„Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii“[1]
Din start, titlul îşi confirmă formularea inadecvată şi propagandistică, întrucât tot ce înseamnă progres nu poate fi decât important. Totodată, autorii îşi contrazic titlul, pe parcursul textului, deoarece susţin că „tendinţele progresiste au fost distruse de politica ţarismului”[2]. Având în considerare faptul că Basarabia s-a alipit (în opinia dânşilor), la 1812, cu Imperiul Rusiei, şi nu cu URSS sau cu un alt stat, despre ce „importanţă progresistă a alipirii” poate fi vorba, dacă „tendiţele progresiste au fost distruse” de statul la care ţinutul s-a alipit?
O asemenea plenitudine de non-sensuri arareori se întâlnesc într-o broşură de (tocmai) 20 de pagini, la care să subscrie (tocmai) 2 autori. Cu toate acestea, capodopera respectivă a fost tirajată în 1500 de exemplare, toate gratuite.
De-a lungul materialul care se vrea a fi un studiu istoric, dar în care se întrezăresc un amalgam de pseudo-argumente al istoriografiei marxist-leniniste, sunt utilizate mai multe eufemisme. Altfel spus, colonizarea Basarabiei cu alogeni este considerată „popularea rapidă a ţinutului”[3], nefiind recunoscut termenul de colonizare, ci doar dibuit: „cele mai multe scutiri, ţarismul le-a oferit ţăranilor de stat, coloniştilor bulgari şi găgăuzi, precum şi cazacilor din Novorosiisk”[4]. Cât priveşte procesul progresist al alipirii (asupra căruia pretează, muşamalizând noţiunea de anexare), acesta este dezavuat în mod disimulat, altminteri cum poate fi explicat faptul că „poporul moldovenesc (în cadrul Imperiului Rusiei – n.n.), la fel ca şi alte ţinuturi naţionale, s-a opus exploatării feudale, precum şi asupririi politice şi naţionale”[5]. Cu alte cuvinte, autorii recunosc că alipirea a fost forţată, deşi chiar în prima frază inoculează ideea că: „alipirea Basarabiei la Rusia a fost pregătită de-a lungul mai multor secole de dezvoltarea politică, social-economică şi culturală a legăturilor cu Rusia”[6].
Cât priveşte „legăturile” Basarabiei cu Rusia, subliniem faptul că „în momentul anexării de către Rusia, partea de est a Moldovei, dintre Prut şi Nistru, nu avea un nume. Ruşii au dat numele de Basarabia întregii regiuni”[7]. Respectiv, Rusia nu putea să aibă legături cu o jumătate din teritoriul Ţării Moldovei, iar cu cealaltă jumătate – nu. Dar să admitem că e vorba de o eroare de exprimare şi să vedem în ce au constat „legăturile moldo-ruseşti”:
Statul medieval Moldova a obţinut independenţa în a doua jumătate a sec. XIV, pe când Cnezatul Moscovei se afla sub suzeranitatea tătaro-mongolă. În sec. al XV-lea, Ţara Moldovei încearcă să contracareze tendinţele expansioniste ale Coroanei Sfântului Ştefan, ale polonezilor şi Sublimei Porţi, în timp ce „Rusia a sărit ca o contrafacere a statului tătăresc din care se smulsese şi pe care şi în ce priveşte teritoriul încerca să-l imite”[8]. Prima „legătură” dintre moscali şi moldoveni se creează în momentul în care Elena, fiica lui Ştefan cel Mare, se căsătoreşte cu Ivan cel Tânăr, fiul ţarului Ivan al III -lea. Dar acest mariaj (1480) nu era decât un truc diplomatic, nemaivorbind de faptul că Elenei i se spunea „Voloşanca”, şi nu „Moldoveanca”. Ulterior, cronica Voskresenski (1532) îl numeşte pe trimisul lui Petru Rareş la Moscova „sol al voievodului valah Petru”, iar cronica lui Nicon (1543) reiterează calificativul de „valah” atribuit domnului moldovean.
Conştienţi de apartenenţa etnică a indigenilor din Basarabia, autorii lansează ideea că „strămoşii moldovenilor sunt volohii”[9]. Am accepta o asemenea formulă, dacă prin aceasta nu s-ar dori excluderea tuturor românilor de dreptul de a se considera descendeţi ai „volohilor”. Altfel spus, autorii sovietici promovează conceptul potrivit căruia moldovenii se trag de la volohi şi, deci, ar fi mai vechi decât românii, al căror stat şi naţiune s-a creat (doar) în urma unirii Principatelor Dunărene („Moldova s-a unit cu Valahia şi s-a creat statul românesc”[10]).
Realizând faptul că nu are rost să insistăm asupra chestiunii identitare, distorsionate în mod evident de către autorii Grosul şi Budak, consemnăm opinia unui basarabean: „moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani, de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”[11], precum şi opinia unui istoric din perioada ţaristă (înc. sec. XX): „Moldovenii sau românii constituie cea mai mare parte a populaţiei Basarabiei, aproape ¾ din totalul locuitorilor (...) Înrudirea limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, îndelungata staţionare a legiunilor romane în ţările dunărene, însăşi denumirea de români (romani) nu lasă îndoială în descendenţa acestei comunităţi de la popoarele romanizate ce au locuit în Moesia şi Dacia Traiană (după toate probabilităţile – geţii şi bastarnii) şi coloniştii romani (...) Ruşii îi numesc pe români moldoveni, după numele uneia dintre ţările româneşti (Русскіе называютъ румыновъ молдаванами, по имени одного изъ румынскихъ княжествъ)”[12].
Cât priveşte dezvoltarea social-economică a legăturilor dintre Rusia şi Moldova, menţionăm că „burghezia într-un sens mai înnalt al cuvântului n-a existat niciodată la Moscoviţi. Modelul bizantin nu aduce libertăţi municipale, şi cel tătăresc, încă mai puţin”[13]. De altfel, la acest capitol s-a expus destul de exhaustiv istoricul V. Tomulţ: „burghezia rusă a fost o stare socială creată nu atât graţie condiţiilor interne economice, ci creată de stat, dependentă direct de instituţiile de stat imperiale. Drepturile ei nu erau însă prevăzute constituţional (ca ale burgheziei vest-europene); fiindu-i limitată încadrarea în instituţiile administrative, ea n-a prezentat o entitate coerentă, net delimitată de alte stări sociale şi conştientă de drepturile şi obligaţiunile sale”[14].
În continuare, autorii sovietici se complac în a preamări rolul civilizator al ruşilor, susţinând că „alipirea Basarabiei la Rusia a condiţionat inspirarea reprezentanţilor poporului moldovenesc de la bogata cultură a poporului rus”[15]. Totodată, autorii apelează la afrmaţiile unui cronicar, fără a preciza despre cine este vorba şi fără a indica vreo referinţă: „lumina a venit de la Moscova, după cum s-a exprimat un vechi cronicar moldovean”[16]. În acest sens, am identificat consemnarea lui Ion Necule, care, reîntors de la Harcov, menţionase că „eram bucuros c-au venit acela ceas, de-am găsit vreme să ies dintr-acel norod greu şi cumplit. Că-s nişte oameni foarte necredincioşi (...) că este norod pre cumplit, şi nu sunt oameni slobozi să meargă unde i-i voia”[17].
O altă idee utopică evocată este cea potrivit căreia Basarabia a fost „provincie a Imperiului Otoman”[18]. În această privinţă, s-a expus Alexandru D. Xenopol: „sub turci oricât de rău stătea ţara , tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc”[19], precum şi Karl Marx: „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparținea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate”[20] şi Friederich Engels, care, la rândul său, condamna vehement raptul Basarabiei: „dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia – românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă toate numele de ruşi, aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”[21]. Asupra aspectului juridic s-a pronunţat elocvent Nicolae Titulescu: „nu trebuie să cerem niciodată Basarabia de la ruşi. Aceasta ar însemna că ruşii au dobândit-o în mod legal (...) Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său de vasalitate; şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Ori, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul”[22].
Imaginea idilică pe care o afişau autorii sovietici se înscrie perfect în contextul ideologiei marxist-leniniste, conform căreia „muncitorii Moldovei i-au asigurat armatei ruse alimente şi furaje, mijloace de transport şi au servit ca oameni de legătură care transmiteau comandamentului rus informaţii preţioase”[23]. Dar realitatea era că ţăranii (deşi erau harnici, nu-i putem numi muncitori, întrucât nu erau salariaţi) îndeplineau acele prestaţii, fiind impuşi de către autorităţile ţariste (în speţă – cele militare), care au ocupat teritoriul Principatelor Dunărene timp de cca 25 de ani de-a lungul războaielor ruso-austro-turce din sec. XVII-XIX[24]. În cazul Basarabiei, P. Cazacu s-a expus pregnant: „cel mai mare rău era fantasticul număr de prestaţiuni pus asupra populaţiei de către ocupanţi: repararea drumurilor, transportul furajelor şi al pânei, cositul fânului, toate acestea îndepărtau pe ţărani de muncile agricole şi îi aduceau la ruină”[25].
Un alt aspect sinuos pe care autorii îl abordează, se referă la prevalarea conştiinţei religioase asupra celei naţionale, cel puţin pentru prima jumătate a sec. XIX, fapt ce a fost suficient pentru a considera că „simpatia moldovenilor faţă de Rusia se explică nu doar prin puterea poporului rus, nu doar prin tradiţiile vechi, dar şi prin limbă şi aceeaşi credinţă ortodoxă”[26]. Dar la acest subiect trebuie să precizăm că religiozitatea populaţiei majoritare în spaţiul pruto-nistrean nu a constituit un impediment al afirmării dezideratului naţional, întrucât generaţia Sfatului Ţării, bunăoară, nu poate fi acuzată de ateism. De altfel, Lucian Boia susţine că „rusul încetează de a mai fi marele frate ortodox eliberator. Identitatea religioasă apare dimpotrivă ca o primejdie suplimentară, putând facilita înghiţirea şi asimilarea României (ceea ce tocmai se petrecea în Basarabia). Naţionalismului popoarelor slave şi panslavismului li se opune acum naţionalismul românesc”[27], reconfirmând spusele lui M. Eminescu: „Câtă vreme religiunea era ordinea de idei predominatoare, românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult sau mai puţin alipiţi de Rusia; îndată însă ce conştiinţa deosebirii de rasă s-a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etnică între români şi celelalte popoare ortodoxe s-a curmat”[28].
Indubitabil, mesajul cel mai ostentativ pe care au mizat autorii în lucrare se referă la culpabilizarea monarhiei, fie prin inventarea unor acuze: „ţarismul rusesc s-a opus dezvoltării atât a culturii ruse, cât şi a celei moldoveneşti”[29], fie prin plasarea unor argumente într-un context mult prea propagandistic: „ţarismul tindea să-şi creeze condiţii favorabile prin dezvoltarea economică a ţinutului (a Basarabiei – n.n.), pentru a atrage simpatiile popoarelor peninsulei Balcanice”[30].
De asemenea, se remarcă veleităţile de economişti versaţi ale autorilor, întrucât aceştia nu se sinchisesc să apeleze la factorul comercial: „Politica protecţionistă a conducerii ţariste a estompat pătrunderea produselor mărfurilor străine, ceea ce a dus la diminuarea producţiei interne. Creşterea economică (a Basarabiei – n.n.) a fost încetinită de dominarea relaţiilor feudale (...) de lipsa de iniţiativă a administraţiei ţariste”[31]. Tot vizavi de „dominarea relaţiilor feudale” se menţionează că „în Basarabia, s-a înfăptuit politica caracteristică întregului stat, prin care s-a menţinut sistemul feudal. Sprijinindu-se pe nobilimea locală, ţarismul rusesc a menţinut toate drepturile şi privilegiile feudalilor, cărora le-a asigurat larga posibilitate de exploatare a maselor ţărăneşti”[32]. Sigur că această abordare, de pe poziţii marxist-leniniste, în care lupta de clasă constituie un imperativ al evenimentelor istorice, nu-şi găseşte legitimitate din moment ce „sistemul feudal” fusese abolit în Ţările Române, odată cu şerbia, de către domnul C. Mavrocordat (1746/1749), iar privilegiile pe care le aveau boierii rezidă din dreptul cutumiar (jus valachorum[33]) şi din deţinerea proprietăţilor funciare.
