Profil

Fotografia mea
las descrierea mea la discreţia altora.

luni, 22 august 2011

Problema mea


Problema mea este că sunt o problemă. Pentru că respir, pentru că gândesc, pentru că merg pe stradă purtând chipiul „Basarabia – pământ românesc”. Recent, m-am convins că încă cel puţin 20.000 de tineri nu vor să fie consideraţi probleme. Dar parcă nici otomanii nu şi-au dorit problema orientală
Mă iertaţi, am uitat să mă prezint: sunt basarabean, român, moldovean şi, de fapt, pe jumătate ucrainean. Celor care recurg la afirmaţia lui S. Bărnuţiu: „duşmani ai naţionalităţii române sunt străinii din mijlocul nostru”, le-aş replica în stilul lui T. Maiorescu: „singura noastră temere nu este că vom deveni vreodată germani, lucru imposibil, dar că principele german ar putea deveni prea român”.
Da, sunt naţionalist. Cei care nu privesc mai departe de streşina casei şi spun: „Ia mai lăsaţi-mă cu naţiunea, ajunge că-mi bat capul de familie” ar trebui să ştie că trăim în mileniul III, când naţiunile, şi nu triburile, determină evoluţia omenirii. Totodată, nu suntem nişte maşini biologice, iar ideologia homo sovieticus ţine de domeniul trecutului; nemaivorbind că cea mai influentă instituţie din lume se intitulează „Organizaţia Naţiunilor Unite”, şi nu „Organizaţia Statelor Unite”.
Îmi iubesc neamul românesc, limba pe care o vorbesc şi trecutul pe care îl cinstesc. Spre deosebire de un ultranaţionalist, nu voi distruge niciodată bustul lui A. Puşkin din Chişinău, dar nici nu voi fi acel „patriot” indiferent de tergiversarea amplasării bustului lui L. Rebreanu.
De-a lungul scurtei vieţi, am observat cum alţii se dădeau mai patrioţi decât mine. O doamnă vorbitoare de limba rusă, cu origini din Bielorusia, m-a apostrofat că Moldova este şi patria ei. Şi-atunci care este patria mea? N-am mai întrebat-o la care Moldovă se referea: la cea istorică sau la asta isterică? Am încercat să o înţeleg, pentru că „e bine să înveţe un popor de la altul, însă nu e bine să înveţe un popor pe altul” (Gr. Vieru). În rusă, patrie înseamnă родина, adică „ţara unde te-ai născut”, în timp ce în română patrie echivalează cu „ţara părinţilor, adică România Mare” (Vl. Beşleagă). Probabil dacă doamna respectivă s-ar fi născut în Zimbabwe aceea ar fi fost patria ei. Nu ştiu dacă acelaşi lucru se poate spune despre un român adevărat.
O altă persoană, completând un formular în prezenţa mea, s-a apucat să scrie la rubrica limba maternă: „rusa” şi „româna”. Am rămas nedumerit: dacă nu poţi avea două mame, cum poţi să ai două limbi materne?..
În condiţiile unor „hotare care în loc să ne-nconjoare, ne separă”, a unei „Românii înconjurate de români”, basarabenii au ajuns a fi prinşi între ciocan şi… seceră (sau era nicovală?). Ba chiar, primesc reproşuri: „când le-o veni cheful se vor debarasa de comunism”. De aceea întreb: oare vreunui ostatic, atunci când „i-a venit cheful”, a reuşit să scape de răpitori? Cert e că dacă România se va feri de noi ca de leproşi (C. Tănase), riscăm să rămânem mult tip în „rezervaţie”.
Din păcate, protestele din aprilie au fost ca un dans pe o corabie ce se scufundă. Pe net circula următoarea afirmaţie: „revolta tinerilor a fost ca o mişcare browniană, care şi-a făcut iluzia că schimbă regimul”. E adevărat că, manifestând în stradă în mod dezorganizat, am sărit în gol fără paraşută, dar mai grav este că nu văd de unde ne-ar creşte aripi, în timp ce idealul se pierde la orizont...
În schimb, susţinerea venită din dreapta Prutului, în special de la acei „paşoptişti contemporani”, de la tinerii plecaţi la studii în România, induce ideea că am depăşit faza luptei cu morile de vânt. Motiv pentru care ne încearcă un sentiment de gratitudine. Cu alte cuvinte – vă mulţumim! Neîndoielnic, drumul este lung, dar până şi cel mai lung drum începe cu un pas (sperăm, nu cu stângul). După cum spunea Seneca: „nu pentru că aceste lucruri sunt grele nu îndrăznim, ci pentru că nu îndrăznim ele sunt grele”.
Revenind la vechea mea problemă, pentru care unii tot încearcă soluţii noi, să vă explic de ce insist asupra denumirii „Basarabia”. E mai mult decât „un colţ de Românie” dacă ne gândim că „toate provinciile româneşti şi-au adus contribuţia la formarea poporului român” (V. Pârvan). Nu neg faptul că, iniţial, Basarabia cuprindea doar stepa Bugeacului, dar odată cu anexarea din 1812, tot spaţiul pruto-nistrean a fost „botezat” astfel. Dacă în 1917 deputaţii alogeni din Sfatul Ţării optau pentru Republica Basarabia, iar majoritarii insistau asupra „Republicii Democratice Moldoveneşti”, atunci astăzi lucrurile stau altfel. Odată cu sensul dacă nu peiorativ, atunci eufemistic al cuvântului „moldovean”, e necesară revenirea la termenii utilizaţi de către N. Iorga şi M. Eminescu. Nemaivorbind de confuzia ce se produce atunci când unii basarabeni se cred mai moldoveni decât cei din dreapta Prutului
De altfel, noţiunea de „Moldova”, fiind mult mai veche celei de „România” (propusă pentru prima data de către istoricul sas Martin Felmer abia în sec. XVIII), este mai îndrăgită în Basarabia. Asta cu toate că prima are doar semnificaţia istorico-geografică, pe când a doua – pe cea naţională, căci toţi moldovenii sunt români (fie că-şi dau seama de asta, fie încă nu), dar nu toţi românii sunt moldoveni!
S-a spus că suntem „o insulă latină într-un ocean slav” (sau „o enigmă şi un miracol istoric” – G.I. Brătianu). În aces caz, basarabenii au fost şi sunt expuşi mareelor. Dar cât poate să ne tot ia pe sus fluxul acelei Mări Roşii, care se zice că a secat?
Până una-alta, locuitorii acestei fâşii de pământ (indiferent de etnie), încearcă să ducă nu un mod de trai, ci unul de supravieţuire (mulţi nu-şi pot asigura măcar coşul minim de consum). Şi cum n-ai drege-o, suntem cu toţii complexaţi, simţindu-ne periferici: românii se uită la Bucureşti, ruşii – la Moscova. Dar nu toţi ruşii sunt roşii. Bineînţeles, unii dintre aceştia se întreabă cine are nevoie de ei, acolo, în România? Şi grav e că nu se explică la nivel înalt că România nu e doar acolo, ci şi aici. România e oriunde sunt români, şi nu de azi, şi nu de ieri.
Dacă în sec. XIX, sub discursul naţionalist se putea citi voinţa de integrare europeană, atunci în sec. XXI, opţiunea de aderare la UE ascunde dezideratul naţional. Cu alte cuvinte: de ce, într-o Europă unită, românii trebuie să fie separaţi?.. Bineînţeles, astăzi „nu toţi românii vorbesc la fel, chiar dacă toţi vorbesc româneşte” (L. Boia), dar prin asta nu descoperim America şi nici nu impresionăm Europa. Nu suntem singulari, cu toate că suntem singurii care au rămas în urmă (nemţii au depăşit această chestiune, austriecii optând, în cunoştinţă de cauză, pentru independenţă). Acuzaţiile gen: „agresivitatea”, „imixtiunea”, ba chiar „imperialismul” României (care, apropo, niciodată nu a avut o asemenea organizare statală – de imperiu, ceea ce nu poate fi spus şi despre Rusia) dovedesc fără echivoc faptul că cineva are probleme la „mansardă”. Altfel cum se explică întregul tam-tam creat şi cu ocazia împlinirii a 650 de ani de la... moartea căţelei lui Dragoş?! Orice om normal înţelege că se apelează la o diversiune, ce vrea să compenseze existenţa mediocră, plină de lipsuri a majorităţii populaţiei.
Acum e la modă retorica europeană. Mai mult decât atât, stataliştii moldoveni se bat cu pumnul în piept că R. Moldova trebuie să se considere un stat naţional. Asta cu toate că „în timp ce naţiunea are cultură, valori şi simboluri comune, statul naţional are obiectivul de a crea o cultură, simboluri şi valori comune”, iar „membrii naţiunii pot privi în urmă asupra trecutului lor istoric, dar dacă membrii unui stat naţional ar face asta, s-ar trezi în faţa unei pagini albe – pentru că acel stat naţional pur şi simplu nu exista în trecut”.[1] Colac peste pupăză, în Europa Occidentală statele au devenit post-naţionale, în timp ce la Chişinău se experimentează pre-naţionalismul, acel moldovenism primitiv. La urma urmei, putem tolera şi o asemenea idee, dacă n-am şti substraturile ei. Cert este că nu poţi clădi la intersecţia a două „plăci geopolitice” un stat-naţional şi din motivul că există diferenţe în perceperea calităţii de cetăţean (cel mai important element al acestuia): dacă vest-europenii au acceptat cetăţenia europeană, de vreme ce au putut-o păstra pe cea naţională, moldovenii ar fi dispuşi în orice moment să renunţe la cetăţenia lor de dragul uneia europene (drept argument serveşte numărul mare al celor care solicită cetăţenia română, în primul rând, din considerente social-economice şi apoi patriotice).
Ei, şi cum poţi să intri în Europa, ocolind România? Nu în zadar această renaştere naţională are o conotaţie liberală, pentru că UE înseamnă (şi) libera circulaţie a oamenilor, a capitalului şi a mărfurilor. Iar în ceeea ce priveşte aberanta blocare a frontierei de pe Prut, există un dicton (tot) liberal: „unde graniţele nu sunt traversate de mărfuri, trec soldaţii”.
„Săracă ţară bogată” (M. Eminescu) şi dezbinată, aş adăuga. Cu toate că mulţi nu-şi doresc unirea, având frica provincialului, a marginalizatului: „mai bine fruntaş la sat, decât codaş la oraş”, se pare că în sfârşit a apărut o nouă generaţie de „golani”. Şi dacă nu se ajunge la Vlădică, măcar să se ajungă la opincă: suntem români şi punctum!


[1] Guibernau Montserrat, Nationalisms: the nation-state and nationalsm in the twentieth century, Cambridge, 1996.

Un comentariu: