Un amic mi-a luat-o înainte (http://octavianracu.wordpress.com/2011/10/05/uniunea-eurasiatica-proiect-geopolitic-sau-vis-electoral/), analizând din punct de vedere geopolitic declaraţia fostului (şi viitorului) preşedinte rus – Vladimir Putin. În atare situaţie, o să încerc să prezint un punct de vedere cât de cât istoric referitor la această rocadă care „a surprins fără să fie o surpriză” (http://timpul.md/articol/putin-se-intoarce-la-kremlin--vine-si-la-chisinau-27590.html).
(titlul acestei cărţi este o analogie la expresia: "The King is dead, long live the King")
Federaţia Rusă este moştenitoarea Uniunii Sovietice, dar în perioada primelor (!) două mandate ale fostului agent KGB această ţară valorificase şi alte „moşteniri”. Să mă explic:
Conform Cronicii (atribuite) lui Nestor[1] – Povestea vremurilor de demult, o parte însemnată a triburilor slavilor de răsărit a apelat la varegi (un popor medieval de origine scandinavă, care a dominat din punct de vedere militar un vast spaţiu din Europa de Est, constituindu-se într-o elită nobiliară războinică ce conducea o populaţie cu origini variate – finice, slavice, baltice, turcice, iranice etc.), întrucât le lipsea unitatea şi, dacă doriţi, „îndemânarea” de a conduce.
În lucrarea De Administrando Imperio, la capitolul despre Venirea rossilor dinspre Rossia spre Constantinopol se relatează că „rosii se deplasau cu bărcile monoxil pe râul Nipru, de la Novgorod, unde Sviatoslav [945-972], fiul lui Igor, prinţul Rossiei s-a stabilit, precum şi alţii din oraşele Smolensk, Cernigov şi Vishegrad (...) cu toţii au coborât la Kiev (...) acolo slavii tributari, supranumiţi Krivichians [krivicii] şi lenzanenes [probabil vesianii] le construiesc bărcile”[2]. Respectiv, Rurik şi varegii săi le-au adus slavilor de est prima formă de organizare politică, strămoşii ruşilor nefiind capabili să creeze de unii singuri o formaţiune statală viabilă.
În sec. X, conducătorii Cnezatului kievean se orientează spre Constantinopol, un mare centru comercial şi civilizaţional, reuşind, astfel, să intre pentru prima dată în istoria Europei. Alegerea, de către Vladimir cel Mare, în 988, a creştinismului ca religie de stat avea puternice conotaţii politice. Creştinarea slavilor de răsărit a fost mai mult o necesitate de menţinere a coeziunii etnice, sub auspiciile unei forţe imperiale, şi mult mai puţin o consecinţă a unei anumite „mişcări de convertire a maselor”. Respectiv, intenţiile centrifuge ale cnezatelor de la est de Nistru faţă de Imperiul (zis) Bizantin se manifestă inclusiv prin construirea unei biserici asemănătoare Sfintei Sofii, de către Iaroslav cel Înţelept (1019-1054)[3]. Ulterior, exemplul Imperiului Roman Creştin (zis Bizantin) va fi preluat de cnezii ruşi de la Moscova, care îşi vor aroga titlul de ţari (caesari) ai celei de „a treia Romă”. Altfel spus, „clerul îi determină pe marii-cneji ai Moscovei să îşi ia titlul eminamente religios de ţari, spre a reda bisericii ortodoxe (ruse – n.n.) un ghid şi un suveran pe termen lung”[4]. În acest sens, elocventă este scrisoarea lui Antonie al IV-lea, unul dintre ultimii patriarhi ai Constantinopolului, adresată cneazului Moscovei, Vasile I (1395): „Sfântul împărat ocupă un loc important în Biserică (...) căci încă de la origine împăraţii au consolidat şi întărit cucernicia în lumea întreagă, au convocat Conciliile ecumenice, au dat forţă canoanelor sfinte şi divine privind dogmele ortodoxe şi viaţa creştinilor (...) între Biserică şi Imperiu (basileia) este o unitate şi o comunitate profundă, şi nu e posibil să o separe una pe cealaltă”[5].
Dar aşa cum se întâmpla adesea în relaţia dintre ucenic şi calfă, în Evul Mediu, atunci când primul tindea şi pretindea să-l substituie pe cel de-al doilea, la fel s-a întâmplat şi în relaţia dintre târguşorul Moscova şi metropola Constantinopol. Astfel încât, doar „graţie” căderii Imperiului Bizantin (la care ruşii au contribuit, neacceptând Unirea Bisericilor Apostolice Creştine la Conciliul de la Ferrara-Florenţa, din 1438-1439) şi a preluării însemnelor imperiale bizantine (vulturul bicefal),
În acelaşi timp, dacă Bizanţului îi atribuim paternitatea mentalităţii imperiale ruse, atunci invaziei şi dominaţiei mongole îi revine maternitatea. Cei aproape 200 de ani de vasalitate a slavilor de est faţă de un popor asiatic constituie dovadă rupturii dintre civilizaţia europeană şi moscali. Aşadar, putem sublinia faptul că „(Rusia) n‑a cunoscut Renaşterea, iar Evul Mediu rusesc a fost întunecos, nespiritual. Însăşi literatura, pînă la începutul secolului trecut, s‑a remarcat doar prin fabulişti şi creaţii moral‑religioase”[6].
Perioada domniei lui Petru I (cel care a demarat o nouă etapă la conducerea Rusiilor, şi anume – iniţierea unei dinastii germane în cadrul familiei Romanovilor, deci – străine) reprezintă un moment de cotitură. Cu alte cuvinte, „de pe vremea lui Petru cel Mare (1682-1725), Occidentul este obiectivul căutării identitare a Rusiei (...) dar procesul de occidentalizare condus de acest ţar modernist a accentuat trăsăturile asiatice ale identităţii sociopolitice ruse (sclavie tardivă şi coerciţie asiduă)”[7]. Evocator este Testamentul acestuia, pe care mulţi îl contestă, confirmându-i, volens-nolens, autenticitatea: „Trebuie stabilită dinainte o predominanţă universală printr-un fel de regalitate sau de supremaţie sacerdotală (...) Suedia dezmembrată, Prusia învinsă, Polonia subjugată, Turcia cucerită, armatele noastre reunite, Marea Neagră şi Marea Baltică păzite de către vasele noastre, iar apoi trebuie propus separat şi în cel mai secret curţilor de la Versailles şi Viena împărţirea imperiilor universale (...) Dacă una dintre acestea acceptă, ceea ce este vital (...) trebuie să ne folosim de ea pentru a o nimici pe cealaltă şi apoi o vom distruge pe cea care va rămâne (...) Atfel poate fi subjugată Europa şi acest lucru trebuie înfăptuit”[8].
După unele succese, pe plan european, înregistrate de Ecaterina a II-a şi de Alexandru I (care a avut norocul că generalul Kutuzov n-a incendiat toată ţara, doar Moscova), Rusia a suferit un eşec răsunător în războiul Crimeii (1853-1856). Dar prevederile Congresului de la Paris i-au servit ca „duş rece”, întrucât a fost în stare să se reformeze, reabilitându-şi ulterior imaginea externă. Anume detaşarea de „despotismul oriental” i-a conferit o „a doua şansă” Rusiei. Dar metamorfoza nu a fost durabilă.
Lovitura de stat de la Petrograd, din 1917, şi războiul civil din 1919-1922, constituie o pagină care a înnegrit un întreg următor capitol din istoria Rusiei. Revenirea la modelul asiatic, îmbinat cu utopii leniniste, a pecetluit soarta Europei Centrale şi de Est pentru mai bine de jumătate de secol.
Şi-acum, revenim la rocada de la Kremlin şi la declaraţia lui Putin din ziarul „Izvestia”. Abordarea „euro-asiatică” nu este doar electorală, ea reprezintă demonstraţia de forţă a unei ideologii cu rezonanţă istorică. Acest concept îşi propune să atragă (de fapt, să constrângă) câţi mai mulţi aderenţi, pentru ca Rusia să se poată, iarăşi, erija în postura de „apărătoare” a Europei. Curios lucru, de data asta nu mai au nevoie de o elită străină, ci de una permanentă.
[1] G. Popa Liseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. III (Cronica lui Nestor), Bucureşti, 1935, pp. 45-46.
[2] De administrando imperio (On the Administration of the Empire), scrisă aprox. în 950 de către împăratul bizantin Constantin al VII -lea Porfirogenetul (Porphyrogenitus), editor Gy. Moravcsik, traducător R. J. H. Jenkins, Washington, D. C.: Dumbarton Oaks Center for Byzantine Studies, 1967, pp. 49-51, 167-171, 57-63; http://faculty.washington.edu/dwaugh/rus/texts/constp.html
[3] Emanoil Babus, Aspecte ale istoriei şi spiritualităţii Bizanţului (varianta electronică), p. 120.
[4] Jean-Sylvestre Mongrenier, Rusia ameninţă oare Occidentul?, Ed. Cartier, Chişinău, 2010, p. 65-66.
[5] N.Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol II, p.78.
[6] E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 9.
[7] Jean-Sylvestre Mongrenier, Rusia ameninţă oare Occidentul?, Ed. Cartier, Chişinău, 2010, p. 24.
[8] Ibidem, p. 67.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu