Cred că omul cât trăieşte, învaţă.
Cred că viaţa unui om e legată cu aţă.
Cred că trebuie să alegem bobul din neghină.
Cred că nu trebuie să plângem în surdină.
Şi da, cred că tot ce se face se face spre bine, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Am obosit să urmăresc exasperarea din ochii tinerilor, maliţiozitatea din rânjetul politicienilor şi făţărnicia celor care după război s-au făcut eroi.
Evenimentele din aprilie 2009 au fost, pentru mine, un moment de cotitură. Un fapt ireversbil, irevocabil şi iremediabil. Pe cât de mari mi-au fost iluziile, pe atât de deşarte - deziluziile:
Am sperat într-un viitor luminat. Am aşteptat o shimbare până la capăt, chiar şi până la capătul răbdării. Am visat într-o "Moldovă fără Voronin şi fără comunişti" şi ne-am trezit cu o Moldovă mafiotizată, dar fără mafioţi.
Nu am crezut în povestea de succes, pentru că poveştile sunt puerile. Am crezut şi cred într-o Moldovă de succes, în care oamenii îşi preţuiesc demnitatea mai mult decât statutul social şi contul în bancă; în care polemicile identitare sunt subiecte de bancuri, şi nu identitatea e o glumă răsuflată; în care bunăstarea colectivă este rezultatul efortului individual şi nu invers.
E uşor să te întrebi "ce-ar fi fost dacă?". E uşor să speculezi pe durerea unei generaţii rănite în amorul propriu. Dar nu vreau să aleg calea cea mai uşoară.
Nici nu îmi propun un bilanţ al actualei guvernări. Se găsesc suficienţi bufoni, atunci când regele e gol.
Vreau să vă vorbesc despre ce am realizat în aceşti 4 ani:
În anul 2010 am reuşit să plec în Statele Unite, prin programul Work and Travel, care a însemnat mai mult lucru şi mai puţine călătorii. Dar am lucrat pentru mine şi pentru familia mea. Am întâlnit greutăţi, dar am ştiut să trec peste ele. Am fost al 13-lea care a votat la Ambasada Moldovei din Washington la referendum, deşi ştiam că votul meu va fi în van. Am căzut de pe bicicletă, deşi nu am încercat să o reinventez. Am salvat şi o viaţă de la înec. Per ansamblu, am plecat cu un prieten şi am venit cu un străin, în schimb am fost primit ca străin şi am plecat ca prieten.
Întorcându-mă acasă, am pus la cale o relaţie cu o fată frumoasă. Am mai pus şi nişte kilograme în plus, datorită ei. Am făcut cursurile de ofiţer în rezervă al Armatei Naţionale, pentru că Transnistria e mult mai aproape decât România. Am absolvit o Facultate care îmi este dragă, deşi nu ştiu dacă îi mai sunt drag.
Tot în 2011 m-am angajat în poliţie, nu pentru că m-am născut poliţist, ci pentru că m-am născut. Adică trebuia să-mi câştig de existenţă şi am ales să o fac cinstit. Am văzut sistemul din interior. Am înţeles că nu tu îl schimbi, ci el te schimbă.
În 2012 am devenit cetăţean român. Pentru mine, România nu este un debuşeu, iar redobândirea cetăţeniei române nu înseamnă privilegii şi oportunităţi. Şi asta pentru că nu sunt un oportunist şi un privilegiat, ci pentru că, pur şi simplu, sunt român.
Tot anul trecut, m-am căsătorit cu aceeaşi fată frumoasă. Trăim din ce avem, dar suntem bucuroşi pentru asta, atâta timp cât ne avem unul pe altul.
În definitiv, nu vreau să-i eclipsez pe alţi norocoşi şi nici să spun că au fost cei mai frumoşi ani din viaţă, dar, cu siguranţă, nu am de ce să-i invidiez pe cei care au cules laurii evenimentelor din aprilie 2009, pentru că ei mai mult s-au certat şi mai puţin s-au împăcat, mai multe au pierdut şi mai puţine au câştigat.
La final, vă propun atenţiei următoarea secvenţă video, din 6 aprilie 2009, cu subsemnatul:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu