fără pupături în fund

Nata Albot mi-a fost şefă. Atunci când am lucrat la Pro Fm Chişinău.

Nu invidiez pe nimeni dintre subalternii ei.

Ca jurnalistă, mi se pare o persoană demnă de admirat. Asta dacă eşti un/o tip(ă) carierist(ă).

Dar admiraţia şi stupefacţia se împletesc în cazul Natei Albot.

Dragoş a semnalat ceea ce ochiul meu nu reuşise s-o facă: http://blog.galbur.md/2012/06/reteta-perfecta-rusine-sare-si-piper-si.html. Vlada, eufemistic, aşa cum îi este caracteristic, a criticat noua "faţadă" a clădirii primăriei Chişinăului: http://vladaciobanu.com/2012/06/20/jos-billboardurile-serios/. Max şi-a manifestat indignarea sa de "venetic": http://pulbermax.wordpress.com/2012/06/20/eu-nata-albot-si-chisinaul-istoric-2062/

În fine, a venit şi replica. Bineînţeles, sărată şi pipărată: http://nataalbot.md/2012/06/21/va-pup/

La replică o să mă şi opresc. Nu înţeleg de ce un om vrea să pună gaz pe foc în aceste zile toride. De ce nu a acceptat faptul că există şi alte opinii?

Dacă doar Nata a reuşit ceva în jurnalism (inclusiv în blogging), atunci la ce bun acel panou publicitar? Dacă eşti deja "vedetă", de ce să mai atârne billboard-uri cu chipul tău, pe puţinele clădiri istorice din oraş, precum nişte rufe la balcon?

Nata Albot nu este la prima apariţie în spaţiul publicitar:

(sursa: google.com)

Chestiunea devine spinoasă din moment ce "roşcata de la Schinoasa" şi "stomatologul de la Bălţi" au remarcat faptul că "prezentatoarea de la JTv" făcuse câteva furtuni în pahar cu privire la distrugerea patrimoniului arhitectural al oraşului:

(sursa: unimedia.md)

Aşadar, când vine vorba despre o acţiune civică, de o "ieşire la rampă", Nata reuşeşte să provoace admiraţie, iar când se ajunge la a oferi un exemplu propriu, Nata creează stupefacţie. Asta e ca şi cum ai lupta pentru dreptul la libera exprimare, iar peste un timp, ai da în judecată un site că a asigurat acel drept la liberă exprimare (fără aluzii la vreun "curajos"; Alexandru Bordian şi Eugen Luchianuc ştiu despre cine este vorba).

Revenind la replică, prezentatoarea-măturătoare se arăta indignată de faptul că, chipurile, doar câteva persoane au ieşit la proteste că să-l "măture" pe Chirtoacă. Pentru că acesta, de fapt, a fost scopul. Doar un imbecil poate să creadă că primarul este responsabil de amplasarea publicităţii în oraş. Există Consiliul Municipal Chişinău, există arhitectul principal, există legi, hotărâri, persoane care execută (sau nu execută) prevederile legale etc. Vedeţi dvs, de vină este primarul Chirtoacă pentru fiecare găinăţat de pasăre de pe asfaltul chişinăuean.

Pe blogul ei, Nata se oftică: "Şi dacă lupt împotriva gheretelor, de ce oare aş îndrăzni să cumpăr o apă plată dintr-o gheretă. Şi dacă nu-mi place cum pute în Chişinău, de ce oare îndrîznesc să mai respir". Pe lângă faptul că la finele acestor fraze trebuiau puse semne de interogare, remarcaţi cu câtă dezinvoltură se compară ciobul cu oala spartă. Adică se pune semn de echivalenţă între nişte necesităţi fiziologice - respiraţia şi consumul de apă potabilă, şi plasarea unei publicităţi pe clădirea proiectată de Bernardazzi.

În continuare, Nata îşi elogiază grandomania: "Am acoperit cu o frumuseţe de panou, colorat, viu, plin de bucurie, o clădire într-o fază nefecită a existenţei sale". Întâi de toate, de gustibus non est disputandum. 

(sursa: nataalbot.md)

Adică mie nu-mi place cum trei persoane îşi arată maxilarele ca şi cum ar face publicitate unei companii producătoare de pastă de dinţi. Secundo: clădirea primăriei s-a mai aflat în "faze nefericite al existenţei sale", asta nu înseamnă că trebuie să fie acoperită de billboard-uri. Dacă tot s-a dorit estomparea defectelor, de ce nu "acoperiţi" interiorul clădirii circului? Sau cea mai rămas din  intrarea în stadionul republican? Ah, da, acolo n-are rost, nu vede aproape nimeni.

Argumentul "să nu fi fost noi, era să fie alticineva" este atât de persiflator, încât ai impresia că o spune un hoţ prins în flagrant: "să nu fi furat eu, era să fure altcineva".

În fine, cred că prezentatoarea de la JTv ar fi trebuit să spună simplu: am nişte obligaţii contractuale, care mă impun să reprezint televiziunea, să promovez emisiunea etc, etc. Dar a preferat să sară în capul unor oameni cu opinie.

Nata, dacă o să ai ocazia să citeşti acest articol, să ştii că şi eu te sărut, dar numai nu în fund.

P.S. Atitudinea mea faţă de Chişinăul de ieri, de azi şi de mâine: http://mischescu.blogspot.com/2011/10/chisinaul-orfan.html

O lege sortită neînţelegerii

Astăzi a fost adoptată aşa-zisa lege a nediscriminării. Sau a egalităţii şanselor. Sau a "poponarilor în lege". Spuneţi-i cum doriţi. E încă nepublicată în Monitorul Oficial.

Astăzi au protestat (inclusiv) oameni cumsecade şi au votat (inclusiv) oameni cumsechică.

O lege inutilă. Necesară unor interese înguste. Un show mediatic ce poate servi drept preludiu pentru poponari în noaptea asta.

Nu am nimic contra homosexualilor, după cum nu am nimic contra oamenilor bolnavi de SIDA. Doar că mi se pare firesc să mă protejez de boala lor. Cred că această lege le-a făcut o defavoare, după cum ştiu că prohibiţia alcoolului din perioada gorbaciovistă a dus la creşterea consumului de băuturi spirtoase. 

Păcat că au ieşit la pichetat Palatul Republicii nişte lichele, nişte personaje amorfe ale faunei politice moldoveneşti. Nu pot să mă regăsesc în atitudinea acestora, nu pot să fiu un clovn al circului regizat de ei. Dar pot să-mi exprim indignarea că s-a mai adoptat o lege discriminatorie la adresa unei societăţi creştine, la adresa unei majorităţi covârşitoare de cetăţeni. Altfel spus - o lege antidemocratică.

Se insistă asupra faptului că UE ne-ar impune această lege. Dar din cîte cunosc, nu acel DICK (puteţi traduce din engleză, nu vă sfiiţi) decide dacă suntem europeni sau nu. NU anumite ONG-uri sunt ceea ce numim societatea civilă. O societate civilă nu poate fi un grup restrâns de oameni finanţaţi din exterior, care promovează non-valorile. Nu ONG-urile aleg guvernarea şi nu ele poartă răspunderea pentru soarta ţării.

Cazul Poloniei şi al Greciei, care nu au adoptat asemenea legi, mi se pare demn de luat în considerare. Sigur, îmi veţi reproşa că există legi similare, dar niciuna din ele nu este voit pro-pederaşti. De ce nu luăm exemplul Greciei în a crea o comuniune, o armonie între stat şi Biserică? De ce ne place să suspunăm că intoleranţa faţă de homosexuali este consecinţă a regimului sovietic, iar URA faţă de Biserică nu e?

Prin această lege s-a confirmat inaplicativitatea unor acte normative precum: Constituţia, Codul Muncii, Codul Contravenţional, Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat etc. Căci nu poate fi explicată, din punct de vedere juridic, efectul acestei legi, decât prin nerespectarea şi batjocura faţă de legislaţia în vigoare. Ca să fiu mai explicit, (re)citiţi art. 43 din Constituţia RM (http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496) şi art. 8, al. (1), din Codul Muncii al RM (http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326757): 

Articolul 8. Interzicerea discriminării în sfera muncii 
    (1) În cadrul raporturilor de muncă acţionează principiul egalităţii în drepturi a tuturor salariaţilor. Orice discriminare, directă sau indirectă, a salariatului pe criterii de sex, vîrstă, rasă, culoare a pielii, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, domiciliu, handicap, infectare cu HIV/SIDA, apartenenţă sau activitate sindicală, precum şi pe alte criterii nelegate de calităţile sale profesionale, este interzisă.

Finalmente, să ne bucurăm pentru mişcarea pro-sodomistă din R. Moldova, care a reuşit o mare realizare, comparabilă cu inventarea vibratorului. Ura, Tovărăşi!

Retorica singurătăţii seculare sau 200 de ani de ocupaţie în 4 articole de ziar

     Îmbinarea istoriei cu publicistica poate duce la efecte nescontate. Asta pentru că un bun istoric poate fi şi un bun jurnalist, pe când un bun jurnalist nu va fi niciodată un bun istoric.

    Evident, istoricul nu trebuie să se ferească de jurnalişti şi să contempleze din "turnul său de fildeş" asupra fenomenelor ce îl înconjoară. Dar să se ţină cont de faptul că un discurs istoric presupune o perioadă de cercetare, o argumentare în bazele surselor veridice, precum şi o doză imperioasă de obiectivitate, pe când un articol de presă sau o beta în televiziune se realizează într-un timp relativ scurt şi are audienţă doar dacă reuşeşte să şocheze. Prin urmare, jurnalistul caută senzaţionalul, iar savantul - adevărul. Ceea ce nu înseamnă că munca amândurora nu este ingrată sau că aceştia reuşesc, de fiecare dată, să găsească ceea ce caută.

     În curând se vor împlini 200 de ani de anexarea Basarabiei.

   Recent, a avut loc o conferinţă a istoricilor preocupaţi de acest subiect în incinta hotelului Codru, din Chişinău. Pe de o parte, avem de afacere cu un grup de specialişti care au participat la acea conferinţă, de altfel nu atât de mediatizată pe cât ar fi fost de cuviinţă (şi aici se vede în ce măsură mass-media vine în întâmpinarea istoricilor), iar de pe de altă parte, există un grup al celor ofuscaţi de faptul că s-au autoizolat, s-au plasat într-un con de umbră ori nu au fost băgaţi în seamă.

    Recunosc, nu am participat la acea conferinţă din motive obiective, dar asta nu-mi permite să vorbesc în necunoştinţă de cauză sau să mă plasez în categoria frustraţilor. În schimb, istoricul Ion Ţurcanu a înşirat de-a lungul mai multor pagini din ziarul Săptămâna nişte texte cel puţin îndoielnice. De altfel, dumnealui şi-a intitulat articolele Două sute de ani de singurătate, vrând parcă să evidenţieze lipsa de atenţie de care presupun că suferă. Sigur, îmi veţi reproşa că s-a inspirat din romanul lui G.G. Marquez, dar imboldul său lăuntric denotă ceea ce menţionasem mai sus.

  În chiar primul material - http://saptamina.md/pub/2012/04/doua-sute-de-ani-de-singuratate.html, domnia sa este oripilată: "consemnarea acestei date (16/28 mai 1812 - n.n.) e un nou motiv de a-şi striga patriotismul de doi bani" la conferinţe, "acolo unde se face cu vorbe uşoare o istorie tot atît de uşurică". Prin urmare, dânsul de disociază de tocmai ceea ce a şi reuşit să realizeze - să consemneze un eveniment istoric în mai multe texte publicistice şi consideră că numai prin articole de presă se face istoria grea.

    În continuare, dumnealui îi acuză de mercantilism, de servilism politic, de pupincurism, de oportunism etc. pe toţi cei care comemorează 200 de ani de la anexarea Basarabiei. Sigur că există şi "români de profesie" printe noi, dar asta nu înseamnă că merităm să fim apostrofaţi pentru că gândim şi simţim româneşte. Altfel spus - pentru că ne doare sufletul.
     
     Pe parcursul materialului publicistic, istoric Ţurcanu îşi demască şovinismul rusesc, din simplul considerent că încearcă să culpabilizeze doar Imperiul Ţarist pentru raptul arbitrar din 1812. Or, un savant care se respectă înţelege că este vorba despre un cumul de circumstanţe, de anumite condiţii interne şi externe inerente unui proces anexionist.

     Autorul vorbeşte despre faptul că "înainte să vină reformatorul (se are în vedere ţarul Alexandru al II-lea), peste jumătate din bugetul ţării îl alcătuiau veniturile din vînzarea votcii propriei populaţii". Cred că lipsa referinţelor ne permite să calificăm această frază drept aberaţie aidoma unui paragraf dintr-un manual de istorie integrată, realizat de S. Nazaria, în care se spune că, chipurile, în Moldova medievală ţăranii citeau înainte de culcare Biblia. Asta ţinând cont de faptul că, pe atunci, un exemplar al Sfintei Scripturi costa cât 3 sate, iar ţăranii erau analfabeţi.

      De asemenea, istoricul Ţurcanu se întreabă dacă "ar fi fost oare posibilă evitarea anexării?" Acest lucru mi se pare o dovadă de diletantism. E ca şi cum ai cerceta istoria sec. XIX formulând ipoteza de lucru: "ce-ar fi fost dacă Napoleon îl detrona pe Alexandru I sau dacă nu pierdea la Waterloo?"

    În cel de-al doilea articol (http://saptamina.md/pub/2012/04/2-doua-sute-de-ani-de-singuratate.html), domnia sa inoculează ideea că reformele din anii '60-'70 ai sec. XIX din Imperiul Rusiei au fost mimate şi că statutul Principatelor Române de state vasale faţă de Sublima Poartă le-a estompat dezvoltarea comparativ cu regiunile de la sud de Dunăre aflate în componenţa Imperiului Otoman. Prin urmare, logica este următoarea: să fi fost de jure parte a Imperiului Otoman nu era să fim atât de exploataţi şi, probabil, nu era să fim cedaţi Imperiului Rusiei. Să fi fost tot teritoriul Principatelor împărţit în paşalâcuri poate că sultanul s-ar fi împotrivit mai tare veleităţilor ţariste. Tocmai percepţia eronată a regimului turco-fanariot, precum şi necunoaşterea disputei diplomatice ruso-otomane din anii 1806-1812 duce la formarea unor asemenea ipoteze fanteziste.

        În continuare, autorul consideră că "boierii locali, în loc să opună rezistenţă noului regim (fanariot - n.n.), dimpotrivă, s-au asociat întru totul cu el, atît prin colaborare publică pe toate planurile cu grecii stăpânitori, cât şi prin înrudire cu ei, astfel că jugul care apăsa asupra ţăranilor era dublu". Aşadar, observăm revitalizarea tezei comuniste cu privire la "jugul turcesc" şi "regimul burghezo-moşieresc" asupritor şi exploatator: "singurul lucru care interesa clasa fanarioto-boierească era traiul cât mai avut, adunarea de averi prin orice mijloace, iar alt mijloc mai bun decît stoarcerea ultimului pic de vlagă din ţărănime nu exista".

       În partea a 3-a a pledoariei sale, domnul Ţurcanu comite o gafă monumentală, întrucât consideră că Ţara Moldovei aparţinuse Porţii şi că ultima era în drept să cedeze teritoriile din stânga Prutului. Altfel spus, relaţia de vasalitate dintre domnii Moldovei şi sultanul turc este calificată drept supunere, iar toate dregătoriile, toată cutuma legislativă, întregul patrimoniu bisericesc, toată ierarhia ecleziastică şi cea laică nu erau altceva decât zămisliri ale imaginaţiei populaţiei majoritare româneşti din Moldova medievală. Ba chiar şi existenţa capitulaţiilor este pusă la îndoială. Adică toate tratatele de la Kuciuk Kainargi, de la Adrianopol, care fac referire la ahidname nu sunt decât falsuri. Adică ceea ce spuneau cronicarii că "Ţara Moldovei a fost închinată şi nu supusă" sunt minciuni? Respectiv, istoricul Ţurcanu îl reneagă pe idolul său - K. Marx, care în Însemnări despre români spune clar că "Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române".

           O altă teză de sorgine stalinistă se întrevede în ultimul material publicat de dl Ţurcanu (http://saptamina.md/pub/2012/05/4-doua-sute-de-ani-de-singuratate.html), şi anume: "Basarabia trăia mai rău ca în epoca primitivă" înainte de anexare. Respectiv, "rolul civilizator" al Imperiului Rusiei trebuie elogiat.

          În fine, autorul nu poate să evoce anumite realităţi probate documentar, cum ar fi politica de colonizare promovată de ţarism în Basarabia, precum şi acea autonomie acordată iniţial, dar toate aceste gânduri veridice nu sunt originale, contribuţia domniei sale fiind nulă în acest sens. Parafrazând un scriitor român, putem concluziona că în toate articolele publicate de domnul Ţurcanu în Săptămâna găseşti şi ceva nou, şi ceva interesant. Doar că ceea ce este nou, nu e interesant, iar ceea ce e interesant, nu este nou.