Marea Unire - asumarea şi recunoaşterea identităţii româneşti

Motto: „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.”[1]

Momentul istoric de la 1 decembrie 1918 este memorabil şi unic nu pentru că românii şi-ar fi asumat identitatea naţională doar cu acea ocazie, ci pentru că dezideratul multisecular al unificării tuturor regiunilor româneşti a fost, într-un final, realizat şi recunoscut pe plan internaţional.

De-a lungul timpului, românilor nu le-a lipsit atât asumarea, cât recunoaşterea internaţională a propriei lor identităţi. De la etnogeneză şi până la crearea naţiunii medievale[2], românii au figurat în diverse surse scrise cu diferite etnonime externe: „valahi”, „vlahi”, „volohi”, „blachi”, „olachi” etc. Totodată, descentralizarea şi apoi centralizarea feudală au contribuit la evidenţierea identităţii regionale (moldovean, muntean, ardelean, bănăţean etc.), în detrimentul celei naţionale. Deşi fenomenul respectiv nu este singular în istorie (şi alte naţiuni europene şi-au exacerbat sentimentul originii locale – pariziană, toscană, veneţiană, bavareză, saxonă, catalană etc.), în cazul nostru s-a dovedit a fi pregnant şi durabil din două motive:

1)                 Factorul extern – numeroşii pretendenţi la succesiunea imperială romană (suveranii bizantini, merovingieni, carolingieni, habsburgi şi chiar sultanii otomani pretindeau că se trag din împăraţii romani), creau impedimente revendicării descendenţei romane a poporului român;

2)    Factorul intern – competiţia (uneori simbolică, alteori făţişă) dintre voievozii/cnezii/domnii români în obţinerea întâietăţii regionale şi naţionale, în virtutea manifestării conceptului de primat medieval (Moldova a fost o perioadă denumită „Bogdania”, iar Munteniei i se mai spunea „Basarabia”, deşi ambele erau româneşti) şi de legitimare divină a tronului (un popor putea avea mai mulţi „unşi ai lui Dumnezeu”).

În context, devine explicabil de ce „întâii noştri scriitori, Grigore Ureche sau Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică, îndată după descendenţa romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”[3]. De altfel, argumentul originii latine a poporului român şi al limbii române se regăseşte la numeroşi autori: Şerban Papacostea considera că numele poporului român a „perpetuat direct amintirea Romei”[4], Miron Costin afirma că „neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma”[5], umanistul sas Iohannes Lebel (cca 1490-1566) susţinea că valahii nu-şi zic decât „romuini”, iar limba lor nu este alta decât „limba română”[6], călugărul ungur Anton Verancsis (1504-1573) menţiona că „locuitorii acestora (Ţara Moldovei, Transilvania şi Muntenia – n.n.) se numesc români”[7], şi chiar Karl Marx constatase că „băştinaşii din Moldo-Vlahia se numesc ei înşişi români”[8].

Cu toate că naţiunile occidentale s-au edificat pe fundamentul civilizaţional roman, niciuna dintre acestea nu s-a pretat a fi „de origine romană”. Englezii, francezii, germanii ş.a., deşi au revitalizat arhitectura urbanistică a Vechii Rome (marile oraşe europene au fost, iniţial, castre sau urbe), au preluat grafia latină, jurisprudenţa şi organizarea statală romană etc., nu au putut decât să-şi aroge veleităţi ale descendenţei romane. În schimb, locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, prin însuşi etnonimul lor intern (români), prin preponderenţa cuvintelor de origine latină în lexicul românesc, prin perpetuarea legislaţiei romane (boierii basarabeni, într-o scrisoare din 1814 către mitropolitul Bănulescu-Bodoni, evocă „legile lui Iustinian”) etc. nu s-au dezis de identitatea naţională nici fiind separaţi în trei state medievale (Moldova, Muntenia, Transilvania), şi nici aflându-se sub dominaţia vreunui imperiu (otoman, ţarist sau habsburgic).

Aparent, naţiunea română s-a format ca oricare altă naţiune europeană: îşi are originile în epoca antică, s-a constituit în evul mediu şi s-a afirmat în perioada modernă. Dar spre deosebire de naţiunile occidentale, românii au avut dificultăţi nu doar în a-şi asuma propria identitate, ci şi în a obţine recunoaşterea acesteia. Iluminiştii se confruntau cu multitudinea paradoxurilor ce ne caracterizează: suntem unicul popor ortodox de sorginte latină; suntem urmaşi ai civilizaţiei urbane romane, dar ne-am format ca naţiune în cadrul comunităţilor rurale (relevante sunt „Romaniile populare” evocate de Iorga); fiind din cele mai vechi timpuri stabiliţi în spaţiul nord-dunărean, nu ne-am făcut simţită prezenţa timp de aproape un mileniu (Gh. Brătianu argumentase în ce măsură poporul român este „o enigmă şi un miracol istoric”); chiar dacă am utilizat secole la rând grafia chirilică şi limba slavonă (mai întâi în biserică, apoi în cancelariile domneşti), trecerea la grafia latină şi limba română s-a produs firesc şi ireversibil, astfel încât reminiscenţele sunt doar de domeniul paleografiei sau specifice procesului de rusificare (anterior în Basarabia ţaristă, astăzi în stânga Nistrului) etc.

Xenopol făcea distincţia dintre faptele „de repetiţie”, ce se desfăşoară în natură şi care pot fi reproduse în condiţii de laborator, şi faptele istorice, adică cele „de succesiune”, care nu mai pot fi reproduse în aceleaşi condiţii.[9] Cu riscul de a părea intransigenţi, considerăm că identitatea românească este un „dat al naturii”, pe când asumarea şi recunoaşterea acesteia – un succes al generaţiilor, dar şi al conjuncturii favorabile.

Efemera unire politică a lui Mihai Viteazul, precum şi viziunile de emancipare naţională, uneori divergente ale reprezentaţilor diferitor categorii sociale, nu au diminuat din imperiozitatea unificării. Astfel, deşi ţăranii s-au dedat revoltelor, cu scopul revenirii la „jus valachorum” (Răscoala lui Horia) sau al eliberării de regimul turco-fanariot (Mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu), deşi intelectualii au încercat să reziste prin cultură (Şcoala Ardeleană şi Junimea) şi apoi s-au angajat în lupte revoluţionare (paşoptiştii), iar elitele politico-religioase au ales calea revendicării unirii prin petiţionare (Supplex Libellus Valachorum ş.a.) şi a comuniunii cu Biserica Catolică – cu toţii se considerau membri ai naţiunii române şi se vedeau parte a aceluiaşi stat naţional unitar. Nicăieri şi nicicând românii din diferite regiuni istorico-geografice nu s-au pretat asupra edificării unei „naţiuni” muntene, moldoveneşti sau transilvănene.

Inevitabil, Marea Unire avea să se producă (legăturile culturale şi economice dintre Principatele Române îşi demonstraseră caracterul peren)[10], dar nu putem afirma cu certitudine că provinciile româneşti înstrăinate s-ar fi regăsit în cadrul aceluiaşi stat dacă Vechiul Regat nu devenea subiect de drept internaţional (1856-1864) şi nu obţinea recunoaşterea independenţei (1877-1878). Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a lumii, unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat. În acest sens, dubla alegere a lui Ioan Cuza a fost, de fapt, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii). Odată puse în faţa faptului împlinit, marile puteri europene au recunoscut existenţa naţiunii române şi dreptul acesteia de a-şi crea un stat naţional.

Momentul istoric de la 1 decembrie 1918 a fost posibil graţie sacrificiului militar (Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz) şi politic, de care a dat dovadă o generaţie întreagă de români, dar şi datorită conjuncturii internaţionale favorabile. Lovitura de stat bolşevică, precum şi reverberaţia Antantei pe frontul de vest au accelerat realizarea dezideratului naţional românesc, iar spiritul de iniţiativă, secondat de conştientizarea apartenenţei naţionale, a permis elitelor româneşti din regiunile înstrăinate să ia atitudine şi să se manifeste pentru realizarea idealului statului unitar naţional. Fireşte, nu a existat un plan prestabilit, ci un ansamblu de circumstanţe. Adică românii din Vechiul Regat conştientizaseră că prin participarea în Primul Război Mondial ar putea redobândi o regiune românească în detrimentul alteia (Antanta oferea Transilvania ocupată de Austro-Ungaria, iar Puterile Centrale promiteau Basarabia ţaristă), dar sacrificiul şi coeziunea generaţiei unirii, presărate cu o doză de hazard, a făcut posibilă obţinerea tuturor teritoriilor înstrăinate.

Esenţiale s-au dovedit a fi ataşamentul populaţiei majoritare din provinciile româneşti şi contribuţia organelor regionale reprezentative (Consiliul Naţional şi Congresul General pentru Bucovina, Sfatul Ţării pentru Basarabia şi Consiliul Naţional Român pentru Transilvania) care au făcut posibil transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea naţională.

Indubitabil că „unitatea românilor, câtă a fost în epoca modernă şi câtă există astăzi, nu s-a născut ca o generaţie spontanee, ci prin acumulări succesive”[11], dar jertfirea şi perseverenţa de care a dat dovadă generaţia Unirii făcut posibilă realizarea şi, îndeosebi, recunoaşterea internaţională a actului istoric de la 1 decembrie 1918.

---

[1] Constantiniu Fl., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997.

[2] Pop I-A., Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998.

[3] Chindriş I., Naţionalismul modern. Eseuri infidele, Cluj-Napoca, 1996.

[4] Papacostea Ş., Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988.

[5] Costin M., Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, Iaşi, 1984.

[6] Armbruster A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993.

[7] România. Documente străine despre români, Bucureşti, 1992.

[8] Marx K., Însemnări despre români, Iaşi, 1995.

[9] Xenopol A. D., Principiile fundamentale ale istoriei, Iaşi, 1900.

[10] Panaitescu P. P., Interpretări româneşti, Bucureşti, 1994.

[11] Pop I-A., Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, 2002.