Articolul care nu a mai apărut în "Evenimentul Zilei"

Revenind la oile noastre (ne)europene

Nu spera şi nu ai teamă, 

Ce e val, ca valul trece, 

De te-ndeamnă, de te cheamă, 

Tu rămâi la toate rece 

(M. Eminescu)

  Pentru că suntem un popor mioritic, ale cărui trăsături definitorii sunt răbdarea şi resemnarea, vă rog să uzaţi de prima caracteristică pentru a-mi permite să vă relatez următorul experiment: s-au luat două turme cu acelaşi număr de oi, cu câte un cioban, care urmau să pască, în aceeaşi perioadă de timp, pe păşuni similare. Prima turmă mergea înaintea ciobanului, pe când cea de a doua era condusă de către oier. Concluzia firească a experimentului derivă din întrebarea: care dintre aceste turme a produs mai mult lapte? Răspunsul îl veţi găsi în rândurile de mai jos:

  Mitingul de duminică, din PMAN, nu a fost nici pro-Moldova, nici pro-european, ci doar pro-guvernare. Analogic, protestele comuniştilor, la care deşi se flutură imitaţii nereuşite ale drapelului medieval moldovenesc şi se scandează lozinci de aderare la Uniunea Vamală, nu sunt nici pro-Moldova istorică şi nici pro-euro-asiatice (a se vedea statutul PCRM în care se pledează pentru aderarea la UE), ci doar pro-opoziţie.

  Unele voci susţineau că nu-şi schimbă dreptul lor de a-şi manifesta adeziunea pentru o idee (integrarea europeană) cu presupusa obligaţie a altora de a sta acasă, deşi aceştia din urmă se declară părtaşii aceleiaşi idei. O asemenea interpretare este una sofistă şi chiar secesionistă. Dacă eu accept că printre participanţi s-au numărat şi persoane care s-au prezentat din convingere, şi nu din constrângere, de ce cineva trebuie să mă acuze că nu m-am prezentat pentru că aş fi fost obligat să stau acasă? De ce prezumţia bunei-credinţe este valabilă doar pentru unii? Or, conştiinţa civică nu-mi permite să uzez de un drept (în cazul dat, de a protesta) prin care altuia i se comite un abuz (de a fi impus să protesteze).

  Reiterez: nu am dat curs îndemnului agasant de a participa la manifestaţia din 3 noiembrie, nu pentru că aş fi fost obligat să nu vin sau pentru că nu aş împărtăşi valorile europene, ci pentru că acest miting nu are nimic în comun cu procesul de integrare europeană. Cu sau fără această manifestaţie, nu am devenit nici mai europeni, nici mai aproape de UE. A fost doar o acţiune de PR, plăsmuită în sediile partidelor din coaliţia de guvernare şi realizată prin metode comuniste: prezenţa obligatorie a mai multor categorii sociale (studenţii cazaţi în cămine, unii bugetari din domeniul sănătăţii, al educaţiei, al asistenţei sociale etc.); liste nominale ale participanţilor (şefii unor instituţii de stat trebuiau să oblige câte 10-50 de subalterni să vină în piaţă); închirierea mijloacelor de transport din fonduri dubioase (arendarea a zeci de autocare şi maxi-taxiuri în mai multe raioane, printre care: Bălţi – 30 de unităţi, Donduşeni – 2, Căuşeni – 13, Orhei – 33 etc.).

  Anterior, condamnam atribuirea acestei demonstraţii pro-guvernare a calificativului de „Mare Adunare Naţională”, argumentând că inocularea ideii respective denotă neruşinare şi disperare politică, întrucât contribuie la profanarea memoriei celor fără de care marile adunări naţionale din ‘89 – ‘91 nu ar fi fost nici mari, nici naţionale. Astăzi, după consumarea evenimentului, vă întreb şi mă întreb: ce efecte juridice a produs mitingul de ieri? S-a schimbat cumva denumirea statului sau forma de guvernământ? S-a decis unirea cu România sau, la polul opus, recunoaşterea regimului separatist de la Tiraspol? Până şi Declaraţia citită în PMAN, prin care se proclamă ireversibilitatea integrării europene, se va regăsi cumva în Constituţie? Adică vectorul european va deveni cu adevărat imposibil de anulat? Nicidecum.

  Cât priveşte concluzia experimentului din preambulul textului, turma care a produs mai mult lapte a fost cea care mergea înaintea ciobanului şi nu cea care păşea în urma acestuia. Asta deoarece oierul nu mânâncă iarba pe care o pasc oile (după cum nici guvernanţii nu se hrănesc din pensiile sau salariile oamenilor simpli) şi s-a dovedit că animalele ştiu mai bine care porţiune din păşune este mai îmbelşugată (după cum şi majoritatea conştientizează că se trăieşte mai bine în Europa decât în Rusia). Respectiv, societatea condusă de diverşi „tătuci”, care îi impun o anumită direcţie, nu poate fi mai prosperă şi mai democratică decât cea care decide de sinestătător, iar liderii ei doar urmează să implementeze cu stricteţe opţiunea lor (combaterea corupţiei, eradicarea sărăciei, crearea locurilor de muncă, reabilitarea infrastructurii etc.).

"Marea Adunătură Naţională" pentru integrarea europeană

Sărăcia noastră ne omoară,

De atâta marş ne doare splina,

Cine iese ultimul din ţară

E rugat să stingă şi lumina.

(A. Păunescu)

Românii dintre Prut şi Nistru au avut trei mari adunări naţionale: de la 27 august 1989 (revendicarea alfabetului şi a grafiei latine), de la 23 iunie 1990 (declararea Suveranităţii) şi de la 27 august 1991 (proclamarea Independenţei). Abordând istoriceşte aceste manifestaţii de amploare, rezultatul scontat – cel al reunificării, nu a avut finalitate, pe când din perspectivă politologică, fenomenul s-ar fi consumat prin trecerea de la „romantism” la „pragmatism”. În tot cazul, marile adunări naţionale de la Chişinău au fost expresia unor reverberaţii populare şi nu a unor elucubraţii populiste.

Similar ghinionului generaţiilor precedente, în aprilie 2009, tinerii au reuşit să scape de răul mai mare, dând peste răul mai mic. Într-un sens anume, suferim de un blestem al semi-eşecurilor: deşi îngropăm securea războiului, ne pomenim pe baricade; deşi repurtăm victorii, acestea se dovedesc a fi efemere.

În tot acest răstimp, am pierdut oameni de o valoare incontestabilă. Nu mai sunt printre noi soţii Aldea-Teodorovici, ale căror cântece sunt şi alinare, şi imnuri de rezistenţă. A plecat în lumea celor drepţi şi poetul Grigore Vieru, ale cărui opere constituie un indubitabil reper de moralitate şi demnitate. Ne lipseşte şi disidentul Gheorghe Ghimpu, ale cărui discursuri înflăcărate nu mai pot fi reproduse sau egalate. Şi mulţi, mulţi alţii, fără de care adunările din 1989-1991 nu ar fi fost nici mari, nici naţionale…

Tocmai din acest considerent, la 3 noiembrie anul curent, vom asista la denaturarea conceptului de „Mare Adunare Naţională”. Cel două partide şi jumătate de la guvernare, care au anunţat intenţia de a organiza o manifestare nu atât pentru susţinerea opţiunii de integrare europeană, cât pentru măsurarea potenţei lor electorale, devin complicii profanării memoriei celor care au făcut posibilă descătuşarea de regimul sovietic. Să fiu înţeles corect: nu sunt contra aderării la Uniunea Europeană, sunt împotriva metodelor comuniste de impunere a acestui deziderat. Oriunde în lumea civilizată, dragostea cu de-a sila nu este altceva decât viol. Or, a-ţi obliga membrii şi simpatizanţii să dea buzna cu căţel şi purcel în PMAN este dovada supremă a iresponsabilităţii şi a disperării politice.

Nu insist să abordez aspectul privind autodeconspirarea lipsei de legitimitate a puterii care-şi cheamă susţinătorii, ci doar să precizez că participanţii la veritabilele Mari Adunări Naţionale din ’89–’91 au fost mai europeni în gândire, cu toate că trăiau încă în URSS, decât toţi „euro-optimiştii” de astăzi.

Aristotel spunea că „orice asociaţie trebuie să aibă un fel de unitate, dar nu o unitate absolută. E ca şi cum ai încerca să faci o armonie dintr-un sunet”. De aceea, chemarea monstruoasei coaliţii „pro-europene” la manifestarea euforică şi butaforică a aspiraţiilor europene nu este altceva decât un urlet în surdină, nicidecum o odă a bucuriei. Toboşarii comunişti şi trâmbiţaşii de la guvernare mi se par a fi doi fraţi siamezi. Atât unii, cât şi alţii încearcă să ne încânte cu un râgâit din măruntaiele lor îndestulate. Mie nu-mi este a zâmbi pe stomacul gol şi nici nu-mi doresc să joc pe muzica vreunei tabere. Prin urmare, stimaţi guvernanţi, nu contaţi pe prezenţa mea la „Marea Adunătură Naţională”.

Dostoievski spunea că „una este temperatura de fierbere a apei şi alta este temperatura de topire a fierului”. Similar, una este să îndrăgeşti valorile europene şi cu totul altceva este să te prostituiezi în public de dragul unui partid mai compromis decât altul.

Acest articol a fost publicat în "Evenimentul Zilei", ediţia din 28.10.2013

"Munteanul" primitiv

Acest text nu abordează o anumită trăsătură sau tipologie, de altfel inexistentă, a celor originari din regiunea geografică a Munteniei, ci reprezintă o replică la comentariul unuia dintre articolele mele anterioare – Moldoveanul primitiv. Titlul materialului de faţă rezidă din propria intuiţie că autorul comentariului este un „maldavan” cu nume de muntean. În tot cazul, cel responsabil de apariţia şi plasarea textului pe site-ul graiesc.md nu avut nici măcar curajul, darămite bunul simţ, să-şi indice numele. I-o fi ruşine de propria persoană, de aceea cred că este vorba despre un „muntean” complexat, frustrat şi, bineînţeles, primitiv.

Precizez că acel comentariu a fost scris în limba rusă, după care o parte a fost tradusă în „moldovenească”. Respectiv, deşi autorul este în mod cert alolingv, acesta s-a regăsit în textul Moldoveanul primitiv, fapt ce-l priveşte, având tot dreptul la autodeterminare.

1. În comentariu se spune că: „existenţa rusismelor în limba română a devenit pentru români un fapt inconvenabil din punct de vedere politic, motiv pentru care aceştia au demarat o largă campanie lingvistică împotriva noastră. Scopul campaniei este de a exclude şi de a înlocui rusismele cu franţuzismele, ba chiar de a îmbogăţi limba română pe seama limbii franceze”.

Întâi de toate, nu sunt convins că limba română ar conţine un număr signifiant de rusisme (cuvinte preluate exclusiv din limba rusă). Mai degrabă, respectivul ins s-a referit la lexemele de origine slavă. Dar ce are sula cu perfectura? Rusa este una dintre succesoarele limbii slavone, nu invers. Românii au adoptat slavona în sec. al X-lea, prin filiera sudică (de la sârbi şi bulgari), ca urmare a faptului că făceau parte din Commonwealth-ul bizantin. În acea perioadă, slavii de est au apelat la varegi, ca să-i conducă, fiind o seminţie depravată şi abrutizată (trăiau în păduri precum animalele, dacă e să dăm crezare Cronicii lui Nestor, ce datează din sec. XII), iar limba rusă literară, de la care am fi putut împrumuta anumite cuvinte (rusisme), nici măcar nu era în faza embrionară. Acceptarea slavonei în arealul lingvistic de la nord de Dunăre s-a făcut din considerente politice, întrucât acestei limbi i s-a conferit statutul de „limbă sfântă”, alături de ebraică, greaca veche şi latina. Prin urmare, perpetuarea utilizării slavonei în Biserică şi, ulterior, în cancelariile domneşti ale Ţărilor Române s-a făcut din aceleaşi raţiuni practice pentru care latina a devenit limba oficială a Regatului Ungariei.

Menţionez, totodată, că numeroasele cercetări lingvistice pertinente au demonstrat originea slavă a mai multor lexeme româneşti, unele desemnând forme de relief (deal) şi termeni din domeniul organizării sociale (stăpân, boier, jupân), altele fiind hidronime (Bistriţa – râul repede, Milcovul, Râmnicul – râul cu peşte) şi toponime (Zimnicea, Putna, Slatina, Zlatna etc.), nemaivorbind de noţiuni de afectivitate (iubire, dragoste, nevastă) şi de unele privind cultul religios (praznic, a blagoslovi, vecernie, pomelnic, bodgaproste etc.).[1] Dar după cum a demonstrat B.P. Haşdeu, de altfel un împătimit slavist, „într-o limbă nu contează atât cantitatea, cât valoarea de circulaţie a cuvintelor”, astfel încât, „în română se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte latine, dar este imposibil de alcătuit o frază exclusiv din elemente slave, turceşti, greceşti şi maghiare etc.”[2]

În ceea ce priveşte „campania lingvistică” împotriva moldovenilor primitivi, îl asigur pe autorul comentariului că nu sunt nici flatat, şi nici indignat de obsesiile sale conspiraţionale. Dacă dânsul crede că un articol pe blog face parte dintr-o „largă campanie”, nu pot decât să-l compătimesc şi să încerc să-l abordez precum un psihiatru îşi tratează pacienţii.

Totodată, acuzele aduse limbii române, precum că s-ar îmbogăţi „pe seama limbii franceze”, denotă superficialitate crasă şi diletantism. Orice limbă se dezvoltă organic prin împrumuturi; asimilează şi adaptează anumiţi termeni din alte limbi. În acest sens, rusa nu este o excepţie. Dacă scriitorii ruşi s-ar fi cramponat în fondul lexical slavon, rusa literară ar fi devenit o limbă moartă. Ţin să-l atenţionez pe autorul comentariului că a comis o „gravă eroare”, un „sacrilegiu”, utilizând în textul său lexeme a căror origine este alta decât cea slavă. Bunăoară, următoarele cuvinte ruseşti provin din latină: лингвистическую (lingua), компания (comitatu), абсолютном (absolute), фрагмент (fragmentum), литературном (litterarum), идеологи (ideologues), вектор (vector), продемонстрировать (demonstrabimus) etc. În acest context, trebuie precizat că întreaga intelectualitate şi cancelarie imperială de la Sankt Petersburg scria, în sec. XIX, răvaşe şi rapoarte în franceză, limba de circulaţie internaţională a acelei perioade. Prin urmare, şi rusa s-a îmbogăţit „pe seama limbii franceze”.

2. Autorul comentariului îmi reproşează tacit că aş fi întrebuinţat în articolul Moldoveanul primitiv cca 25% de franţuzisme. Motiv pentru care, acesta se întreabă „de ce dezvoltarea limbii române pe seama celei franceze denotă inteligenţă, însă dezvoltarea limbii „moldoveneşti” pe seama celei ruse este primitivism?”.

În susţinerea afirmaţiilor sale, „munteanul” primitiv prezintă neologismele româneşti din textul meu şi echivalentele acestora în franceză, de la care ar fi provenit: asist (assister), revelaţiune (revelation), elucubraţiile (élucubration), abjecte (abject), atribuie (attribuer), perimat (périmer), opinie (opinion), complac (complaire), abundă (abonder), infatuare (infatuer), respectivii (respectif), flatulenţă (flatulence), elimina (éliminer), oripilat (horripiler), repugnă (répugner), lamentează (lamenter), condiţia (condition), derizorie (dérisoire), fracţiune (fraction), aroge (s'arroger), parvenirea (parvenir), pervertirea (pervertir).

Autorul anonim pare rupt de realitate, ca să nu zic imbecil. Prin exemplele invocate, mi-a ridicat mingea la fileu şi îmi este destul de facil să-l contrazic. Dar având în vedere că „munteanul” primitiv nu a înţeles diferenţa dintre rusisme şi cuvintele de sorginte slavonă, nu sunt convins că cei doi neuroni ai săi vor fi capabili să asimileze următoarea informaţie:

Cele 25% de „franţuzisme” din textul meu sunt cuvinte de origine latină. Româna este una dintre puţinele limbi romanice în care majoritatea covârşitoare a fondul lexical şi chiar uzual provine din latină. Bineînţeles, contează şi filiera prin care anumiţi termeni au redevenit parte a limbii române (în cazul dat – prin intermediul limbii franceze), dar nu poate fi eludat substratul lingvistic. Prin urmare, cuvintele pe care „munteanul” primitiv le-a evocat ca fiind pur şi simplu franţuzisme, sunt lexeme readuse în circuitul lingvistic românesc graţie influenţei culturale franceze, dar care au origine latină:

a asista (assideo, -tere), revelaţiune (revelo, -are), elucubraţie (elucubratio), abject (abjectus), a atribui (attribuere), perimat (perimo, -ere), opinie (opinio, -nis), a abunda (abundare), infatuare (infatuare), respectiv (respectivus), flatulenţă (flatus), a elimina (e-limino, -are), oripilat (horripilari), a repugna (repugnare), lamentează (lamentare, -ari), condiţie (condicio, -onis, conditio), derizoriu (derisorius), fracţiune (fractio, -onis, fractus), a aroga (ar-rogo, -rogare), a parveni (pervenire), a perverti (pervertere, -versum).

3. În definitiv, asemenea „munteni” primitivi îşi fac un deserviciu atunci când încearcă să manipuleze şi să inoculeze ideea prevalării rusismelor în limba vorbită de românii basarabeni. Cad în derizoriu, ca să nu zic că se fac de râsul găinilor. Pentru final, vă propun atenţiei o mostră de schimonosire a limbii române, pe care autorul anonim jinduieşte să o considerăm „moldovenească”:

„Citesc şi mă minunez, deşi nu присутствуеск (asist) la o minune sau la o откровение (revelaţiune), ci la ун презренный полет де фантазии (elucubraţiile abjecte) ale moldovenilor care nu privesc mai departe de streaşina casei, dar care îşi присуждаеск (atribuie) un punct de vedere устаревшый (perimat) şi au pretenţii de formatori de мнение (opinie); care примеск удовольствие де ла ничтожества (se complac în nimicnicia) lor, dar care изобилуеск (abundă) de тщеславие (infatuare). Respectivii suferă de газообразование (flatulenţă) şi nu pot спусти (să-şi elimine) gazele decât în обште (public).”

---

[1] Magazin istoric, nr. 8 (509), august 2009, „Între Occidentul latin şi Orientul bizantin” (Ioan Aurel-Pop), p.10.

[2] L. Boia, România – ţară de frontieră a Europei, ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.48.