Profil

Fotografia mea
las descrierea mea la discreţia altora.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

"Armata legionară"


În cele ce urmează, îmi propun să analizez şi să compar formele de organizare ale mişcării legionare şi a armatei în România interbelică. În acest sens, am stabilit următoarele obiective:
1.      determinarea corelaţiei dintre organizarea armatei şi a mişcării legionare, prin evidenţierea similitudinilor, dar şi a discrepanţelor.
2.      aprecierea obiectivă a rolului mişcării legionare în cadrul statului român, în ansamblu, şi în raport cu armata (ca structură de forţă), în special.
3.   combaterea calificativului de „mişcare teroristă” atribuită Legiunii, prin prisma caracteristicilor sale organizatorice.
Dar pentru a înţelege fenomenul legionar, precum şi transformarea statului român într-o dictatură militară, se impune determinarea rolului pe care l-a avut România după primul război mondial. Se consideră că statutul internaţional obţinut de statul român ar fi trebuit să aplaneze orice izbucnire de revizionism, iredentism sau/şi de ultranaţionalism: nu era vorba de nici o înfrângere, de nici o pierdere teritorială sau de vreo victorie mutilată, care să fi provocat emoţii naţionale şi să explice într-un mod simplu ascensiunea partidelor ultranaţionaliste. Interpretarea, după care toate neliniştile sociale din Europa perioadei interbelice au pornit de la Tratatul de la Versailles, nu se potriveşte României”[1].
Însă această apreciere este una inexactă, întrucât pericolul revizionismului plana în mod constant asupra României. Bunăoară, în cazul Transilvaniei, după emiterea decretului-lege din 24 decembrie 1918 de către Majestatea Sa, regele Ferdinand I, prin care se recunoştea actul Unirii din 1 decembrie, funcţionarii maghiari refuzau să presteze jurământul faţă de Coroană şi faţă de Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Neprestarea jurământului atrăgea îndepărtarea din serviciu şi pierderea dreptului la pensie în statul român, lucruri despre care funcţionarii erau înştiinţaţi cu claritate”[2].
Alte dovezi de revizionism în dauna României sunt pretenţiile Uniunii Sovietice şi a apologeţilor ei asupra Basarabiei. De pildă, în lucrarea lui P. Miliukov, se spune că „nicio clasă socială sau naţionalitate din Basarabia nu se simte atrasă de România”[3]. În unison declara şi A.N. Krupenki: „Guvernul român a revendicat Basarabia, bazându-se pe presupusele drepturi istorice (...) Turcia, poate în alte circumstanţe, ar putea invoca drepturile istorice în cazul Basarabiei, căci Moldova şi Valahia, de-a lungul mai multor secole, au fost provincii turceşti (subl. n.)”[4].
Sigur că în asemenea circumstanţe de ordin extern, în care pretenţiile anexioniste ale Ungariei şi ale URSS au fost afişate pregnant, inclusiv la Conferinţa de la Viena[5] (despre care Mihail Sturdza spunea: „delegaţia sovietică nu venise la conferinţă decât pentru a o transforma într-o platformă zgomotoasă de propagandă pentru obraznicele pretenţiuni ale Kremlinului, referitor la Moldova răsăriteană”[6]), societatea românească interbelică trăia într-o stare de nesiguranţă: „Chiar dacă visul României Mari se realizase, tânărul stat nu era lipsit de inamici, atât din interior, dar mai ales din exterior. Pretenţiile revizioniste ale statelor ce se considerau nedreptăţite (capul de afiş fiind tandemul Ungaria-Rusia) şi cei care în interior se agitau pentru ideile de stânga, iată ameninţarea care plutea în aer”[7]. „Atacul Ungariei asupra României pentru anexarea Transilvaniei, precum şi acţiunile bolşevice materializate prin incidente de frontieră; concentrări de forţe de-a lungul Nistrului; bande înarmate în zonele Hotin, Soroca, Vâlcov, Ismail; atentate cu explozibil pe calea ferată Cetatea Albă; împuşcarea unor poliţişti români la Chişinău. Autorităţile ruse vor continua şi după 1920 acţiunile subversive împotriva României”[8]. De altfel, putem spune că „între 1919-1934, România s-a aflat într-o stare de război cu URSS[9]. În fine, iată ce scria Nichifor Crainic, unul dintre teoreticienii legionarismului românesc: „După Marea Unire, capitala ţării luase un aspect cosmopolit ce nu mai semăna cu vechiul oraş omogen. Străzile şi localurile răsunau de graiurile străine, ruseşti, ungureşti, nemţeşti, ale minorităţilor din noile provincii (...) Din această devălmăşie haotică au ieşit parlamentul şi guvernul federaţiei naţionale, un guvern ilustrat prin lipsa de coeziune şi dezorientare şi un parlament care a contribuit la istoria ţării cu răcnete”[10].
În plan diplomatic, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, au fost create tocmai pentru a contracara pericolul revizionismului: „apărarea status-quo-ului european a devenit piatra de temelie (cornerstone) a politicii externe interbelice, urmărită de toate guvernele României până la Acordul de München din 1938”[11].
Această politică defensivă a statului român urma să fie asigurată şi pe plan intern, prin intermediul armatei: „Ţara Românească (se are în vedere România Mare – n.n.) – conform unei directive elaborate de Marele Stat-Major – a cărei închegare în graniţele ei etnice s-a realizat, nu poate urmări scopuri de expansiune teritoriale în detrimentul altei ţări (...) Ţara Românească îşi propune să respecte organizarea actuală a Europei Centrale pe baza tratatelor existente. Cu alte cuvinte, să păstreze integritatea teritoriului său naţional şi să împiedice îngenuncherea aliaţilor săi”, dar crizele politice succesive, precum şi pericolul extern despre care am menţionat, au dus la apariţia unei organizaţii – Mişcarea Legionară – ce îşi atribuia acelaşi rol defensiv: „dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul (...) noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înar­maţi”[12].
Din start, dezavuăm ideea că „începuturile ideologice şi politice ale fascismului românesc pot fi găsite în mişcarea studenţească de la începutul anilor ’20 ai sec. XX”[13]. Asta deoarece „mişcarea naţionalistă a anilor 1922-1927 a rămas limitată la nivelul facultăţilor, nefiind mai mult decât o răbufnire de prejudecăţi antisemite”[14]. Nu exista un program bine conturat, nu se crease o organizaţie politică durabilă şi primele teze înaintate de Corneliu Zelea Codreanu se pliau pe făgaşul naţionalismului românesc ante-belic, nu pe influenţa fascismului din Italia. Altfel spus, „Garda era mai aproape de narodnicii ruşi decât de vreun model occidental (fascism sau nazism – n.n.)”[15].
De asemenea, situaţia social-politică a României Mari se deosebea de cea din Vechiul Regat, existând premise ale formării mişcărilor de extremă dreaptă, întrucât multe dintre formaţiunile politice erau în proces de fuziune, iar unul dintre partidele notorii dispăruse: „o naţiune care a fost mental dezbinată de trecutul său este ca o armată ale cărei linii de comunicaţii au fost tăiate de inamic. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în România după primul război mondial cu dispariţia tradiţionalului Partid Conservator”[16].
Subliniind acest ansamblu de premise, necesar unei înţelegeri comprehensive a situaţiei României după primul război mondial, consemnăm următoarele afinităţi dintre forma de organizare a mişcării legionare şi a instituţiei armatei:
ordine şi disciplină („Legiunea este o organizaţie întemeiată pe ordine şi disciplină”[17], prima lege a legionarului - legea disciplinei; „Dacă este un ordin, se execută ordinul”[18]; „Ordine deplină pe tot parcursul drumului. Dacă, veţi fi provocaţi vă este interzis a răspunde. Trebuieşte scopul atins: ajungerea la destinaţie”[19]; despre necesitatea menţinerii ordinei şi disciplinei în armată este inutil să precizăm).
  ierarhizarea (în armată există grade militare, de la soldat şi până la general (în acea perioadă, chiar până la mareşal şi feldmareşal), pe când în Legiunea „Arhanghelului Mihail” şi în „Garda de Fier” existau grade legionare, de inspiraţie militară: „Noul venit în Legiune se cheamă membru. După trei luni el poate fi avansat la gradul de legionar. Urmează instructor legionar, comandant ajutor, comandant legionar, comandant Buna Vestire”[20]. De asemenea, în cadrul Mişcării Legionare erau frecvent menţionate sintagmele: Căpitan[21], şeful de cuib judeţean, şeful de garnizoană, care avea următoarea prerogativă: „Asemănător unui comandant de regiment care îşi cheamă ofiţerii subalterni înainte de luptă pentru ca să le dea ordine, aşa se prezintă şeful legionar”[22]).
  organizarea subdiviziunilor („Garda (...) împărţită în batalioane, acestea la rândul lor în companii şi plutoane, pentru a sugera structura militantă a noii organizaţii”[23]; „În cadrul Gărzii, membrii Legiunii între 18 şi 30 de ani par să fi fost organizaţi milităreşte (...) încă din 1930, numărul de batalioane a crescut de la 5 la 12. Era prevăzut ca fiecare batalion să se dividă din nou în companii şi plutoane (...) Cea mai mică unitate organizatorică a Legiunii rămânea tot cuibul. Existau cuiburi de membri activi şi cuiburi de simpatizanţi. Tinerii sub 18 ani purtau titlul de „muşchetar”. Ei puteau deveni membri cu drepturi depline doar după absolvirea unui stagiu şi după depunerea jurământului”[24]. În circularele emise de Codreanu, acesta semna în calitate de Comandant al Legiunii, iar subsemnatar era cel denumit Şef de Stat Major. Un asemenea „document” este cel adresat Batalionului II Câmpu-Lung şi Batalionului III Ludoşul de Mureş, din 7 octombrie 1930[25]; totodată, A. Heinen precizează că „alcătuirea batalioanelor legionare fusese pregătită încă din 1929 (...) membrii cei mai inimoşi şi mai voinici ai Legiunii «Arhanghelul Mihail» de la Iaşi, rânduiţi în cete disciplinate ca la armată. Pentru a da semn mai vădit de ascultare şi disciplină, aceşti tineri şi bărbaţi inimoşi sunt aşezaţi după ţinuturi în aşa-zise «Batalioane»”[26]).
  recrutarea şi educarea în spirit patriotico-militar (La 8 mai 1934 era promulgată „Legea nr. 83 pentru pregatirea premilitară” a tineretului care prevedea obligativitatea pregătirii premilitare pentru toţi tinerii de 18, 19 şi 20 de ani. O contribuţie însemnată la pregătirea tineretului pentru apărarea ţării au avut-o „Oficiul de educaţie a tineretului român” (O.E.T.R.), organizaţiile de tineret „Cercetaşii României” şi „Straja ţării”[27]; de cealaltă parte, şi Legiunea acorda o mare importanţă factorului moral-educativ, existând chiar câteva „tipuri” de educaţie pe care trebuiau s-o însuşească membrii Frăţiilor de Cruce: creştină, naţională, socială, fizică, sanitară[28]).
  acţiuni cu caracter militar („Marşul este sănătos (...) Marşul se face în ordine: pasul bărbătesc”[29], „Legionarii intră în sate încolonaţi în pas bărbătesc”[30]; „Când un legionar se prezintã unui şef superior sau Şefului Legiunii, se opreşte la o distanţă de trei paşi în poziţia de drepţi”[31]; Şeful Legiunii va fi primit şi însoţit tot timpul de către legionarii răniţi în linia I-a, legionarii care au suferit persecuţii în linia a II-a, luptătorii legionari în linia a III-a, Prietenii Legiunii în linia a IV-a”[32]).
  termeni militari (în armată se operează cu termeni precum: comandament, mobilizare, efectiv, regulament, instrucţie, ofensivă, defensivă etc. La fel şi în cadrul Legiunii, se utilizau noţiuni de sorginte militară: statul major judeţean”[33], „unitatea[34], „ordin de concentrare[35] ş.a.).
  ţinuta (un militar se identifică prin intermediul uniformei, aceasta comunică celorlalţi un anumit nivel de autoritate, de ierarhie, de competenţe şi un anumit comportament; legionarii îşi demonstrau apartenenţa la organizaţia lor inclusiv prin intermediul cămeşilor verzi şi a centurii cu diagonală[36], aderând, prin inspiraţie, la semnificaţia uniformei militare; şi C. Argetoianu în Însemnări zilnice[37], în data de 13 oct. 1937 menţiona că, la înmormântarea lui Zizi Cantacuzino, legionarii purtau mantale de ploaie verzi, întrucât au fost interzise cămeşile verzi).
  decorarea (Codreanu i-a decorat pe Nicadori (asasinii lui I.G. Duca) cu gradul de comandanţi ai „Bunei vestiri”. Cea mai importantă distincţie legionară era „Crucea Albă”; „La 13 februarie 1937, gen. Franco avea să-i decoreze post-mortem cu „Crucea de Război”, cea mai înaltă distincţie militară pe Ion I. Moţa şi Vasile Marin. De asemenea, cei şapte legionari care s-au luptat eroic pe frontul spaniol naţionalist sunt decoraţi cu „Crucea Roşie”[38]).
  în serviciul comunităţii (este cunoscut faptul că legionarii au creat tabere de muncă pentru construcţia unor edificii (primul fiind un cămin studenţesc de lângă Ungheni), au întărit diguri, au reparat poduri, drumuri, fapt ce le-a adus popularitate. De asemenea, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 a avut loc un puternic cutremur în Bucureşti. Alături de militarii români şi germani, legionarii au reuşit să reducă proporţiile dezastrului).
Sigur că aceste afinităţi nu sunt în măsură să substituie menirea pe care a avut-o Legiunea, pe de o parte, şi armata română în perioada interbelică, pe de altă parte. Scopul meu nu este de a comasa semnificaţia unei instituţii, în esenţă, apolitice cu cea a unei organizaţii social-politice, ci de a prezenta câteva aspecte comune, dar şi specifice celor două entităţi.
Însuşi C.Z. Codreanu susţinea în lucrarea „Pentru legionari” faptul că „din partea legionarului nu se cere atât disciplină, în sens de cazarmă, cât bună cuviinţă, credinţă, devotament şi zel la lucru”[39], iar principele M. Sturza, unul dintre susţinătorii Mişcării Legionare, menţionase că „portul cămăşii verzi era precedat de o iniţiere cu caracter religios”[40]. Poate una dintre cele mai elocvente aprecieri despre caracterul dintâi militant, şi apoi militar al Mişcării Legionare, a fost oferită de A. Lepădatu: „Întreaga mitologie creată şi folosită de Mişcarea Legionară nu este la o privire mai atentă decât o transplantare în plan politic a universului mitic creştin, împletit cu elemente militare (uniforma, organizarea, termenii care desemnau acţiunile)”[41].
Dar dacă ne raportăm la atmosfera de după primul război mondial, la concepţiile din acea perioadă, precum şi la multiplele transformări prin care trecuse România, nu putem eluda faptul că Legiunea, ca organizaţie paramilitară, a avut toate circumstanţele să apară şi să evolueze sub auspicii militare. Precum se sublinia „într-un document al Marelui Stat Major român, războiul nu va mai putea fi dus numai de armată; el va pune la contribuţie spontan, continuu şi total, cu sau fară voinţa poporului, totalitatea mijloacelor unei naţiuni; ca urmare, cu cât aceasta va fi fost mai din timp şi mai complet pregatită să se apere, cu atât izbânda se va obţine mai repede, cu mai puţine sacrificii – în vieţi şi bani – ci cu mai mari rezultate. În aceeaşi ordine de idei, generalul G. A. Dabija aprecia că razboiul ce va veni va fi un război făcut între naţiuni şi nu numai între forţele armate. „Înainte – scria el – războiul se făcea de la armată la armată, azi se face de la popor la popor, astăzi deci este război total”[42].
Prin urmare, rolul militant al Legiunii era cel al unei „organizaţii cu spirit de afirmaţie, de combativitate, de ofensivă”[43], în care membrii ei puneau preţ pe „camaderia frumoasă a ostaşului şi unitatea perfectă ca a unei trupe”[44].
De altfel, „Legiunea revendica drept prioritate absolută apărarea ţării, ceea ce în opinia ei făcea necesară o militarizare fără excepţie a societăţii: instrucţie premilitară, industrie proprie de război, sprijinirea armatei în orice acţiune a sa, astfel încât ea să se numere, în final, printre primele în Europa din punct de vedere material, tehnic şi moral (...) Dar din programul electoral legionar nu s-a putut afla cum anume se puteau construi pe această cale o armată modernă şi o industrie de război, care să satisfacă toate cerinţele”[45]. Prin urmare, presupunem că, printre obiectivele nedeclarate ale conducerii lui Horia Sima, putea fi şi intenţia de a substitui, pe viitor, armata română. Dar asemeni trupelor fulger (SA) din Germania nazistă, pe care Hitler le-a suprimat odată cu înlăturarea lui Rohm, la fel şi Antonescu simţise perniciozitatea pentru ordinea în stat a acestui demers. Altfel spus, într-un stat nu pot să existe două armate.
Să nu uităm că „în perioada interbelică, 91% din industria petroliferă, 74% din metalurgie, 71% din industria chimică, 70% din producţia forestieră, 95% din producţia de curent electric şi gaze naturale, 17 bănci cu o treime din întregul capital bancar al României, şi 70% din companiile de asigurări aveau proprietari străini”[46]. Implicit, legionarii, dar nu numai ei, se simţeau obligaţi să lupte contra inamicului intern, la fel cum armata avea (şi are) rolul de a se opune inamicului extern.

De altfel, armata va figura adesea între cei patru piloni ai statului român, cel puţin în viziunea legionarilor: Armata, Justiţia, Biserica, Coroana[47] („doctrina mişcării opunea internaţionalismul proletar şi ideii de revoluţie comunistă valorile esenţiale ale românilor – regele, unitatea, religia, armata”[48]), iar exemplul mareşalului Averescu, care devenise simbolul victoriei din prima conflagraţie mondială, precum şi un promotor al luptei anti-comuniste şi un iniţiator al reformei agrare (1921), va produce imense reverberaţii în conştiinţa legionarilor, convinşi că doar un lider cu o vocaţie militară poate conduce (şi salva) România. De aici şi sprijinul necondiţionat pe care i l-au acordat lui Antonescu, atunci când acesta a fost decretat de rege în funcţia de preşedinte al cabinetului de miniştri (septembrie 1940).
Prea puţin se menţionează în istoriografie despre „aripa paramilitară, anti-semită şi pro-hitleristă a Ligii Apărării Naţional Creştine (LANC) a profesorului Alexandru Cuza, cunoscută drept lăncieri[49] şi despre diferenţele majore existente între aceasta şi Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Destul de tranşant se pronunţă D. Deletant în acest caz: „Nimic mai mult decât o armată de criminali (thugs), lăncierii au egalat şi, în anumite cazuri, au depăşit Garda în violenţele ei contra evreilor; într-adevăr, similitudinile dintre uniformele lor – unica diferenţă fiind culoarea cămeşelor: verde pentru Gardă, albastru pentru lăncieri – i-au făcut să fie fiecare ţinuţi responsabili pentru acţiunile celorlalţi”[50].
Probabil confuzia creată survine ca urmare a faptului că în ambele organizaţii, acelaşi C.Z. Codreanu a avut un rol fundamental: „Tineretul partidului (LANC – n.n.) era organizat într-un detaşament propriu, divizat în decurii, centurii, cohorte şi legiuni, denumiri istorice şi romantice, se pare alese de Codreanu ca un simbol al eroismului vechii Rome (...) Organizarea era pseudomilitară, pe placul tinerilor care se simţeau încolonaţi într-o armată ce asculta doar de interesul naţional, şi nu de jocurile politice”[51].
Dar ceea ce i-a scăpat de sub control lui Codreanu în LANC, avea să fie implimentat şi racordat la valorile militare, în Legiune. Poate cea mai evocatoare mărturie o constituie manifestaţia legionară organizată pe 6 octombrie 1940, în Bucureşti: „cu o organizare pur militară, coloanele legionare au străbătut Bucureştiul, venind dinspre Gara de Nord, traversând Calea Victoriei, pentru a se opri lângă Mitropolie, în Piaţa 6 Septembrie”[52]. Însă anterior acesteia, legionarii au avut o aceeaşi conduită „militară”, pe 13 februarie 1937, la înmormântarea lui Moţa şi Marin, ucişi în Spania: „Legionarii, având propriul serviciu de ordine, au asigurat liniştea pe parcursul procesiunii, refuzând implicarea autorităţilor, şi nici un incident nu a fost semnalat în Capitala invadată de miile de cămăşi verzi (...) Legiunea oferea imaginea unei armate uriaşe, perfect organizată, mai disciplinată chiar decât trupele statului[53]. „Nu lipseau nici reprezentanţii diplomatici ai statelor şi partidelor totalitare, şi chiar soldaţi din Garda Regală”[54]. Acelaşi lucru îl spune şi I. Ţiu: „miile de tineri care au participat la funeraliile lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin nu se desfăşuraseră haotic, ci organizat, ca o armată veritabilă”[55].
Probabil se impune un studiu aparte despre ponderea militarilor care au simpatizat şi a celor care au combătut Legiunea. În tot cazul, din cele cercetate, am identificat următorii ofiţeri care au participat sau au sprijinit Mişcarea Legionară: general doctor Macridescu, general Ion Tarnoschi, generalul Gh. Cantacuzino Grănicerul, gen. dr. I. Macridescu, generalul Constantin Petrovicescu, gen. Moruzii, gen. Coroamă, gen. Dragalina, col. Paul Cambureanu,, col. V. Diaconescu, colonel Paul Cambureanu, col. Ştefan Zăvoianu, col. Vasile Piperescu, maiorul Ionescu (comandantul regimentului 34 Infanterie), cpt. Isbăşescu (de la baza navală Mangalia), precum şi pe unii dintre militarii care au luptat contra Legiunii: gen. Gh. Argeşanu, gen. Gabriel Marinescu, gen. Ion Bengliu, col. Zeciu, plutonierul Sârbu. În această listă nu l-am inclus pe mareşalul Antonescu, întrucât relaţia sa cu legiunea este un subiect controversat, dânsul poate fi cap de afiş atât în prima coloană, cât şi în cea de a doua.
În contextul celor enunţate mai sus, iată şi un alt punct de vedere: „o armată nu se compune doar din ofiţeri (...) Dacă Garda nu s-a putut infiltra în armată, atunci aceasta a fost doar urmarea popularităţii sale în general reduse în armată”[56]. Indubitabil, dacă e să ţinem cont de evoluţia statului naţional-legionar, ai cărui co-fondatori au fost gardiştii, şi de promtitudinea cu care armata condusă de Antonescu a înăbuşit „rebeliunea legionară”, atunci „popularitatea redusă” a legionarilor în armată devine explicabilă. Dar esenţială este raportarea la o perioadă sau alta. Altfel spus, o anumită imagine avea Legiunea condusă de Căpitan şi o cu totul alta – de Horia Sima. Astfel încât, în urma discuţiilor dintre Sima şi carlişti, care „s-au desfăşurat între 27 mai şi 7 iunie 1940, în locuinţa lui Nicki Ştefănescu (Şeful Siguranţei) şi al căror rezultat a fost depunerea (de către legionari a) unei cantităţi impresionante de armament, inclusiv grenade”[57], popularitatea mişcării a avut de suferit, dar a avut de câştigat în legitimitate.
Un alt aspect pe care ţin să-l menţionez este legat de procesele intentate lui Codreanu. Ceea ce atrage atenţia se referă la faptul că în completurile de judecată figurau doar ofiţeri. Spre exemplu, la 19 aprilie 1938, Codreanu a fost judecat de: col. Constantin Dumitru, lt. Merişanu, maior Georgescu Alexandru, cpt. Dobrescu Nicular, iar pe 23 mai 1938 de: col. Constantin Dumitru, lt.-col. Ionescu Nicolae, maior Grumăzescu Dumitru, cpt. Bărdacă Gheroghe, cpt. Dumitrescu Nicolae. La ambele procese, parchetul era reprezentat de maior Ionescu Radu. Totodată, a fost întemniţat la Jilava, care era o închisoare militară.

Finalmente, fiind ferm convins că subiectul nu a fost epuizat, constat că Mişcarea Legionară, indiferent de formele sale de organizare politică (Legiunea „Arhanghelul Mihail”, „Garda de Fier”, partidul „Totul pentru Ţară” sau chiar cele anterioare) a avut la bază profundul respect şi ataşament faţă de instituţia armatei, inspirându-se şi adoptând numeroase elemente definitorii ale acesteia (inclusiv „racolând” ofiţeri cu renume). Toate aspectele sus-menţionate, luate în ansamblu, constituie forma militară de manifestare a unei organizaţii ce nu putea fi una teroristă. Au existat abateri de la normele de conduită legionară (a se citi: militară), în special după ce selecţia riguroasă a membrilor din timpul lui Codreanu a fost omisă de Sima, odată cu accederea Legiunii la putere (septembrie 1940) şi, implicit, a transformării într-un „partid al maselor”, dar subliniem că devieri de la regulamentele militare există în orice armată.
Într-o atmosferă de haos şi instabilitate, de ameninţare (uneori tacită, alteori făţişă) din exterior, caracteristică perioadei de după primul război mondial, Legiunea şi-a propus să garanteze viabilitatea dezideratului statului naţional-unitar. Dar prin aceasta, volens-nolens, a periclitat adesea ordinea în stat, erijându-se în postura de a substitui armata, instituţie consacrată acestei misiuni.
Şi totuşi, Mişcarea Legionară nu poate fi înţeleasă doar prin prisma caracteristicilor sale iniţial militante, apoi militariste (să nu omitem existenţa celor 3 regimente ale Armatei Naţionale, creată de Guvernul de la Viena, condus de H. Sima), dar cu siguranţă că studiind şi aceste aspecte vom putea percepe şi înţelege adecvat rolul şi importanţa fenomenului legionar şi a armatei în România interbelică.


[1] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail": o contribuţie la problema fascismului internaţional, trad.: Cornelia şi Delia Eşianu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 29.
[2] Gh. Iancu, art. Noi informaţii privitoare la problematica minorităţilor naţionale din România interbelică, publicat în Partide politice şi minorităţi naţionale din România în sec. XX, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p. 14.
[3] Paul Miliukov, The case of Bessarabia, a collection of documents on the roumanian occupation, Londra, 1919, p. 31. Exemplarul se află în biblioteca Universităţii „California”.
[4] A. N. Kroupensky, The Roumanian occupation in Bessarabia. Documents, Paris, Peace Conference, 1919, p. 6. Exemplat aflat în biblioteca Universităţii „California”.
[5] Mihai Opriţescu, Conferinţa ruso-română de la Viena din martie-aprilie 1924, în Revista istorică,  nr.4/1990, p. 396-398.
[6] M. Sturdza, The suicide of Europe (Sinuciderea Europei), memoriile principelui Mihai Sturdza, Western Islands Publishers, Belmont Massachusetts, 1968, p. 22-23.
[7] A.G. Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Ed. Cartier, Chişinău, 2005, p. 26-27.
[8] Statul Major General în arhitectura organismului militar românesc: 1859-2009, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009, p. 146.
[9] Matei Cazacu, România interbelică, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2006, p. 6.
[10] Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre, Casa Editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991, p. 140.
[11] Dennis Deletant, Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and his Regime, Romania, 1940–1944, Palgrave Macmillan, Londra, 2006, p. 8.
[12] C.Z. Codreanu, Pentru legionari, Ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 11.
[13] Irina Livezeanu, Cultural politics in Greater Romania. Regionalism, State Building and ethnic struggle, 1918- 1930, Ed. Cornell University Press, Ithaca and London, 1995, p. 246.
[14] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail": o contribuţie la problema fascismului internaţional, trad.: Cornelia şi Delia Eşianu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 100.
[15] Dennis Deletant, Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania, 1940–1944, Palgrave Macmillan, London, 2006, p. 31.
[16] M. Sturdza, The suicide of Europe (Sinuciderea Europei), memoriile principelui Mihai Sturdza, Western Islands Publishers, Belmont Massachusetts, 1968, p. 3.
[17] C.Z. Codreanu, Cărticica şefului de Cuib, Tipografia C.S.m.c., Bucureşti, 1940, p. 1, precum şi p. 27.
[18] Ibidem, p. 13.
[19] C.Z. Codreanu, Pentru legionari, Ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 364.
[20] C.Z. Codreanu, Cărticica şefului de Cuib, Tipografia C.S.m.c., Bucureşti, 1940, p. 26.
[21] a se vedea Anexa.
[22] C.Z. Codreanu, Cărticica şefului de Cuib, Tipografia C.S.m.c., Bucureşti, 1940, p. 17.
[23] A.G. Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Ed. Cartier, Chişinău, 2005, p. 104.
[24] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail": o contribuţie la problema fascismului internaţional, trad.: Cornelia şi Delia Eşianu. - Ed. a 2-a.- Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 182.
[25] C.Z. Codreanu, Pentru legionari, Ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 307-308.
[26] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail": o contribuţie la problema fascismului internaţional, trad.: Cornelia şi Delia Eşianu. - Ed. a 2-a.- Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 181.
[27] Colonelul prof. univ. dr. Ioan Vlad, art. Doctrina militară românească în perioada interbelică, http://theo-phyl-politea.blogspot.com/2010/04/doctrina-militara-romaneasca-in.html
[28] C.Z. Codreanu, Cărticica şefului de Cuib, Tipografia C.S.m.c., Bucureşti, 1940, p. 18.
[29] Ibidem, p. 15.
[30] M. Sturdza, The suicide of Europe (Sinuciderea Europei), memoriile principelui Mihai Sturdza, Western Islands Publishers, Belmont Massachusetts, 1968, p. 119.
[31] C.Z. Codreanu, Cărticica şefului de Cuib, Tipografia C.S.m.c., Bucureşti, 1940, p. 33.
[32] Ibidem, p. 42.
[33] Ibidem, p. 20.
[34] Ibidem, p. 21.
[35] C.Z. Codreanu, Pentru legionari, Ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 316.
[36] C.Z. Codreanu, Cărticica şefului de Cuib, Tipografia C.S.m.c., Bucureşti, 1940, p. 26.
[37] C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. III, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 2001, p. 151.
[38] A.G. Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Ed. Cartier, Chişinău, 2005, p. 163.
[39] C.Z. Codreanu, Pentru legionari, Ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 234.
[40] M. Sturdza, The suicide of Europe (Sinuciderea Europei), memoriile principelui Mihai Sturdza, Western Islands Publishers, Belmont Massachusetts, 1968, p. 141.
[41] A.G. Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Ed. Cartier, Chişinău, 2005, p. 85.
[42] Col. prof. univ. dr. Ioan Vlad, art. Doctrina militară românească în perioada interbelică, http://theo-phyl-politea.blogspot.com/2010/04/doctrina-militara-romaneasca-in.html
[43] C.Z. Codreanu, Cărticica şefului de Cuib, Tipografia C.S.m.c., Bucureşti, 1940, p. 23-24.
[44] Ibidem, p. 26.
[45] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail": o contribuţie la problema fascismului internaţional, trad.: Cornelia şi Delia Eşianu. - Ed. a 2-a.- Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 190-191.
[46] Nicholas M. Nagy-Tavalera, Fascismul în Ungaria şi România, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 350.
[47] C.Z. Codreanu, Pentru legionari, Ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 16.
[48] A.G. Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Ed. Cartier, Chişinău, 2005, p. 37.
[49] Dennis Deletant, Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania, 1940–1944, Palgrave Macmillan, London, 2006, p. 41.
[50] Idem.
[51] A.G. Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Ed. Cartier, Chişinău, 2005, p. 54-55.
[52] Ibidem, p. 266.
[53] Ibidem, p. 165-166.
[54] Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. Mistica ultranaţionalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 231.
[55] Ilarion Ţiu, Mişcarea Legionară după Corneliu Codreanu, vol I, Ed. Vremea, Bucureşti, 2007, p. 16.
[56] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail": o contribuţie la problema fascismului internaţional, trad.: Cornelia şi Delia Eşianu. - Ed. a 2-a.- Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 413.
[57] A.G. Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Ed. Cartier, Chişinău, 2005, p. 224.

Un comentariu: