tehnicii este aproape exclusiv rodul activităţii creatoare a arienilor”. Făcând o antiteză între două grupuri de popoare distinctive, Hitler zice că, pe de o parte, „ceea ce constituie măreţia arianului nu este bogăţia facultăţilor sale intelectuale, ci pornirea de a-şi pune toate capacităţile în slujba comunităţii”, iar pe de altă parte – „evreul contrastează cel mai mult cu arianul; nu există pe lume un popor al cărui instinct de conservare să nu fie mai dezvoltat decât la cel care este numit poporul ales”. În concepţia autorului, „ceea ce posedă astăzi evreul ca civilizaţie aparentă nu este decât bunul altor popoare”.
Se produce şi o interpretare etnologică nomadismului sau sedentarismului evreilor şi arienilor. Cei din urmă ar fi fost şi nomazi din cauza fertilităţii slabe a solului din anumite regiuni (Iran) sau a vicisitudinilor vremii (cazul imigranţilor arieni din America), în timp ce evreii nu au cum să fie nomazi, din moment ce nu părăsesc ţinutul în care se află, fiind doar „nişte paraziţi care trăiesc pe corpul altor popoare”. Parafrazându-l pe Schopenhauer, autorul îl consideră pe evreu „marele maestru în minciuni”, care şi-a camuflat apartenenţa la poporului său prin sintagma „comunitate religioasă”. Având veleităţi şi în domeniul studiilor credinţelor, Hitler remarcă faptul că „doctrina religioasă a evreilor este, în primul rând, o învăţătură (Talmudul) care nu te pregăteşte pentru viaţa de apoi, ci pentru o viaţă practică şi suportabilă pe pământ, astfel încât să se menţină puritatea sângelui evreiesc”. Dînsul conchide că „limba la evrei nu este pentru a exprima gândurile, ci de a le ascunde – vorbind nemţeşte, el gândeşte evreieşte”.
Hitler comite o eroare afirmând că „principiul evreului este păstrarea mereu pură a urmaşilor săi de sex masculin”, cel puţin prin prisma faptul că descendenţa evreilor se consideră autentică nu atât pe cale masculină, cât feminină, dovadă fiind adoptarea numelui de familie a mamei, şi nu a tatălui.
În interpretarea antisemită a viitorului führer, evreul „a folosit mai întâi burghezia împotriva lumii feudale, acum se foloseşte de muncitor împotriva lumii burgheze”. Revenind la marxism, doctrină considerată a fi creaţia evreilor, Hitler subliniază că „aceasta este un amestec confuz de raţiune şi de neghiobie omenească, însă doar partea ei nebunească poate fi realizată, cea rezonabilă niciodată”.
„Cum evreul nu este cel atacat, ci tocmai agresorul, el îl consideră duşman nu numai pe cel care îl atacă, dar şi pe cel care îi rezistă”. „Ei nu au câtuşi puţin intenţia să instituie în Palestina un stat evreiesc pentru a se statornici acolo; ei urmăresc numai să stabilească acolo organizaţia centrală a întreprinderii lor şarlataneşti de internaţionalism universal” – sunt alte supoziţii ce deţin amprenta paroxismului şi a laturei conspiraţioniste, ca parte componentă a naţional-socialismului.
În acest penultim capitol al primei părţi, evreii sunt identificaţi drept „ţapi ispăşitori” ai tuturor relelor, prezenţa lor ubicuă, efectul lor permanent nociv este un laitmotiv. Fervoarea cu care autorul îşi susţine punctul de vedere conferă anumite conotaţii patologice, maladive. Anumite presupuneri sunt date drept certitudini, hiperbolizarea unor trăsături şi, mai ales, culpabilizarea fără drept la replică sunt un procedeu frecvent utilizat. Prezentând conceptul de „stat germanic de naţiune germană”, Hitler se complace în a oferi soluţia purităţii rasei, ca şi cum istoria milenară a omenirii ar putea garanta existenţa unei etnii completamente pură. Oscilând între argumentele ştiinţifice şi dogmele religioase, autorul îşi arogă „adevărul” în baza conceptului rasial. Felul în care îşi susţine pledoaria este inspirant, dar neadmiţând alte versiuni decât pe cele preconcepute, dânsul riscă să pară deplasat în unele privinţe, de genul comasării tuturor marxiştilor în tagma evreilor. Deşi discursul său omogen în conţinut nu ar trebui să sufere devieri, pot fi depistate şi unele contraziceri, precum că, pe de o parte, „rasa superioară este unica în stare să creeze o civilizaţie”, iar pe de altă parte, „prezenţa oamenilor de rasă inferioară a fost condiţia primordială a formării civilizaţiilor superioare”.
În ultimul capitol al primei părţi, Hitler recunoaşte că Partidul Muncitoresc German se adresează unui electorat: „chinuit de suferinţe, frământat, nefericit şi nemulţumit”, cu alte cuvinte, unor oprimaţi, socialmente vulnerabili şi chiar inadaptabili ai societăţii.
Autorul propune în programul său „naţionalizarea maselor”, dar pentru realizarea acestui obiectiv „nici un sacrificiu nu este prea mare”, iar „orientarea către extremă, cu fanatism” este salutabilă. Poporul nu trebui făcut naţional, ci trebuie făcut să acţioneze naţional. Se propune întemeierea unui curent stabil, căci „credinţa e mai greu de zdruncinat decât ştiinţa, dragostea e mai puţin schimbătoare decât stima, ura e mai durabilă decât antipatia”. În acest sens, „obiectivitatea înseamnă slăbiciune, voinţa – forţă”.
Tranşant şi vehement se declară că „nu poţi câştiga sufletul unui popor decât dacă, în timp ce lupţi pentru atingerea propriului scop, veghezi la nimicirea oricărui duşman ce caută să i se opună.” Iar pentru a conferi o trăsătură apocaliptică, se identifică (sau se creeză) cea mai stringentă problemă a momentului „naţiunea germană nu se va putea ridica din nou dacă problema rasei şi, ca urmare, problema evreiască nu este examinată cu fermitate”, susţinându-se că „o singură cauză prezintă importanţă fundamentală: aceea a menţinerii rasei în organismul social”. Această modalitate de manipulare este caracteristică persoanelor predispuse să devină dictatori, care înţeleg că focalizarea atenţiei populaţiei asupra unei singure probleme, prin prezentarea mai degrabă a unei viziuni, decât a unei soluţii la aceasta, va garanta succesul.
„Rezervorul din care mişcarea noastră (naţional-socialistă – n.n.) va trebui să se aprovizioneze va fi în primul rând masa muncitorilor”. Referitor la burghezie, autorul apreciază că „scopul nostru nu este modificarea spiritelor într-o tabără care este deja naţională; trebuie să aducem la noi tabăra antinaţionaliştilor”. Revenind la rolul propagandei, în general, şi la cel al discursurilor publice, în special, Hitler afirmă că „oratorul care vorbeşte cel mai bine nu este acela care simte venind spre el inteligenţa celor prezenţi, ci acela care cucereşte inima masei”. Influenţarea factorilor de decizie, a celor aflaţi la conducere nu reprezintă o opţiune, scopul este obţinerea puterii politice.
Declarând că „noua mişcare este în esenţă antiparlamentară”, autorul acestui program-manifest acţionează pe un teren minat, întrucât realitatea a fost alta – Partidul Naţional Muncitoresc German a mizat pe victorie la toate alegerile parlamentare de la creare şi până la accederea la guvernare. Este adevărat, mesajul trebuie văzut ceva mai nuanţat, căci se urmărea nerecunoaşterea legitimităţii Republicii de la Weimar şi a limitării prerogativelor legislativului, ceea ce nu însemna desfiinţarea Reichstagului ca instituţie. Rolul liderului este redat cu fermitate: „şeful mişcării deţine o autoritate necontestată”, dar „cine vrea să fie şef, poartă, odată cu autoritatea supremă şi nelimită, povara grea a unei responsabilităţi totale”. Iar următoarea apreciere este de-a dreptul narcisistă şi exclusivistă: „numai un erou îşi poate asuma această funcţie”. În privinţa formei de guvernământ, „mişcarea nu-şi propune nici întemeierea unei monarhii, nici întărirea republicii, ci crearea unui stat germanic”. Astfel, se urmăreştea atragerea atât a monarhiştilor, cât şi a adepţilor republicii. Fuziunea cu alte formaţiuni politice este inadmisibilă, iar alianţele sunt privite cu rezerve: „creştinismul nu a devenit atât de important făcând compromisuri cu opiniile filozofice ale antichităţii aproape asemănătoare cu ale lui, ci proclamând şi apărând cu un fanatism inflexibil propria sa învăţătură”. Această tactică se explică prin intenţia de a forma un partid al maselor populare şi prin convingerea că naţional-socialismul este o ideologie infailibilă, apriori corectă.
Se precizează că mişcarea trebuie să se ferească de acei ultra-patrioţi care declară că „luptă de 30-40 de ani pentru aceeaşi idee”, fără a înregistra vreun progres, căci „ei pretind să fie primiţi în rândul şefilor”, lucru potrivnic unei mişcări tinere.
Elucidând lipsa termenului de „rasist” în titulatura partidului, Hitler comentează de fapt perceperea diferită a acestuia: „este ruşinos să vezi câţi oameni se afişează sub eticheta de rasist şi câţi oameni au concepţie proprie falsă asupra acestei noţiuni”.
Prima parte a lucrării „Mein kampf”, aparent totalmente autobiografică, însumează elemente esenţiale ale teoriei naţional-socialiste. Autorul profită de timpul suficient pe care-l are de ispăşit în detenţie, structurând un program-manifest al ideilor sale. Uzează de fapte empirice, dând impresia unei sincerităţi debordante. Omite anumite detalii, exagerează unele aspecte, în vederea impunerii convingerilor sale ca fiind de necombătut.
Epatând cu sintagme precum „două state nemţeşti” dânsul culege rodul mişcării naţionaliste din sec. XIX, odată cu adepţii şi urmaşii acesteia. Elogiind perioadele de glorie ale celor două Imperii Germane, îi atrage de partea sa pe monarhişti şi conservatori. Atenţionând asupra utopiei marxiste, caută să-şi proclame viziunile ca fiind unica soluţie, exact precum adversarii săi politici. Acordând atenţie bisericii creştine, indiferent de ritul ei, caută să-şi aroge o „misiune religioasă”. Optând pentru tineri ca forţă motrice a societăţii, pentru armată – garant al independenţei statele, dar mai ales pentru muncitorime ca reprezentaţi majoritari ai naţiunii, îşi asigură un potenţial electoral considerabil.
Profitând de stereotipurile populare, mizând pe identificarea vinovaţilor pentru starea social-economică deplorabilă a Germaniei după Pacea de la Versailles, Hitler lansează şi apără cu fervoare teoria rasistă şi ideea sa principală – antisemitismul. Autorul nu admite convingeri diferite, nu prezintă ale puncte de vedere şi pe alocuri se contrazice. Dar reuşeşte să mobilizeze, să inspire încredere poporului german. Dacă şi-ar fi ridicat naţiunea nu urcând-o pe cadavrele altor etnii, adică dacă ar fi construit mai mult şi ar fi distrus mai puţin, poate rămânea în istorie ca un erou al Germaniei şi un unificator al Europei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu