Profil

Fotografia mea
las descrierea mea la discreţia altora.

miercuri, 19 octombrie 2011

Chişinăul orfan


Fiecare vorbeşte despre Chişinău ca despre un oraş al său, ceea ce este injust faţă de toţi ceilalţi. Nici măcar edilul nu este în drept să declare că oraşul îi aparţine. Nu mai suntem în perioada în care anumite persoane deţineau nu doar latifundii, ci şi sate, târguri întregi, inclusiv locuitorii acestora.
Nu a mai rămas practic nimic din ceea ce însemna viaţa medievală a acestei localităţi. Până şi hramul în Chişinău nu e o sărbătoare în cinstea patronului primei biserici atestate, ci e un alt prilej de beţie. Şi nu-i de mirare, în atare situaţie, că avem numeroase biserici în oraş, dar puţini enoriaşi.
De asemenea, mi se pare incorectă percepţia că într-un oraş cu o populaţie de cca 700.000 - 800.000 de locuitori funcţionează democraţia. Nu mă refer la interpretarea modernă a acestui cuvânt, ci la etimologia şi originea sa istorică. Altfel spus, demos-ul în oraşul-polis Atena avea anumite prerogative, pe când „demos-ul” din Chişinău trebuie să aştepte compensaţiile la căldură şi, în acelaşi timp, scumpirea serviciilor comunale. Bunăoară, nu mi-l imaginez pe un fost primar interimar ostracizat pe motiv că şi-a depăşit atribuţiile de serviciu şi nici nu cred că se va încumeta cineva să (re)creeze eklessia (adunarea poporului) pentru a decide care străzi să fie cele dintâi reparate.
Avem oraşul pe care-l merităm. Dacă nu ne convine, suntem liberi să plecăm. Sunt atâtea orăşele şi sate în republica noastră, care aşteaptă să prindă viaţă. Şi-atunci care este motivul şi motivaţia populării & popularităţii Chişinăului? Să fie oare lipsa locurilor de muncă? Să fim chiar atât de sadici încât să primim plăcere de la preţurile exorbitante din oraş? Să ne convină oare incultura de la Piaţa Centrală sau de la Gara de Nord? Sau poate zgomotul şi ambuteiajele? Nu pot să mă pronunţ în numele tuturor, deci iată ce cred eu:
Chişinău nu este oraşul meu. Cel puţin, nu este localitatea în care m-am născut. Chişinăul nu este nici măcar un oraş al chişinăuenilor. El este capitala. Or, asta înseamnă că orice cetăţean al RM poate şi trebuie să se simtă aici ca acasă. Însă nu doar cetăţenii moldoveni, ci şi familiile ambasadorilor stabiliţi aici, precum şi oamenii de afaceri, puţini, dar importanţi ş.a. Să nu credeţi că oraşul mai aparţine cuiva. Nici măcar stră-stră-nepotul lui Constantin Râşcanu nu ar putea solicita o dală (mai exact, o bucată din asfaltul) din sectorul Râşcani. Chişinăul a devenit un oraş internaţionalist. Tocmai ceea ce-şi doreau cândva bolşevicii (sic!). Internaţionalist datorită oamenilor pe care-i vezi pe stradă (de diferite rase, etnii etc.), datorită construcţiilor moderniste ce au apărut ca ciupercile după ploaie, datorită brand-urilor afişate la vitrinele magazinelor, datorită schimburilor valutare ce au împânzit străzile ca un mucegai ş.a.
Şi totuşi, este şi un oraş naţionalist. Mai există o piatră în faţa Guvenului asemeni celei lăsate în sufletul nostru de deportările staliniste. Mai poţi vedea o Alee a scriitorilor noştri. Mai poţi intra într-un muzeu cu exponatele noastre. Mai poţi cumpăra obiecte de artizanat din scuarul de la staţia Eminescu. Mai avem artişti în teatre etc.
Îmi amintesc argumentul invocat de ai mei atunci când ne-am mutat în Chişinău: trebuia să fac studiile aici. Asta nu pentru că profesorii din provincie sunt mai inculţi sau mai inferiori, ci pentru că în Chişinău ai mai multe posibilităţi după absolvire. Cel puţin teoretic. Respectiv, majoritatea motivelor invocate vor evoca rolul centripet al capitalei. Ceea ce este adevărat: Chişinăul reprezintă centrul economic, administrativ, cultural etc. al ţării. Şi aproape toată lumea vrea să fie în centru.
Dar Chişinău este şi cel de-al doilea oraş românesc după mărime! Păcat că nu şi după mărinimie. Sau după prezenţa sentimentului civic. Recunosc, sunt alte oraşe care îmi plac mai mult. Bunăoară: Sibiu, Braşov, Soroca, Iaşi, Cluj. Şi nu pentru că aceste localităţi sunt mai vechi decât oraşul de pe Bâc (cu excepţia Sorocii), ci pentru că peisajul, anturajul şi, nu în ultimul rând, oamenii sunt altfel. Nu pot să mă pronunţ în privinţa tuturor, dar îi vedem cu toţii pe stradă pe trans-bâcieni (adică locuitori ai ambelor maluri ale Bâcului). Îi vedem şi-i tolerăm, pentru că asta e democratic, nu?
Câţi dintre chişinăueni ştiu că târguşorul din sec. XVII a devenit centru rezidenţial al regiunii pruto-nistrene, abia în 1813, la iniţiativa Mitropolitului Bănulescu-Bodoni? Sau câţi cunosc că edificiul guvernului se află pe locul unde cândva era Sala Eparhială? Sau că în clădirea de la intersecţia bd. Ştefan cel Mare şi str. Bodini, la etajul 2, era casă de toleranţă? Sau că limita de sud-est a sect. Buiucani este str. Puşkin şi, respectiv, PMAN nu e în „Centru” (cel puţin nu în sectorul respectiv)?
Cât privesc sculpturile, puţini s-au interesat de posteriorul bustului lui Mihai Eminescu, de pe Aleea Clasicilor, unde poate fi văzut profilul sculptorului schiţat pe ceea ce reprezintă podoaba capilară a marelui poet.
Sau despre unicul monument arhitectural, clădit după „modelul egiptean” de mortar: gălbenuş de ouă şi miere (str. Bodoni intersecţie cu str. 31 august) etc.
Ca să spui despre Chişinău că „este al meu”, trebuie mai întâi să-l cunoşti. Căci nu poţi revendica ceva despre care nu ai habar. Şi nici nu poţi să-l preţuieşti, la justa valoare.
Mi-aş dori ca despre Chişinău să nu se scrie emfatic sau cu epitete patetice, ci să se recunoască faptul că, până acum, ne putem „lăuda” doar cu cel mai mare cimitir şi cu una dintre cele mai lungi şi deplorabile străzi din Europa (str. Munceşti). Dar, pe de altă parte, Chişinăul are un bogat spectru vegetal, deşi nu are prea multe parcuri curate şi spaţioase. Are multe maşini, şi puţine parcări. Are numeroşi, copii, dar nu şi grădiniţe. Are multe lacuri şi puţină apă (în special Valea Morilor). A avut un stadion republican, care acum e toloacă. A avut un circ, care acum s-a mutat în parlament etc.
(Despre ce a rămas din centrul istoric al Chişinăului, puteţi citi aici:http://issuu.com/ghenador/docs/cartea_neagra_a_patrimoniului_cultural_al_municipi)
Îmi pare rău, dar din ce în ce mai mult, Chişinăul nu e nici al meu, nici al altcuiva. Devine un oraş al nimănui, un oraş al fastului; al clădirilor moderne din sticlă şi „metaloplast”, dar şi al sistemului de canalizare defectuos; al gheretelor ilicite, ce arareori au bucate delicioase; al pieţelor, dar şi al supermarketurilor, cu multe preţuri nejustificate.
Sunt convins că, acum, Chişinăul este orfan. Şi că generaţia copiilor a căror părinţi au plecat peste hotare, se va simţi în largul ei în capitală. Dar sper ca, în următorii ani, Chişinăul să-şi redescopere vocaţia culturală, să se debaraseze de „experimentele” care i se aplică, altminteri o să regretăm că locuim aici.

Un comentariu:

  1. Cer scuze pentru anumite greşeli ortografice, în special pentru cuvântul "chişinăueni" (corect: "chişinăuieni"). În rest, lectură plăcută! :)

    RăspundețiȘtergere