Ideea imperială şi Ţările Române

Ideea imperială este fundamentul pe care s-au întemeiat statele medievale româneşti. În pofida inadvertenţelor şi a vicisitudinilor, conducătorii ţărilor române erau „domni” pentru că îşi legitimau puterea de la Domnul (o dovadă de netăgăduit fiind abrevierea IO prezentă în preambulul oricărui hrisov) şi pentru că păstrau cutuma moştenirii bizantine, acea unică mărturie a romanităţii şi creştinătăţii lor, precum şi a poporului.

Bizanţul a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco-romană, în creştinarea noastră, în procesul de formare a poporului şi a limbii române, în organizarea statală şi în viaţa bisericească, în cultură şi artă. În perioada migraţiei popoarelor, Imperiul Bizantin a reprezentat singura formaţiune politică din sud-estul european care a reuşit să se impună în faţa barbarilor, obligându-i pe aceştia să dea libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. Când s-au constituit statele medievale româneşti, întemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat monahismul, toate s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanţul.

Deşi intenţia noastră nu constă în a elucida momentul apariţiei ideii imperiale în spaţiul carpato-danubiano-pontic, întrucât un asemenea demers necesită studii aprofundate şi nu ţine nemijlocit de subiectul abordat, trebuie să accentuăm faptul că pentru neamul românesc originile ideii imperiale provin de la Roma, dar s-au transmis de la Constantinopol. De altfel, în sud-estul european s-a perpetuat conştiinţa imperială graţie mai multor factori:

1.      politico-diplomatici – „imperiul (roman – n.n.) a dispărut în Occident, în timp ce în Peninsula Balcanică avea să se menţină încă secole întregi, sub egida Bizanţului”[1], datorită dexterităţii cu care bizantinii duceau tratative cu barbarii şi aplicau dictonul „divide et empera”. Altfel spus: „în timp ce Imperiul de Apus cădea sub loviturile herulilor lui Odoacru (476), Imperiul de Răsărit reuşea să găsească încă suficiente resurse pentru a se menţine, rămînînd singurul imperiu legitim, imperiul prin excelenţă, cu un prestigiu care îi dădea putinţa de a juca încă rolul de arbitru în conflictele dintre diferiţii conducători barbari. Este îndeobşte cunoscut că regii populaţiilor germanice care au ocupat Italia, se considerau şi erau consideraţi la Bizanţ ca reprezentanţi ai împăratului din Constantinopol”[2]. Această aserţiune este confirmată şi de Marc Bloch, care menţiona că „nu exista în Occident nici un alt împărat autentic decât împăratul „roman” după formula pe care, începând din 982, cancelaria ottoniană o reluase de la Bizanţ”[3].

2.      ideologici – creştinismul a fost promulgat religie oficială la Conciliul desfăşurat la Niceea (325 p.Chr.), şi nu la Roma, iar împăraţii, începând cu Constantin cel Mare, optau pentru „Noua Romă” ca reşedinţă, ceea ce a făcut ca estul să devină centrul de gravitaţie al imperiului. Totodată, după erodarea imaginii de imperiu, vestul a optat pentru ideea de republică creştină (cum ar fi, spre exemplu, „Republica Sf. Marcu”), în timp ce estul încerca să reziste prin conceptul de imperiu creştin, a cărui unitate o evoca stolnicul Constantin Cantacuzino, citând din Sfânta Scriptură: „că toată împărăţia împărţindu-se întru sine se pustiiaşte; şi toată cetatea, au casa împărţită între dânsa nu va sta”[4]. De altfel, în contrast cu intenţia Suveranilor Pontifi de a separa puterea laică de cea ecleziastică, punând accentul pe papocezarism (supremaţia Papei de la Roma în Biserica Catolică), în Bizanţ se articulează fenomenul cezaropapismului (graţie căruia a existat o armonie între Biserică şi instuţia imperială), adică recunoaşterea împăraţilor în calitate de conducători ai Bisericii, dar cu menţionarea că „imperiul şi sacerdoţiul acţionează solidar pentru fericirea şi salvarea comunităţii, una responsabilă cu corpul, cealaltă cu sufletul credinciosului”[5]. În acest sens, este elocvent discursul împăratului Ioan Tzimiskes (970 d.Hr.): „în această viaţă (...) eu disting două puteri: sacerdoţiul (hierôsyne) şi imperiul (basileia), cărora Creatorul le-a încredinţat, pentru primul grija sufletelor, pentru al doilea, grija corpurilor, pentru ca una din părţi să nu fie mai prejos decât cealaltă; ci ele să formeze o unitate deplină”[6].

3.      socio-economici – comparând organizarea socială a Bizanţului cu cea din Imperiul Carolingian, remarcăm faptul că „în locul unei aristocraţii domeniale, o aristocraţie comerciantă; în locul şerbilor ataşaţi de pămînt, sclavi consideraţi ca instru­mente de lucru; în locul unei populaţii trăind la ţară, o aglomeraţie de populaţii la oraşe; în fine, în locul unei simple economii de consum, o economie de schimb şi o activitate comercială regulată şi permanentă”[7]. De asmenea, relevantă este opinia conform căreia: „dacă statele din vest s-au creat prin dislocare, atunci cele din est – prin aglomeraţie”[8].

O versiune naţional-creştină a dlui N. Bogdan, expusă în anul 1940, stipulează că „imperiul roman de răsărit, după cum îl arată şi numele, a fost creiat de către Latinii răsăriteni, proveniţi din traco-geto-daci romanizaţi, printr'unul din cei mai proeminenţi exponenti politici şi militari ai lor, Constantin cel Mare”[9]. Deşi suntem tentaţi să credem în aportul colosal al daco-romanilor la edificarea Imperiului Bizantin, trebuie să recunoaştem că pentru coagularea ideii de imperiu creştin şi-au adus contribuţia şi alte popoare: grecii, sârbii, bulgarii.

Indubitabil, însă, vlahii s-au manifestat în sud-estul european drept o comunitate destul de numeroasă şi omogenă, capabilă să se evidenţieze şi la sud de Dunăre, astfel încât unul dintre cei mai renumiţi bizantinologi, Vasiliev, să afirme că: „mişcarea de eliberare din a doua jumătate a sec. XII din Balcani a fost creată şi întreprinsă cu rigurozitate de către valahi, strămoşii românilor de astăzi; la ea s-a alăturat bulgarii, precum şi unele elemente cumane de după Dunăre. Participarea valahilor este un eveniment esenţial ce nu trebuie neglijat. Cea mai bună sursă contemporană greacă, Nicetas Choniates, a declarat în mod clar că răscoala a fost iniţiată de vlahi (blahi) şi că liderii acestora, Petru şi Asan, au aparţinut aceleaşi rase... Clericul din vest, Ansbert, care l-a însoţit pe împăratul Frederic Barbarossa în cruciada sa (1189-1190) relata că, în Balcani, împăratul a trebuit să lupte contra grecilor şi vlahilor, şi îl numeşte pe Petru „împărat al vlahilor şi a celei mai mari părţi a bulgarilor (Blacorum et maxime partis Bulgarorum dominus)”... Finalmente, Papa Ioncenţiu al III-lea, în scrisorile sale către Ion Caloianul, în 1204, i s-a adresat ca „rege al bulgarilor şi vlahilor” (Bulgarorum et Blacorum rex); în răspunsul către papă, Ion se numea imperator omnium Bulgarorum et Blacorum, iar arhiepiscopul de Târnovo se numea totius Bulgariae et Blaciae Primas”[10]. Probabil este inutil să reiterăm faptul că Petru şi-a însuşit titlul de „ţar” (provenit de la caesar) şi a început să poarte mantia imperială.

Un bizantinolog român, Răzvan Theodorescu, este destul de explicit în afirmaţii, considerând că „acel jus valachicum caracterizat prin oralitate şi în materie de tranzacţii şi procedură, prelungire în bună parte, probabil, a legii autohtonilor din perioada prefeudală, cu forme atestate încă în cursul evului nostru mediu, în cadrul larg al obiceiului pământului –, va fi, totuşi, înainte de toate, un drept conservat în forme scrise, în pravile imperiale de obârşie bizantină ce vor coexista, un timp, cu cutuma în limitele unei structuri juridice pluraliste, un drept păstrat în nomocanoanele bizantine” şi că „aplicarea la noi a unor norme de drept imperial bizantin începea de altfel – şi nu întâmplător – curând după apariţia statelor feudale, cum pare a o dovedi ecoul, în documentele slavo-române, din jurul anului 1400, a cunoscutului Procheiros Nomos, pentru ca la mijlocul şi într-a doua jumătate a secolului al XV-lea să avem atestată în chip cert prezenţa, în lumea românească, a intrumentului juridic care era Sintagma lui Matei Blastares, elaborată în mediu bizantin, în prima jumătate a veacului precedent”[11].

Referitor la instituţiile din Ţările Române (în esenţă a Sfatului Domnesc) şi organizarea acestora după modelul bizantin, se expunea istoricul Gh. Brătianu: „derivând din alte obiceiuri decât acele feudale, consultarea Senatului (Senatos) alcătuit din înalţii demnitari, este într-adevăr o trăsătură caracteristică a modului de cârmuire practicat la Bizanţ şi imitat de popoarele şi ţările aflate în sfera sa influenţă”[12].

Tot la capitolul instituţional se expune dl V.Al. Georgescu, în opinia căruia Bizanţul a influenţat pe plan spiritual şi politic procesul de constituire şi organizare a Ţărilor Române, deşi acel transfer ideologic se înfăptuia în perioada de declin a imperiului: „Organizarea statelor feudale româneşti a avut loc în cursul unei adevărate eclipse a imperiului, care preludează căderii Constantinopolului. Dar în sec. XIV, ca şi la începutul tragicului secol următor, Bizanţul, prin basileus-ul său, şi mai ales prin biserica ecumenică, încă activă, a fost departe de a se dezinteresa de ceea ce se petrece la nordul Dunării. Nivelul şi contextul imperial al evenimentelor şi proceselor era încă o realitate. Mai ales pe planul ideologiei politice, al religiei şi al instituţiilor, unde influenţe directe şi indirecte se fac simţite”[13].

În acest context, merită a fi menţionată aserţiunea marelui istoric N. Iorga despre existenţa conceptului de Bizanţ după Bizanţ, precum şi cea a renumitului bizantinolog, Dimitri Obolensky, despre Commonwealth-ul Bizantin[14], în cadrul căruia Ţara Moldovei a înţeles şi a îndeplinit misiunea defensivă ce i-a revenit, în special în perioada domniei lui Ştefan cel Mare, după cum reiese din relatarea lui Sphrantzes despre campania lui Mahomed al II-lea în Moldova în anul 1476: „Iar vara din anul 84 (se are în vedere anul bizantin 6984, ceea ce înseamnă anul 1476 d.Chr. – n.n.) a pornit cu toată puterea sa asupra Vlahiei; în septembrie însa din anul 85 (6985) s-a întors mai mult învins decât învingător”[15].

De altfel, valorificând studiile predecesorilor, dl S. Brezeanu vorbeşte despre perpetuarea şi adaptarea modelului bizantin la realitatea românească medievală: „în ţările române, continuitatea influenţei bizan­tine după 1453 a fost asigurată, alături de biserică, de aristocraţia greacă a cărei diasporă la nord de Dunăre, începută încă din veacul XIV, s-a desfăşurat în forme masive în secolele XVI —XVIII. Formele continuităţii bizantine, aceleaşi în toată lumea ortodoxă, au cunoscut aspecte particulare în lumea românească. De la pri­mele nomocanoane pătrunse la nord de Dunăre prin intermediul bisericii în secolele XIV—XV şi pînă la amplul efort de receptare a legislaţiei bizantine de la răscrucea veacurilor XVIII —XIX, se evidenţiază un laborios proces al societăţii româneşti de adaptare a dreptului la necesităţile sale social-economice şi politice în per­manentă schimbare. Pe tărîm cultural, influenţa greacă înregis­trează progrese incontestabile în toate domeniile, culminînd cu pe­rioada domniilor fanariote, cînd greaca devine limbă de şcoală şi chiar de cancelarie, alături de română, în sfîrşit, pe planul gîndirii politice, domnii români se consideră urmaşii legitimi ai basileilor din Constantinopol, pretenţii susţinute de patronajul pe care-1 exercită asupra mănăstirilor din Athos şi Sinai şi chiar asupra patriarhiilor ortodoxe”[16].

În acest context, stolnicul Constantin Cantacuzină relatează despre solicitarea lui Radu-vodă cel Mare adresată patriarhului de la Constantinopol, ÎPS Nifon, de a veni la nord de Dunăre şi de a dirija viaţa spirituală din Ţara Românească: „Eu să domnesc, iar tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să ne fii tată şi păstoriu mie, şi tuturor oamenilor, şi solitoriu la Dumnezeu”[17].

Într-o lucrare publicată în 1939, V. Papacostea susţine ferm că „se poate vorbi, fireşte, de un imperialism românesc; el se exprimă pe teren spiritual şi religios încă din vremea lui Neagoe Basarab, iar pe teren politic şi militar încă din anii domniei lui Mihai Viteazul. (Sub Vasile Lupu trăim – pe teren spiritual – unul din cele mai strălucite momente ale acestor tendinţe imperialiste). Dar chiar unii domni mai mărunţi ne apar atraşi de mirajul ideii bizantine. Acesta este de pildă cazul lui Mihnea al III-lea despre care Dosoftei, patriarhul Ierusalimului, ne spune că „urmărea planul de a învinge pe otomani şi de a le nimici el, un nebun, imperiul şi de a ajunge împărat.” Conciliul bisericesc pe care îl convoacă în ianuarie 1659 la Tîrgovişte (conciliu în care propune reforme de ordin dogmatic!) nu ne arată numai irealismul politic al lui Mihnea, dar şi vitalitatea ideii imperiale în ţările noastre”[18].

Despre Neagoe Basarab, menţionat mai sus drept unul dintre precursorii promovării ideii şi politicii imperiale în Ţările Române, putem susţine, în baza lucrării scrise sub auspiciile sale, că nu exista o distincţie semantică evidentă între „împărat” şi „domn” şi că ambele titulaturi delimitau calitatea de „locţiitor al Domnului” pe pământ: „Că împărăţiia şi domniia a împăraţilor şi domnilor, care iaste pre împăraţii şi domnii cei credincioşi şi drepţi, aceia iaste împărăţie şi domnie cerească. Şi Domnul, fiiul lui Dumnezeu, va fi lor împărat şi va judeca lumea pre dreptate”[19]. De altfel, numindu-şi fiul Teodosie, Neagoe Basarab exprima un sentiment de pietate pentru împăraţii bizantini, pe care îi considera o sursă demnă de inspiraţie pentru îndeplinirea cu smerenie a misiunii domneşti, după cum subliniase Iorga: „A numi pe cineva Teodosie, indiferent dacă numele venise de la tată sau venise de la mamă, arată o altă concepţie a domniei: concepţia care se vede din atmosfera literară a timpului, o mare mândrie imperială. Dacă ar fi fost vorba, numit cu nume de ţară, al unui biet domn fără legături cu tradiţia împărătească bizantină, ar fi fost altfel; dar este vorba de Neagoe şi nu se poate admite pentru dânsul o lipsă de intenţie în numirea fiului Teodosie”[20].

În continuare, consemnăm faptul că, din momentul în care Constantinopolul a fost cucerit de către otomani, imperialismul din acest spaţiu s-a reprofilat dintr-o ipostază predominant politică în una eminamente spirituală, inclusiv cu aportul românilor: „Patriarhia din Constantinopol ajungând o unealtă la îndemâna cuceritorului, Iaşul şi Bucureştii devin într-adevăr centrele ortodoxismului. În acest sens se poate vorbi de un imperialism spiritual românesc în acest veac al XVII-lea. Dărnicia domnilor români din această vreme, subjugă sufleteşte neamurile ortodoxe din Imperiul otoman. S-a crezut chiar - în acest veac al iluziilor deşarte într-o catastrofă turcească - că s-ar putea trece de la această dominaţie spirituală la una politică. Astfel, la cruciada plănuită în vremea lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, participarea militară a românilor se anunţă surprinzătoare: 30.000 de moldoveni şi 20.000 de munteni! (Fireşte, cifrele sînt întrucîtva exagerate.) Unele minţi aprinse au şi denunţat turcilor că patriarhul Partenie (1645) a sfinţit deja coroana de aur cu care domnul moldovean va fi încoronat ca împărat bizantin! „Toţi mitropoliţii s-au înţeles ca să adune trupe în clipa cînd flota turcească va ieşi contra veneţienilor în Marea Egee şi să-l proclame împărat”[21]. Acelaşi V. Papacostea îşi continuă pledoaria susţinând că „unii domni mai mărunţi se înconjurau de o pompă pretenţioasă în care vor să reînvie amintirea ceremonialului imperial din Bizanţul de altă dată. Mihnea al III-lea merge pînă acolo, încît convoacă şi el un consiliu la Tîrgovişte, în 1659, cu veleităţi de a da îndrumări dogmatice bisericii răsăritene. Ba a păşit cutezător şi într-o adevărată aventură militară împotriva turcilor încercînd a imita atacul lui Mihai Viteazul asupra raialelor dunărene. Despre el spunea Dosoftei, patriarhul Constantinopolei, că „urmărea planul de a învinge pe otomani şi de a le nimici el, un nebun, imperiul şi de a ajunge împărat”[22].

Despre predominarea elementului ceremonial de tip bizantin în cadrul festivităţilor de investire a unui domn pe tronul unei ţări româneşti, relatează şi Dimitrie Cantemir, în Istoria Imperiului Otoman: „La locu resiedintei sale... toţi mai marii ţierei, civili şi militari, cam duoe mii la numeru vinu înaintea lui (a domnitorului – n.n.)... Ajungedu în curtea besericei catedrale, dedicata S-tului Nicolae, se da josu de pe calu. Aici metropolitului însoţitu de trei episcopi (caci în Moldavia sunt trei episcopi, pre candu în Valachia suntu numai duoe) şi de celaltu cleru, i presenta crucea şi sânta evangelia să le sărute. Sub acestu actu solemnu musica imperiale observa tăcere. La intrarea principelui în beserica se intona imnul άξιον έσιν; apoi se cetesce rugaţiunea τας εχτενας, şi după aceste, se apropia de altariu; aci metropolitulu, după ce dice în tăcere rugatiunea usitată, ilu unge cu sântulu miru, deca cumuva n-a fost unsu degia prin patriachulu din Constantinopole... Elu este apoi, şi se numesce unsulu lui Dumnedieu”[23].

Despre rolul deţinut de către domnii noştri în lumea creştin-ortodoxă menţionează Ion Neculce în Letopiseţul Ţării Moldovei: „Scos-au oasăle lui Cantemir-vodă boierii cei mari afară, supt cortu, în ogrăjoara cea mică la curtea domnească. Şi l-au inut trei dzile, până l-au grijit, ş-apoi l-au dus la Sfete Neculaiu de l-au îngropat în gropniţa lui Antonie-vodă. Şi s-au tâmplat atunce la prohodul lui 4 patrierhi, unul de Ierusalim şi altul de Antohia şi altul de Alicsăndria şi unul mazâl de Ţarigrad, Iacob”[24].

Cât priveşte Ţara Românească, „o politică bizantină, Şerban (Cantacuzino – n.n.) face încă din 1682, cînd se amestecă în luptele pentru scaunul ecumenic, sprijinind pe ruda sa Dionisie să-l ocupe. În 1684 se vorbea deja în cercurile Ligii sfinte de ajutorul pe care l-ar putea da Şerban „fratello cugino del Patriarca di Constantinopoli” pentru răscoala creştinilor din imperiul turcesc (causar grandi emotioni e rivolti nella Regia stesso Ottomana)”[25].

Despre veleităţile imperiale, mai mult sau mai puţin justificate ale lui Şerban Cantacuzino, precum şi despre caracterul acestui domn relatează şi Dimitrie Cantemir: „Sierbanu, unu principe generosu din familia imperiale a Cantacuzeniloru şi plinu de zelu pentru religiunea creştină”[26] (...) „după ce va fi cuceritu Constantinopolea, ilu voru declara de imperatu alu Greciloru, ca pe unulu care descende din familia imperiale a Cantacuzeniloru”[27].

În concluzie, considerând că subiectul este departe de a fi epuizat, putem, totuşi, afirma că ideea imperială a constituit nu doar un reper teoretic, ci şi un model practic pentru legitimarea şi exercitarea puterii în Ţările Române, că aceasta a fost alimentată de predominarea conştiinţei religioase în societatea medievală românească de tip patriarhal şi conservator. Drept mărturie ne servesc numeroasele ctitorii ale domnilor, modalitatea întocmirii actelor juridice, a hrisoavelor, zapiselor, uricelor, precum şi formele de organizare laică şi ecleziastică.

Din păcate, ideea imperială în Ţările Române nu a avut finalitate, din considerentul că pericolul extern era unul ubicuu, dar şi pentru că arareori a existat unitate politică între „factorii de decizie” din cele trei Ţări Româneşti. La nivel de proiect, ne reamintim cazul principelul Ypsilanti, care aspira la crearea unui regat cu denumirea „Dacia”, plan creat şi agreat de către cercurile politice de la Sank-Petersburg; reiterăm şi politica bizantină implementată la nivel cultural şi instituţional de către Vasile Lupu, precum şi de către alţi domni.

---

[1] Gh. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric – poporul român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 165.

[2] C. Daicoviciu, Istoria României, vol I, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960, p. 596-597.

[3] M. Bloch, Societatea feudală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998, vol II, p. 127.

[4] C. Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, p. 83.

[5] S. Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Mironia, Bucureşti, 2004, pp. 34-35.

[6] Ibidem.

[7] Gh. Brătianu, Marea Neagră – de la origini până la cucerirea otomană, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988, vol. II, p. 17.

[8] C. Noica, Modelul cultural european, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 98.

[9] N. Bogdan, Funcţiunile istorice europene şi creştine îndeplinite de naţiunea română, Colecţia „Justinian”, Bucureşti, 1940, p. 45.

[10] A.A. Vasiliev, History of the Bizantine empire: 324-1453, University of Wisconsin Press, 1952, p. 382-383.

[11] R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident, la începuturile culturii medievale româneşti (sec.X-XIV), Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974, p. 161.

[12] Gh. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 26.

[13] V.Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p.20.

[14] I. Aurel-Pop, Între Occidentul latin şi Orientul bizantin // Magazin istoric, nr. 9 (510), septembrie 2009, p. 33-39.

[15] G. Sphrantzes, Memorii, 1401-1477, în anexă: pseudo-Phranzes: Macarie Melisssenos, Cronica 1258-1481, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966. p. 145.

[16] S. Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p. 207.

[17] C. Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, p. 107.

[18] V. Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică (1939), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 40-41.

[19] Neagoe Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2001, p. 95.

[20] Nicolae Iorga, Căutarea subiectelor proprii // Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 63-69.

[21] V. Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică (1939), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 75.

[22] Ibidem.

[23] D. Cantemir, Istoria Imperiu Ottomanu, crescerea şi scaderea lui, trad. dr. I. Hodosiu, Ediţiunea „Societatei Academice Române”, Bucuresci, MDCCCLXXVI, p. 278-279.

[24] I. Neculce, Lepiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 109.

[25] V. Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică (1939), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 41.

[26] D. Cantemir, Istoria Imperiu Ottomanu, crescerea şi scaderea lui, trad. dr. I. Hodosiu, Ediţiunea „Societatei Academice Române”, Bucuresci, MDCCCLXXVI, p. 506.

[27] Idem, p. 507.