Canonul reprezintă o normă ce guvernează diferite aspecte din viaţa ecleziastică, dar şi din viaţa comunităţii creştine, iar Sfintele Canoane constituie un ansamblu de reguli, de o autoritate supremă, ce cuprind canoanele numite apostolice, hotăririle Conciliilor Ecumenice, precum şi hotărârile Sinoadelor locale şi ale Sfinţilor Părinţi, în măsura în care acestea au fost sancţionate de un Sinod Ecumenic.
În lumea creştin-ortodoxă sunt acceptate
7 Sinoade Ecumenice, deşi după Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) şi celelalte concilii organizate de către Biserica Catolică ar fi trebuit să fie acceptate drept ecumenice. Dar acest aspect e un subiect aparte.
Conducătorul Bisericii este Întemeietorul său, Isus Hristos. Într-o perspectivă teologică, episcopul care îl reprezintă şi stă pe locul lui Isus Hristos este şi el considerat conducătorul Bisericii locale. Deoarece cel pe care şeful unei case l-a trimis să aibă grijă de casa lui, trebuie să-l primim ca pe cel care l-a trimis.
În Biserică nu există autoritate mai mare decât cea a episcopului, dar această autoritate este considerată în şi nu deasupra Bisericii. Este conducătorul Bisericii într-un loc anume, pentru o anumită comunitate umană. Misiunea principală a episcopului se exercită în sens pastoral şi euharistic, nu şi în sens mesianic. Încă l-a începutul celui de-al doilea secol, conform mărturiei lui Ignatie din Antiohia, se conştientizase că
episcopii, stabiliţi până la marginile pământului, reprezintă gândirea lui Isus Hristos
Acest lucru este definitoriu pentru a percepe unitatea Bisericii pe întreg globul pământesc. Dar unitatea se reflectă în cele din urmă prin instituţia Sinoadelor şi, mai ales, prin Sinoadele Ecumenice în care se manifestă ordinea autorităţii şi se exprimă credinţa în Biserică.
Fiecare Biserică locală trebuie să fie conştientă de plenitudinea sa, dar această conştiinţă nu o poate izola de identitatea comună care o uneşte cu toate celelalte Biserici. Toate Bisericile locale, trăind aceeaşi realitate, trebuie să aibă aceeaşi mărturie de fidelitate faţă de adevărul relevat, adică Sfânta Scriptură şi Tradiţia Apostolică.
Succesiunea apostolică trebuie să fie înţelească atât ca o succesiune de persoane, cât şi ca o succesiune de credinţă, de tradiţie şi de învăţătură.
Acea Biserică locală care nu are origine apostolică directă trebuie să recurgă la experienţa "Bisericii Mamă" nu pentru a pune sub semnul întrebării plenitudinea sa, ci pentru a obţine dezlegarea problemelor de la acea Biserică aflată în relaţie directă cu timpurile apostolice.
Primatul înseamnă mărturia privilegiată a "Bisericii Mamă", manifestată în multiplele adunări ale episcopilor, în cadrul Sinoadelor.
În istoria Bisericii şi conform tradiţiei canonice sunt recunoscute 3 niveluri de Primat:
- Primatul Ecumenic al Romei şi al Constantinopolului
- Primatul Patriarhilor sau a Bisericilor Ortodoxe autocefale
- Primatul Mitropoliţilor
Mitropoliţii se distingeau, iniţial, de ceilalţi episcopi doar printr-o putere administrativă mai mare, exercitată într-un domeniu mai mare. Episcopii, de altfel, au acceptat această ierarhie în cadrul Bisericii prin faptul că pomeneau (şi pomenesc) numele mitropolitului în cadrul liturghiei.
Biserica a armonizat colegialitatea şi autoritatea în persoana Mitropolitului. Astfel, episcopii fiecărei naţiuni trebuie să ştie cine este primul dintre ei (primus inter pares) şi să-l considere conducător. Dar nici mitropolitul nu trebuie să facă nimic fără acordul tuturor episcopilor.
Canonul al 4-lea de la primului Conciliu Ecumenic de la Niceea (325) preciza că "Mitropolitul va confirma ceea ce se va face în fiecare provincie". Canonul 19 de la Sinodul Antiohiei (341) stipulează prezenţa imperioasă a mitropolitului: "un episcop nu trebuie să fie hirotonisit fără Sinod şi fără prezenţa Mitropolitului".
Întreaga evoluţie a organizaţiei ecleziastice reprezintă o realitate incontestabilă a Bisericii. În cadrul acestei organizaţii ecleziastice trebuie să existe simfonie, iar abaterea de la orânduirea în Biserică, precum şi neglijenţa în luarea deciziilor sunt excluse.
Elementul dogmatic în administrarea ecleziastică reprezintă acea autoritate sfântă, spirituală, pe care Isus Hristos o purta în momentul în care a fondat Biserica, când a devenit capul ei. Autoritate pe care a transmis-o discipolilor săi şi, prin intermediul lor, tuturor succesorilor, păstorilor Bisericii, investiţi cu aceeaşi vocaţie de către Duhul Sfânt coborât asupra Apostolilor înşişi, pentru a afirma în această Biserică, prezenţa absolută a lui Hristos.
Ierarhia constituie un rol constructiv în Biserică, în sensul că face Biserica vizibilă şi o transformă în comuniunea unei sfinte instituţii, ce o distinge de celelalte instituţii umane, deoarece aceasta formează principiul preoţiei reale şi legitime şi, în cele din urmă, întreaga ordine bisericească.
La fel cum elementul dogmatic reprezintă fundamentul esenţial în administraţia ecleziastică, aşa şi elementul istoric simbolizează multitudinea formelor exterioare a instituţiei bisericeşti.
Biserica Ortodoxă a recunoscut existenţa unui prim-episcop pentru fiecarea neam sau regiune (mitropolit, arhiepiscop sau patriarh) şi existenţa unui prim-episcop printre episcopii Bisericii Ecumenice.
Supremaţia Patriarhiei de la Constantinopol în cadrul Bisericii Ortodoxe se bazează pe mai multe canoane ale Sinoadelor Ecumenice. Un primat de onoare (ori presveia) a fost acordat Episcopului de Constantinopol de către Canonul 3 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic (381). Acesta a fost ridicat în rang, pe primul lor (protothronos) în rândul tuturor episcopilor din Răsărit. Titlul de onoare acordat episcopului de Constantinopol a adus cu sine autoritatea reală (exousia).
Conform canonului 6 al Primului Conciliu Ecumenic se recunoaşte statutul privilegiat al episcopilor Romei, Alexandriei şi Antiohiei în raport cu alţi episcopi în anumite domenii. Nu se menţionează nimic despre Constantinopol, întrucât la acea data nu era decât un oraş nesemnificativ.
Canonul 2 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic (381) a stabilit că două teritorii ecleziastice pot să coincidă, introducându-se astfel o nouă ordine ierarhică, atât pentru sferele de competenţă ale Bisericii locale, precum şi organizarea lor în cadrul Bisericii universale. Canonul 3 adoptat la acelaşi Conciliu l-a lipsit pe episcopul Alexandriei de primat în Orient, prin oferirea prerogativelor de onoare episcopului de Constantinopol, deoarece acest oraş a devenit Noua Romă.
Autoritatea episcopului de Constantinopol a devenit cea de "judecător al Curţi Supreme de Justiţie" în cadrul Bisericii. Faptul se relevă sugestiv în problema depunerii Mitropolitului Bagadios de Bostra de către episcopii Chiril şi Pallaidos. Cazul a fost adus în faţa Sinodului de la Constantinopol în 394. Sinodul a reafirmat principiul că episcopii nu trebuie să detroneze un alt episcop.
Un alt caz revelator se referă la Gerontios diacon, care a fost pedepsit de către episcopul Ambrozie al Milanului şi care a căutat refugiu la Constantinopol. Acolo, a obţinut un "verdict" favorabil şi a fost hirotonisit ca Mitropolit al Nikomediei de Hellaidos al Cezareei Capodociei. Simţindu-se lezat, Ambrozie nu face "recurs" la Hellaidos, ci la Nectarie, episcop al Constantinopolului. Prin urmare, episcopii de Constantinopol devin "arbitri şi judecători" în cadrul Bisericii Ortodoxe, deţinând autoritatea supremă în soluţionarea dezacordurilor dintre episcopi şi mitropoliţi, fapt recunoscut de canoanele 9 şi 17 ale celui de-al patrulea Conciliu Ecumenic (451).
Canonul 28 al aceluiaşi Sinod Ecumenic convocat la Calcedon recunoaşte autoritatea episcopului de Constantinopol peste eparhiile din Tracia, Asia şi Pont, precum şi a episcopilor acestor eparhii descrise ca fiind "printre barbari".
Al patrulea Sinod Ecumenic dovedeşte, fără îndoială, următoarele:
1. ecleziastic, biserica de la Constantinopol a ocupat primul loc în Răsărit. În plus,
competenţele sale administrative şi judiciare au fost extinse şi au continuat să se extindă;
2. zonele barbare care nu ţineau de o jurisdicţie ecleziastică specifică au fost trecute sub
autoritatea episcopului de la Constantinopol;
3. canonul 28, nu numai că reiterează canonul 3 din al doilea Sinod Ecumenic, ci oferă
statutului canonic al scaunului constantinopolitan şi un nou înţeles „de facto”. Dacă canonul 3
din 381 a atribuite doar întâietatea cinstei episcopului de Constantinopol, în mod similar, canonul
28, a mers mai departe acordându-i aceleaşi privilegii de care beneficia episcopul Romei.
******************************************************************************
Revenind la problema semnalată în titlu, accentuăm imperativul primei părţi introductive, întrucât cunoaşterea comprehensivă a situaţiei din RM şi, implicit, din cadrul Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove, impune cel puţin o sumară analiză istorică a statutului canonico-juridic al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.
Recent, Sinodul Ortodox al "Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove" l-a propus spre canonizare pe Mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni:
În cele ce urmează, vom analiza figura acestui proeminent prelat în contex istoric:
De la întemeierea statului medieval dintre Carpaţi şi Nistru (sec. XIV) şi până la raptul Basarabiei din 1812, Ţara Moldovei îşi avea organizarea sa bisericească. De altfel, "formarea şi închegarea vieţii politice a românilor din Basarabia, ca şi din întreaga Ţară Românească se săvârşeşte concomitent cu plămădirea şi consolidarea creştinismului, acesta fiind primit de români direct, dintru început şi slujind ca mijloc prin care s-a întemeiat poporul nostru, al românilor" (N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi I. Nistor, Istoria Basarabiei, p. 13.).
De-a lungul veacurilor, Mitropolia Moldovei şi a Sucevei a acceptat primatul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Ca urmare a ingerinţelor Imperiului Rusiei pe teritoriul şi în dreptul canonic al Mitropoliei Moldovei, încă de la 1789 Sinodul rusesc îl numeşte pe Arhiepiscopul Ambrozie (Serebrennikov) ca locţiitor de exarh în Ţara Moldovei, în pofida practicilor locale şi a protestului Patriarhului de la Constantinopol.
La începutul anului 1792, tot Sinodul de la Sank-Petersburg îl numeşte ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, pe care Auxintie Stadniţchi îl caracterizează drept "român de origine, dar rus prin educaţie şi slujire" (B. Buzilă, Din
istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Ed. Fundaţiei Culturale Române şi
Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, Bucureşti-Chişinău, 1996, p. 23).
După investire, Mitropolitul Gavriil Bănulescu s-a adresat împărătesei Ecaterina a II-a cu următoarea scrisoare:
Atotmilostivă Suverană! Prin Înalta Voinţă a Majestăţii Voastre Imperiale mi s-a încredinţat ocârmuirea Mitropoliei Moldo-Valahe. Exprimându-mi cu deosebită supunere recunoştinţa pentru Împărăteasca milostivire arătată mie, m-aş considera mult mai fericit dacă Atotputernica Pronie Divină m-ar învrednici să-mi îndeplinesc această îndatorire şi să mă închin cu toată turma mea în faţa Prea Sfântului Vostru Tron Împărătesc, nu ca un venetic, sau ca un străin, ci ca fiu al întregii patrii şi Biserici ruseşti. Mă voi mulţumi, cel puţin, să-i implor pentru această bunătate lui Dumnezeu, ca să ajung să văd îndeplinirea acestor dorinţe ale mele în timpul binecuvântatei domnii a Majestăţii Voastre Imperiale. Sub semnul acestei aspiraţii, îndrăznesc acum, cu cea mai adâncă recunoştinţă a mă încredinţa pe mine şi pe păstoriţii mei înaltei protecţii a Majestăţii Voastre Imperiale. Întru-tot supus Gavriil, Mitropolitul Moldo-Vlahiei, 1792, februarie în 14 zile.
În conformitate cu aplicarea prevederilor Tratatului de Pace de Iaşi (1791/1792), armatele ţariste s-au retras din Principatele Române, iar raporturile bisericeşti ierarhice şi canonice cu Patriarhia de la Constantinopol au fost restabilite. În aceste condiţii, la iniţiativa Patriarhului de atunci al Constantinopolului, Neophytus al VII-lea (1789-1794), sultanul a dispus arestarea lui Gavriil Bănulescu în calitate de "agitator insolent şi uzurpator al autorităţii mitropolitane" (B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, 1996, p. 26). La scurt timp a fost eliberat, ca urmare a dispoziţiei ţariţei Ecaterina a II-a.
Ulterior, Bănulescu-Bodoni a deţinut scaunul de Mitropolit al Ekaterinoslavului, apoi al Kievului, fiind membru de onoare al Sinodului şi conferindu-i-se Ordinul "Sf. Andrei", clasa I.
Prin Înaltul Ukaz al Împăratului Alexandru I din 27 martie 1808, Gavriil Bănulescu devine membru al Sfântului Sinod de la Sankt-Petersburg şi Exarh în Moldova, Valahia şi Basarabia, încălcându-se astfel canoanele 11 şi 12 ale primului Conciliu Ecumenic de la Niceea, care menţionează că "un episcop nu poate pretinde la parohiile altui episcop", în condiţiile în care Mitropolit al Moldovei era, din 1803, ÎPF Veniamin Costachi.
O altă încălcare a mitropolitului uzurpator Gavriil a fost introducerea Te-Deum-urilor ruseşti şi pomenirea familiei imperiale ruseşti în formulele liturgice.
De altfel, arhipăstoria lui Gavriil în Ţările Române a întâmpinat împotrivirea senilului mitropolit al Ugro-Vlahiei (al Munteniei) - Dositei Filitti. Cu toate că Bănulescu l-a forţat să se exileze la Braşov, succesorul acestuia, Ignatie, a continuat să eludeze circularele Exarhului.
După semnarea Tratatului de Pace de la Bucureşti, în conformitate cu care teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de către Imperiul Ţarist, Gavriil a fost numit Mitropolit al Basarabiei.
În cele ce urmează vom sublinia meritul mitropolitului Bănulescu-Bodoni în păstrarea şi promovarea culturii româneşti în Basarabia:
„Preoţii din Basarabia, dintre care cei mai mulţi învăţaseră în Seminarul
de la Socola, din Iaşi, constituiau, în prima jumătate a sec. al XIX-lea,
pătura intelectuală”
şi că dintre toate personalităţile Basarabiei, anume liderii religioşi Gavriil
Bănulescu-Bodoni şi Dimitrie Sulima au
stabilit standardele morale şi intelectuale ale provinciei pentru primii
treizeci de ani de după anexare, căci reprezentanţii boierimii (rămase) au dus
o politică oscilantă.
Istoricul Iurie Colesnic consideră că „dintre toate personalităţile
care au stat la cîrma Basarabiei atunci cînd ea s-a pomenit în componenţa
imperiului rus, mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni are trăsăturile cele mai
distincte (...) Guvernatorii se schimbau, iar mitropolitul de unul singur ducea
povara orînduirii eparhiei, lupta cu răuvoitorii şi intriganţii de tot soiul.
Funcţionarii ruşi nu-l prea aveau la inimă, bănuindu-l de orientare
proromânească”.
De altfel, Bodoni, în proiectul de înfiinţare a eparhiei
Basarabiei a cerut fondarea Seminarului teologic „pentru copiii clericilor,
unde să se înveţe toate acele obiecte ce se predau şi în alte seminarii
duhovniceşti. Dintre limbi, în seminar se vor studia de preferinţă şi neapărat:
limba rusă ca cea domnitoare; cea moldovenească
naţională, ca elevii să poată, în acea limbă, propovădui cuvîntul lui Dumnezeu
şi moralitatea cea bună; limba latină,
deoarece din aceasta s-a format şi se poate îmbogăţi cea naţională”.
În scrisoarea boierilor moldoveni adresată lui Gavriil
Bănulescu-Bodoni, din 1814, sunt înşirate cele mai arzătoare doleanţe şi
revendicări faţă de noua administraţie:
(...) Priveşte
cu ochi compătimitori numai cîte obiceiuri încalcă şi nimiceşte poliţia din
Chişinău, numai cîte legiuiri, străine nouă, sînt născocite, menite să
asuprească locuitorii, şi cît de mult e jignit zilnic poporul de aici! Pe lîngă
aceasta, binevoiţi a vedea, Preasfinţie, ce e scris despre noi în proiectul pe
care-l alăturăm, trimis de aici ministrului justiţiei. Chipurile, sîntem din
fire înclinaţi spre fapte ruşinoase, chipurile, noi, boierii moldoveni, eram de
obicei pedepsiţi de către domn cu falanga. În sfîrşit, Preasfinţie, binevoiţi a
afla că în pomenitul proiect se cere îngăduinţa cum să fie pedepsiţi pentru
nelegiuiri boierii moldoveni, credincioşi şi supuşi ortodocşi, şi e făcută
propunerea să fim pedepsiţi după cele mai stricte reguli ale vechilor legi
ruseşti (...) Se împlinesc patru secole de cînd Moldova se conduce după legile
sale şi se poate oare crede că ea n-a avut şi nici acum nu dispune de acestea?
Oare nu avem noi obiceiurile noastre vechi moldoveneşti şi pravile obligatorii?
Oare nu sînt pravilele tipărite ale lui Vasile-Voievod? Oare nu sînt legiuirile
domnitorilor, hrisoavele şi diatele scoase în diferite timpuri? Nu se cauntă
oare judecăţile în baza legilor lui lustinian şi ale altor împăraţi greci? Ce hulă mai mare
poate fi adusă nouă în starea în care ne aflăm acum? (...) Pentru păstrarea
obiceiurilor noastre legitime şi înlăturarea multor născociri străine
legiuirilor noastre, noi cu lacrimi înduioşătoare cerem de la Monarh, în primul
rînd, ca Arhipăstorul – mitropolitul nostru – să fie şi astăzi, precum era din
moşi-strămoşi, prima persoană la judeţe; în al doilea rînd, binevoiască
Maiestatea sa imperială de a numi în slujba de cîrmuitor civil al Basarabiei pe
un moldovean, din rîndul celor supuşi tronului rusesc, care ne ştie firea,
credinţa noastră şi legile; care cunoaşte neamurile boiereşti, rangurile,
obiceiurile pămîntului; care ar fi în stare să atragă spre sine şi inimile
fraţilor noştri, să sporească populaţia regiunii şi să fie pentru noi un
adăpost de totdeauna.”
Pentru a elucida motivaţia apelului
făcut de boierii moldoveni anume la adresa mitropolitului, redăm un citat din
lucrarea aceluiaşi Boga, prin care boierii susţineau că: „arhipăstorul nostru,
precum au fost de la începutul Moldaviei, să fie şi acum, după cum cap al
legii, asămine şi întâiul şăzător şi lucrător al divanului, pentru că această
este fire şi lege Moldaviei”,
precum şi opinia lui Nistor: „mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni
şi boerii se ridicară ca un singur om contra tendinţelor autocrate ale
generalului Harting, pe care le găsiau păgubitoare ţării”. De asemenea, menţionăm faptul că „starea materială a preoţilor şi
diaconilor atîrna mult şi de bunăvoinţa boierilor – ctitori de biserici,
aceştia, pe unii preoţi îi scuteau de dările preoţeşti, altora le dădeau pămînt
pentru casă ori dejmă”.
Prin urmare, propulsarea mitropolitului în prim-planul activităţilor publice şi
a vieţii social-politice din Basarabia, în primele decenii a sec. XIX, se
explică prin faptul că, pe de o parte, boierii nu doreau să-şi pericliteze
statutul prin reclamarea ostentativă a plivilegiilor şi că, pe de altă parte,
prin religia creştină de rit ortodox nu doar se legitima autoritatea imperială,
dar şi se reglementa relaţia dintre statul rus şi supuşii săi, mitropolitul Chişinăului
şi a Hotinului fiind un
intermediar indispensabil.
Drept
consecinţă, la data de 1 aprilie 1816, Alexandru I îi răspunde mitropolitului:
Preasfinţite
exarh, mitropolit Gavriil! Trecînd sub supuşenia Imperiului Rus, locuitorii
Basarabiei au obţinut dreptul de a se bucura de toate foloasele ce pot veni din
partea guvernului, care se călăuzeşte de învăţăturile sfintei noastre credinţe
şi activează în limitele unei stricte moralităţi şi echităţi. Fiind pătruns de această
convingere, am instituit iniţial în Basarabia o administraţie provizorie,
căreia i-am acordat vechile ei obiceiuri şi privilegii (...) Spre marele meu
regret, am primit ştiri sigure că intenţiile mele nu s-au realizat şi că
dezordinile, mai cu seamă de la un timp încoace, au ajuns la cel mai înalt
grad, astfel că multe familii nevinovate de ţărani, părăsindu-şi casele, se
refugiază peste graniţă. Atrăgîndu-mi toate acestea atenţia, sînt obligat să iau
măsuri deosebite pentru a curma răul ce-a apărut. În consecinţă, am decis să
trimit în provincie pe unul din funcţionarii de stat, acordîndu-i putere şi întreaga
mea încredere. El va fi un intermediar prin care doresc să aflu în amănunt
starea de lucruri şi care va aduce, în sfîrşit, la îndeplinire măsurile luate
de mine privind prosperitatea acestei regiuni. Intenţia mea constă în a dărui
Basarabiei o administraţie civilă corespunzătoare moravurilor, obiceiurilor şi
legilor ei (...) Eu doresc ca această ţară roditoare să se însufleţească de o
viaţă nouă şi aceasta o aştept de la împuternicitul meu prin rîvna de care va
da dovadă, precum şi de la toţi locuitorii Basarabiei prin ajutorul unanim pe
care îl vor acorda. Dorind să fie înştiinţaţi despre aceasta toţi locuitorii,
întru binele lor, mă adresez Domniei voastre, poruncindu-vă ca tot ce este
expus aici să fie tălmăcit în limba poporului şi prin citire bisericească să
fie dat spre ascultare turmei încredinţate Domniei voastre, să ştie preoţimea,
boierii şi tot poporul, prin slujitorii sfintei biserici, că ochiul meu,
iubitor de fii, priveşte asupra lor şi eu mă îngrijesc ca ei să fie fericiţi (Sankt
Petersburg, 1 aprilie 1816, Alexandru).”
Din acest document putem consemna trei aspecte esenţiale:
1. împăratul Rusiei se declară nemulţumit de
„dezordinile” din noua provincie ocupată, regretând emigrarea ţăranilor, adică
a supuşilor săi;
2. ţarul conştientizează faptul că locuitorii Basarabiei
nu înţeleg limba rusă şi că textul trebuie „tălmăcit în limba poporului” (adică
în limba română) şi
3. nu se evocă vreun prezumtiv drept istoric al ruşilor
asupra Basarabiei sau vreo justificare, prin prisma „misiunii eliberatoare” a
Imperiului Rusiei în Balcani.
Personalitatea controversată a lui G. Bănulescu-Bodoni,
cel care a încălcat flagrant dreptul canonic,
întrucât a acceptat titlul de „mitropolit şi exarh” al Basarabiei, ceea ce
însemna scindarea spaţiului canonic a Mitropoliei Moldovei, a fost, totuşi, una
dintre puţinele personalităţi consecvente şi devotate intereselor naţionale
româneşti din acea perioadă. Prin activitatea pe care a desfăşurat-o, Bodoni a
pus bazele culturii româneşti din Basarabia sub stăpânire străină.
Nu el a stabilit centrul administrativ al Basarabiei la
Chişinău (1818), dar de numele său este legată această decizie, precum şi:
deschiderea Tipografiei Eparhiale (13 mai 1814); editarea Bibliei în limba
română (1819), a Liturghierului (1815), în precuvântarea căruia se spune că
este necesar „preoţilor care slujesc în limba rumânească”,
a Ceaslovului (1817), a Psaltirei (1818), a Evangheliei (1820), a Tipicului
Bisericesc (1821), a Bucoavei româno-ruse (1814 şi 1815) etc.; edificarea
bisericii Acoperământul Maicii Domnului din Chişinău, precum şi a altor lăcaşe
sfinte în toată regiunea pruto-nistrenă şi de la est de aceasta.
Activitatea şi abilitatea Î.P.S. a făcut posibilă păstrarea legăturilor cu
restul Moldovei şi rezistenţa, îndeosebi prin biserică, a elementului românesc
din Basarabia, în primele decenii ale sec. XIX. Sau, altfel spus, „mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni a contribuit la menţinerea şi dezvoltarea nu numai a
vieţii religioase, ci şi a celei sufleteşti şi culturale a neamului din această
parte a ţării, prin traduceri, tipărituri şi propăvăduiri. Pe lângă dânsul, în
jurul lui şi în urma lui, un număr însemnat de clerici şi călugări străini şi
moldoveni au contribuit la această operă”.
Cu toate acestea, considerăm neîntemeiată iniţiativa de canonizare a unei feţe bisericeşti care s-a manifestat ca un uzurpator al scaunelor Mitropoliei Moldovei şi a Mitropoliei Ugro-Vlahiei; care a acceptat o titulatură venită din partea Sinodului rusesc, în care decizia finală îi aparţinea oberprocurorului, adică a unei persoane laice numită de ţarul Rusiei (fapt ce atestă imixtiunea guvernului de la Sankt-Petersburg în treburile bisericeşti); care a încălcat prevederile canoanelor Sinoadelor Ecumenice, nefiind acceptat prin nicio hotărâre de către Patriarhul de la Constantinopol şi care, în definitiv, a scindat spaţiul canonic al Moldovei, inaugurând politica de rusificare în şi prin Biserica din Basarabia, precum şi cea de reorientare spre Patriarhia Rusă.
P.S. Respectând autonomia Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove, nu înţelegem de ce această instituţie îşi propune canonizarea unui impostor al dreptului canonic, mai ales că această canonizare s-ar putea răsfrânge doar pe teritoriul Republicii Moldova, deşi mitropolitul Gavriil fusese membru al Sinodului patriarhal de la Sank-Petersburg. De asemenea, considerăm că meritele din domeniul socio-cultural ale oricărei persoane nu constituie un argument pentru canonizare. În virtutea aceluiaşi pseudo-argument ar putea fi canonizaţi majoritatea oamenilor de cultură.
P.P.S. Ca şi soluţie teoretică, pentru a elucida rolul duplicitar şi figura controversată a lui Bănulescu-Bodoni, precum şi în ce măsură există justificare, de ordin canonic şi istoric, pentru ca Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove să-şi "tragă originea" din 1812, iar ca pe acest teritoriu canonic să "co-existe" 4 Mitropolii (câte sunt înregistrate astăzi la Ministerul Justiţiei RM), se impune convocarea unui Sinod Ecumenic, cu participarea nemijlocită a Patriarhilor României şi ai Rusiei, sub patronajul Patriarhului Constantinopolului - ÎPF Bartolomeu I.