Cu toate că există temei pentru a continua analiza textului publicat de Grosul şi Budak în 1968, considerăm că au fost expuse ideile principale, precum şi precizările de rigoare, prin care am încercat să disecăm materialul în mod obiectiv, aducând argumente.
Esenţa lucrării derivă din oportunitatea şi necesitatea regimului sovietic de a-şi coagula tezele doctrinare şi de a le transmite maselor populare, conştientizându-se, parcă, inevitabilitatea colapsului. Aprecierile propagandistice şi pseudo-ştiinţifice vizavi de anexarea Basarabiei se juxtapun intenţiei de renegare a trecutului imperialist, de reconfigurare a realităţii istorice, prin prisma doctrinei despre lupta de clasă şi exploatarea proletariatului de către burghezie.
Avalanşa de aprecieri subiective, precum şi incapacitatea autorilor de a se raporta la o perioadă sau alta, denotă fără echivoc menirea unei asemenea lucrări: de erodare a conştiinţei naţionale. Dar, în acelaşi timp, s-a făcut uz şi de contextul în care a fost scrisă lucrarea. Altfel spus, vorbim despre sfârşitul anilor ’60 ai sec. XX, când URSS tindea spre îmbunătăţirea relaţiilor cu statele-satelit din Europa (cu Republica Socialistă România în special), pe fundalul alterării legăturilor cu statele comuniste din Asia.
[1] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968.
[6] Ibidem, p. 1.
[7] Nicholas Dima, Bessarabia and Bukovina, the Soviet-Romanian territorial dispute (Basarabia şi Bucovina în disputa teritorială sovieto-română), East European Monographs, No. CVIII Boulder distributed by Columbia University Press, New York, 1982, p. 13, precum şi Nicholas Dima, Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei, Ed. Prometeu, Chişinău, 1998, p. 25.
[8] N. Iorga, Scurtă istorie a slavilor răsăriteni: Rusia şi Polonia, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919, p. 23-24.
[9] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 1.
[11] A. Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti //Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 76.
[12] P.A. Kruşevan, Bessarabia, gheograficeskii, istoriceskii, statisticeskii, economiceskii, literaturnii i spravocmîi sbornik. Moscova, Tipografia A.V.Vasilieva, 1903, p. 175.
[13] N. Iorga, Scurtă istorie a slavilor răsăriteni: Rusia şi Polonia, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919, p. 48.
[14] V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868), Chişinău, 2002, p. 8.
[15] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 16.
[17] I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 245.
[18] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 2.
[19] A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi
[20] K. Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 106.
[21] F. Engels, Opere, vol. 22, Moscova, 1962, p. 30-31.
[22] Titulescu N., Basarabia pământ românesc, Ed. Rum-Irina, Bucureşti, 1992, pp. 51-53. A se vedea: Vl. Mischevca, I. Jarcuţchi, Pacea de la Bucureşti, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, pp. 96-174; N. Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei (traducere de D. Florian), Bucureşti, 1940, p. 56; G. Popa-Liseanu, Basarabia: privire istorică, Bucureşti, Tipografia „Jockey-Club”, 1924, p. 13.
[23] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 3-4.
[24] A se vedea: N.I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Ed. Saeculum şi Ed. Vestala, Bucureşti, 1996.
[25] P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), „Viaţa Românească”, Iaşi, p. 64.
[26] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 4.
[27] L. Boia, History and Mith in Romanian Consciousness (Istorie şi mit în conştiinţa românească), CEU Press, Budapesta, 1997, pp. 19-20.
[28] M. Eminescu, Între Scylla şi Charybda (opera politică), art. „O parte a chestiunii orientale”, Ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 232.
[29] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 6.
[31] Grosul Ja.S., Budak I.G, Progressivnoe značenie prisoedinenija Bessarabii k Rossii, Chişinău, 1968, p. 13.
[33] A se vedea: L.A. Casso, Vizantiiskoe pravo v Bessarabii, Tipografia Universităţii din Moscova, 1907.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu