Anul 1683 reprezintă momentul
crucial în istoria Europei creştine, atunci când otomanii au suferit un eşec
răsunător sub zidurile Vienei, fapt ce a însemnat, pe de o parte, iniţierea
reculului Semilunei şi, implicit, demararea procesului de dezintegrare şi de
transformare a statului întemeiat de Osman într-un „om bolnav al Europei”, iar pe de altă parte – accentuarea
veleităţilor de puteri balcanice ale statelor vecine Ţărilor Române.
Imperiul Habsburgic devine unul
dunărean, pe când Regatul Poloniei este aproape de desăvârşirea dezideratului
de încorporare a Ţării Moldovei. De altfel, în cadrul Ligii Sfinte, constituite
la sfârşitul anului 1683, sub auspiciile Papei, cu participarea Casei de
Austria, a Poloniei şi a Elveţiei, nu puteau să facă parte şi Ţările Române, a
căror domni, deşi dornici să contracareze pericolul omniprezent pe care-l
prezenta Imperiul Otoman pentru creştinătate, erau cât se poate de conştienţi
de tendinţele anexioniste ale habsburgilor şi polonezilor. Astfel se explică
semnarea Tratatului de la Făgăraş, la 1 iunie 1685, prin care principele
Transilvaniei, Mihail Apaffy, şi domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, se
angajau să-şi acorde sprijin reciproc în caz de primejdie.[1]
În ultimele decenii ale sec.
XVII, domnii Moldovei duceau o politică oscilantă între puterea suzerană –
Imperiul Otoman şi cele două puteri regionale – Imperiul Habsburgic şi Regatul
Poloniei. Intrigile şi viziunile principalelor clanuri boiereşti din Moldova
determinau în mare măsură vectorul extern al ţării. De altfel, „Ruseteştii, împreună cu Constantin Cantemir, erau adepţii unei apropieri
faţă de Poartă sau Imperiul habsburgic, din aversiune faţă de Polonia, pe când
Costineştii rămăseseră credincioşi legăturilor cu polonii”[2].
În timpul ultimei domniei a lui
Şerban Petriceicu în Ţara Moldovei (noiembrie 1683 – martie 1684), statul
românesc de la est de Carpaţi se confrunta cu o perpetuă criză internă,
datorată divergenţelor dintre cele mai influente familii boiereşti, precum şi a
caracterului molatic al domnitorului. Cu toate că Nicolae Iorga îl considera pe
Şerban Petriceicu un „om de o cultură
distinsă”[3], în cronica atribuită lui
Nicolae Costin, portretul domnului moldovean se prefigurează ca al unui „om blând şi slab la domnie, că cine cum
grăia pre toţi credea şi toţi erau fără frică de dânsul”[4].
Cronicarul Ion Neculce
consemnează momentul celei de-a doua (după alte surse, a celei de-a treia)
accederi la tronul Ţării Moldovei: „Petriceico-vodă,
după ce-au înţeles c-au bătut pe turci la Beci, s-au scoborât cu moldovenii
probegi şi cu puţintei leşi în târgu în Suceavă ş-au început a strânge pe
boieri, pe unii de nevoie, alţii viniè de bună voie. Şi de acolo s-au scoborât
la leşi ş-au triimis pogheaz de au luat şi pe Duca-vodă”[5].
Despre dificultăţile cu care s-a confruntat Şerban Petriceicu pentru a
redobândi, după un deceniu, tronul Moldovei, avem confirmare şi de la Iorga,
cel care susţine că domnul miza „pe
căpeteniile pribegilor vacanţi, din categoria de boiernaşi, de mazili doritori
de venituri, ca Smucilă şi Moţoc”[6].
Nu se cunoaşte cu exactitate data începerii campaniei de recucerire a tronului
Moldovei, dar se poate consemna că în septembrie 1683 nordul ţării era ocupat
de oştenii lui Petriceicu[7].
Fiind sprijinit de polonezi, care
concepeau schimbarea domnului moldovean ca pe o parte componentă a luptei
antiotomane, Şerban Petriceicu beneficia de suportul financiar al regelui Ioan
Sobieski şi al câtorva nobili polonezi. În corespondenţa domnitorului către
Andrei Potocki, castelanul Cracoviei, din data de 7 ianuarie 1684, acesta
menţionează că „de două săptămâni am
ajuns sănătos şi cu bine la Iaşi, fără vreo împiedicare şi năvălire importantă
din partea duşmanilor”[8].
În aceeaşi scrisoare adresată nobilului polonez, domnul mai precizează că
oastea moldoveană, alături de cea a cazacilor, cu care erau în alianţă
politico-militară, ca urmare a unui presupus tratat încheiat la Chişinău,[9]
„s-au împrăştiat nu din altă pricină, ci
numai că duşmanul a mânat înaintea sa cirezi mari de vite împotriva alor noştri
şi i-a lovit pe ai noştri bine din tunuri, care au fost şapte bucăţi. Împotriva
cărora n-a fost cu putinţă să reziste ai noştri, căci toată oastea căzăcească
s-a aflat fără praf de puşcă. De aceea întreaga noastră oaste a trebuit să
sufere o astfel de înfrângere şi împrăştiere”[10].
În continuare, domnul moldovean îl înştiinţează pe nobilul polonez cu privire
la planurile sale şi îi solicită ajutor: „Noi
trebuie să răzbatem spre Suceava, iar de acolo mai sus, unde vom aştepta
ajutorul, şi încă grabnic de la domnia ta, pentru care te rugăm mult, căci
aceşti cazaci sânt şi puţini şi foarte nesupuşi şi dificili pentru orice
slujbă. Pe dumnealui, domnul Dymidecki, polcovnicul m.s. regelui, l-am trimis
înainte de Naşterea Domnului împotriva lui Duca domnul, care se afla aici în
ţară la Domneşti. (...) Abia astăzi, după această înfrângere a cazacilor,
trimit la dumnealui, ca să se îndrepte cu oastea spre Roman, căci văd că aici e
mică nădejdea de puterea căzăcească (...) dar acum trebuie să mă retrag în
derută. Dacă nu va fi ajutor grabnic de la domnia ta, vor trebui să piară în
vederea tuturora atât sărmanii boieri de ţară, cât şi alţii care s-au aruncat
asupra acestui duşman. Ceea ce totul se întâmplă în parte din lipsa de ajutor
din partea domniei tale. Pentru Dumnezeu deci, binevoieşti domnia ta să
îngrijeşti de securitatea şi de fericirea de pagube a oamenilor creştini, ca să
nu fim în derută şi să-i dăm sub sabia păgână”[11].
S-au făcut încercări să se obţină
şi sprijinul ţarului moscovit. La 11 ianuarie 1684, mitropolitul Dosoftei,
împreună cu căminarul Lupu, au fost delegaţi „să ducă ţarului şi mai marilor statului rusesc scrisori şi să încerce
negocierea unui tratat de alianţă şi apărare împotriva turcilor”[12].
Întâlnirea cu reprezentanţii Moscovei a avut loc la 3 martie 1684, dar s-a
încheiat fără obţinerea rezultatului scontat.
În ceea ce priveşte relaţiile
moldo-polone, domnul Şerban Petriceicu primise răspuns de la regele Ioan
Sobiescki. În scrisoarea din 16 ianuarie 1684, regele Poloniei se miră că
domnul moldovean nu ştia de întoarcerea sa şi îl asigură că i-a trimis de
îndată „dragoni şi tunuri pentru apărarea
şi slujba lăudabilă a domniei sale”[13].
De asemenea, Ioan al III -lea îl
asigura pe domnul Moldovei că principele Transilvaniei, Mihail Apaffy
(1661-1690), nu are intenţii expansioniste şi îi poate fi aliat: „(...)din partea principelui Transilvaniei nu
trebuie să ne temem de niciun avânt duşmănos, căci acesta, ca întotdeauna, aşa
şi acuma îşi va arăta faţă de noi bunăvoinţa prietenească şi neclintită. Prin
urmare, trebuie să avem credinţă tare în Dumnezeu că nu v-a răsturna opera
începută de credincioşii săi spre bucuria creştinătăţii”[14].
Într-o altă scrisoare de-a
regelui polonez adresată domnitorului Moldovei, datată pe 25 ianuarie 1684 şi
emisă din Cracovia, se observă că Ioan Sobiescki cunoştea situaţia din Ţara
Moldovei şi că încerca să-l îmbărbăteze pe domnul moldovean: „(...)căci aşa ne-am aşteptat totdeauna, ca
tătarii, flămânzi şi garnisiţi cu prizonieri, privind din depărtare la casele
lor şi la mosafirii răspândiţi la ei (aluzie la cazaci – n.n.), să fie nevoiţi să ia o astfel de hotărâre
(adică să răspundă chemării sultanului de a se lupta cu polonezii şi cu „trădătorul”
domn al Moldovei – n.n.). (...) Nădejdea-i
la Dumnezeu că aceiaşi cazaci se vor strânge şi se vor aduna din nou în grabă,
căci noi le-am trimis dinainte de câteva săptămâni suma de 100 000 de zloţi şi
câteva sute de bucăţi de postav şi de stofă pentru a-i îmboldi la alte lupte
(...) Prin urmare, domnia ta poţi sta în siguranţă în ţara domniei tale şi poţi
ţine capitala, din mila Domnului recucerită”[15].
Cea din urmă depeşă din perioada
domniei lui Şerban Petriceicu, pe care am găsit-o în culegerea de documente a
lui Ilie Corfus, se precizează că noul domnitor „Dumitraşcu, numit de Poartă în domnia Moldovei, a rămas încă dincolo de
Dunăre, nevoind să intre în chip nesocotit în ţară, deşi este invitat peste
măsură de unii boieri moldoveni, până ce nu va avea o asistenţă numeroasă”[16].
Ultima domnie a lui
Serban Petriceicu a fost una măcinată de interminabile lupte între Regatul
Poloniei, victorios în centrul Europei (aportul trupelor lui Ioan Sobiescki la
bătălia pentru Viena fusese determinant), dar înfrânt în sud-estul
continentului de năvălirile tătare asupra Ţării Moldovei, şi Imperiul Otoman,
aparent muribund, dar cât se poate de furibund în a-şi menţine poziţiile în
Balcani şi la nord de Dunăre. Astfel, din cauza lipsei de stabilitate politică
internă şi externă, domnul moldovean nu a putut rezista pe tron mai mult de
câteva luni şi, după
cum se spune în cronica lui Ion Neculce: „Petriceico-vodă, vădzând că n-are cu cine să stè, s-au întorsu din Ieşi
iar la Suceavă, şi-nţelegând c-au pus turcii domnu pe Dumitraşcu-vodă
Ca(n)tacuzino, luat-au şi el miere şi vin, vaci şi boi, turme de oi, ce-au
putut apuca, şi s-au dus în Ţara Leşască. Ş-au stăpânit şi el, de la Ieşi, de
la noiemvri păn’ la făurar. Bogat bine şi folos au rămas ţărâi şi de la Petriceico-vodă,
pradă şi foamete mare![17]”.
Un alt domn, care s-a aflat de
trei ori pe tronul Moldovei, de fiecare dată înregistrând domnii efemere, a
fost Dumitraşcu Cantacuzino. Se consideră că încă din iarna anului 1684 (după
unele date în ianuarie, iar după altele – în februarie) noul domn fusese
întărit prin firman în scaunul Ţării Moldovei, însă instalarea sa definitivă
avusese loc abia în primăvara acelui an. În martie, cu ajutorul unei armate
turco-tătare, Dumitraşcu-vodă venea să readucă Moldova sub ascultare otomană.
Tot atunci fusese întărită garnizoana de la Cameniţa, iar susţinătorii lui
Petriceicu – izgoniţi[18].
La 10 aprilie 1684, Gheorghe
Balş, vornic de Câmpulung, descrie într-o scrisoare către Dubău spătarul
alungarea oamenilor lui Petriceicu din ţară. În corespondenţă se menţionează că
„Dumitraşcu domnul, sosind cu turci şi
tătari la Iaşi, şade în capitală fără nici o primejdie, şi a scris cărţi
deschise către toţi boierii şi nobilimea, care au rămas încă în provincie, să
meargă grabnic la el, iar dacă n-ar voi să vină, îi va da tătarilor şi
turcilor, pe ei înşişi şi avutul lor. De la Poartă este un astfel de firman, în
care scriu ca provincia să nu dea deloc haraci timp de patru ani. Poarta a
trimis bani pentru a recruta oameni, atât pedeştri, cât şi călări, cât mai
mulţi cu putinţă. Pe Şerban, domnul Munteniei, l-au şi trimis la război, care
este acum la Cetatea Albă şi spun că are să treacă Prutul la Huşi şi are să se
unească cu tătarii (...) Domnul Dumitraşcu încă se pregăteşte pentru Soroca,
căci hanul, cu tătarii, se sprijină în Tighina, unde aşteaptă pe Köprülü
seraschierul şi cu caimacamul, cu care se află şapte paşale, care merg împreună
cu hanul să aşeze pe Dumitraşcu în Ucraina (adică să-l numească Hatman al
Ucrainei – n.n.)”[19].
Între timp, regele polon şi
Petriceicu atacă cetatea Cameniţa şi intră în ţară. Pentru a se salva,
Dumitraşcu vodă părăseşte Iaşiul, îndreptându-se spre Galaţi. Dar modificarea
politicii externe polone faţă de Ţara Moldovei, care prevedea încorporarea
acesteia a îndepărtat boierii şi pe însuşi Petriceicu de la colaborare.
Dumitraşcu Cantacuzino, care era considerat un venetic şi venea cu o armată
străină, a unit împotriva sa biserica şi boierimea. Ţăranii şi orăşenii erau şi
ei nemulţumiţi, cu toate că sultanul îi scutise timp de patru ani de tribut.
Jafurile şi distrugerile provocate în timpul luptelor pentru domnie, dar şi
foametea ce a bântuit ţara în perioada 1684-1686 a condus la pauperizarea
populaţiei.[20] Cronicarul Ion Neculce
descrie situaţia din Ţara Moldovei destul de plastic: „Dece viind domnia în leşi ş-aşădzindu-să în scaon, era mare foamete, că
fusesă ţara toată bejenită, că nu putusă oamenii ara şi nu se făcusă pâne. Era
oameni toţi leşinaţi şi morţi pe drumuri şi pe uliţi, cât să mânca om pe om
(...) Tâlhăret mult era. De la Cotnar în sus era ţara pustie (...) viteli era
scumpă, mierea era scumpă, găineli mai nu era în ţară (...) Bani ieşisă mulţi
din ţară, dar bucate nu era”[21].
Istoricul A.D. Xenopol afirma că „mulţi din locuitorii ţărei se duceau de
bună voia lor robi la Tătari, pentru a scăpa de foamete”[22],
precizând că e posibil ca şi cronicarii să fi exagerat în descrierea
evenimentelor: „ce sunt, alături cu atari
nenorociri reale, cele mai cumplite închipuiri ale poeţilor!”[23].
Totodată, autorul primei sinteze a istoriei românilor accentuează faptul că „în loc de a uşura mizeria obştească,
Cantacuzino speculează asupra nevoilor poporului, căutând în atare mod să facă
avere”[24].
Până şi principele Transilvaniei,
Mihai Apaffy, era în cunoştinţă de cauză despre situaţia precară din Moldova.
Conform informaţiilor furnizate de marele căpitan al secuilor, Dáczo János,
care era omul său de încredere trimis la Iaşi, trupele de tătari se
retrăseseră, însă ţara era bântuită de o mare foamete.[25]
În concluzie, cea din urmă domnie a lui Dumitraşcu Cantacuzino provocase
revolta populaţiei nemulţumite de politica fiscală a acestuia, dar şi de
originea sa elenă: „Cu prilejul
mazilirei lui Dumitraşcu Cantacuzino, se face în Iaşi o mare răscoală contra
Grecilor care se înmulţise fără încetare în timpurile de tulburare şi sub
domnia mai multor Greci ce trecuse pe tronul Moldovei”[26].
Cu toate că Poarta îl găsise vinovat de
administrarea ineficientă a ţării şi îl mazilise ca urmare a unui vicleşug pus
la cale de boierii moldoveni, care la Obluciţa, în faţa lui Suleyman-paşa, l-au
înaintat la tronul Moldovei pe clucerul Constantin Cantemir, această ultimă
domnie a lui Dumitraşcu poate fi considerată drept o primă tentativă de
introducere a regimului fanariot în Ţările Române, datorită sistemului de
venalităţi fiscale la care fusese supusă Ţara Moldovei.
Prin domnia lui Constantin
Cantemir, se instaurează o nouă dinastie de voievozi a Moldovei – cea a
Cantemireştilor. C. C.
Giurescu considera că domnul „Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din
satul Silişteni, în judeţul Fălciului”[27], iar Ştefan S. Gorovei este de părere că
bătrânul Cantemir provenea dintr-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos, un
strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe
timpul lui Ştefan cel Mare[28].
Viaţa tumultoasă a lui Constantin Cantemir s-a răsfrânt şi
asupra domniei sale. Indubitabil, dexteritatea militară de care a dat dovadă,
ca urmare a experienţei sale în numeroase bătălii, se va observa şi în ultimii
ani de viaţă. Dânsul a participat în luptele polonezilor cu cazacii lui Bogdan
Hmelniţki (1648-1655), cu moscoviţii (1654-1667), cu tătarii (1648-1652), cu
suedezii (1655-1660), cu Brandenburgul, cu principele Gheorghe Rakoczi al
II-lea (1657)[29].
După ce fusese „cel mai mare meterez al Moldovei împotriva
sciţilor (adică a tătarilor – n.n.) din
Bugeac”[30], după cum îl caracterizează
feciorul său, marele cărturar, Dimitrie Cantemir, demonstrându-şi iscusinţa în
a negocia cu tătarii bugeceni problemele de hotar[31],
funcţiile pe care le-a deţinut atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească,
precum şi dibăcia de care a dat dovadă în lupte, l-au propulsat la tronul
domnesc de la Iaşi. În acest sens, P.P. Panaitescu caracteriza domnia lui
Constantin Cantemir ca fiind una „autoritară
şi cu autoritate morală a unui om puternic, bun oştean, temut de toţi, abil
cârmuitor şi mai ales stăpânitor absolut”[32].
Ion Neculce considera că, în ciuda existenţei unei grupări
ostile domnului, acesta „cu
boiarii trăiia bine până la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştiia pe toţi, tot anume, pre
carili cum era”[33].
Potrivit promisiunilor făcute lui Şerban
Cantacuzino, care avea înţelegeri cu austriecii şi polonezii, noul domn al
Moldovei trebuia să colaboreze cu Ioan Sobiescki în vederea organizării unei
campanii anti-otomane. În acest sens, Constantin Cantemir întreprinde o tentativă de îmbunătăţire a
relaţiilor cu Miron Costin, care se afla în Regatul Polon. Cronicarul este
numit staroste de Putna milcoveană, iar fiica domnului, domniţa Safta, se
căsătoreşte cu Pătraşcu cămăraşul, fiul lui Miron Costin. Velicico Costin,
fratele lui Miron, este făcut hatman. La revenirea în ţară, în 1685, Miron
Costin şi-a recăpătat domeniul boieresc, cuprinzând 89 de sate şi părţi de
sate, localizate în 11 ţinuturi.[34]
O relevantă dispută diplomatică a avut loc între domnul
Moldovei şi cel al Ţării Româneşti, din cauza faptului că Şerban Cantacuzino
urmărea cu înverşunare să se răzbune pe fraţii Iordache şi Manolache Ruset.
Iniţial, pentru a-i face pe plac domnului muntean, Constantin Cantemir l-a
închis pe Iordache Ruset şi i-a „celtuit capul” (i l-a strâns cu un cerc de fier – n.n.).
Preîntâmpinat de către hatmanul Costin că v-a fi chemat înaintea Divanului
Domnesc, Iordache fuge în Transilvania şi apoi la Constantinopol.[35]
În cele din urmă, Constantin-Vodă a rezistat ingerinţelor domnului muntean în
treburile interne ale Moldovei, graţiindu-i pe fraţii Ruset şi chiar
oferindu-le, în 1686, funcţiile de prim-mare-vistier şi de al doilea staroste
de Putna.[36]
Conflictul dintre Şerban Cantacuzino şi Constantin Cantemir s-a aplanat de la
sine ca urmare a decesului domnului muntean în toamna anului 1688.
Totodată, anumite consideraţii conjuncturale şi de
oportunitate politică l-au determinat pe domnul Moldovei să întreţină nu doar
legături diplomatice cu principele transilvănean, Apaffy, ci şi cu principalul
pretendent, susţinut de turci, la tronul Transilvaniei, nobilul ungur, Emeric
(Imre) Thököly.[37] Din
descrierea misionarului catolic, Antonio Giorgini, rezultă că exista o intensă
corespondenţă între domnul moldovean şi sus-numitul pretendent.[38]
Ioan Sobieski, interesat de menţinerea relaţiilor sale cu
Mihail Apaffy, într-o scrisoare confidenţială din 3 aprilie 1686, îşi exprimă
speranţa schimbării situaţiei din Transilvania ameninţată de trupele austriece,
anunţând că la Câmpulung Moldovenesc locuitorii Moldovei s-ar fi supus de bună
voie Poloniei.[39] În
atare situaţie, la curtea principelui transilvănean soseşte solia domnului
Cantemir, iar anterior venise şi solia din partea domnului Ţării Româneşti. În
cadrul întrevederilor s-a hotărât încheierea unei alianţe între Ţările Române, sub
protecţie habsburgică.[40]
Opţiunea lui Cantemir de a menţine status-quo-ul, adică de a nu renunţa
definitiv la suzeranitatea otomană de dragul unei protectorat habsburgic sau a
unei ocupaţii poloneze, s-a manifestat de-a lungul domniei sale, în special prin
contracararea atacurilor polono-căzăceşti, precum şi a detaşamentelor de
tâlhari care năvăleau în Ţara
Moldovei. Despre acest fapt menţiona domnitorul în corespondenţa
adresată principelui Transilvaniei în perioada 1685 – 1688[41].
De altfel, un document relevant schimbului de informaţii dintre conducătorii
celor două ţări româneşti este scrisoarea lui Constantin Cantemir către Mihai
Apaffy din 31 august 1688:
„Preavestite şi preaînalte
principe,
domn, frate, prieten şi
vecin nouă binevoitor.
Primesc cu dragoste
cercetarea prin scrisoarea adusă de omul Măriei Tale, că nu s-a sfiit Măria Ta
a ne căuta, frăţeşte ne dăm silinţa şi noi cu bunăvoinţa de vecin asemănător a
fi binevoitori Măriei Tale. În ce priveşte dorinţa omului Măriei Tale am fi
putut aproba mersul lui până unde ar fi vrut, dar examinând lucrul nu l-am
încuviinţat: dar după cum cere bunăvoinţa de vecin, potrivit dorinţei Măriei
Tale nu mă sfiesc cu acest prilej a vă informa prin scrisul nostru despre
veştile de aici, care dorim să-l găsească pe Măria Ta în bună sănătate.
Putem să scriem Măriei Tale
în ceas norocos, că polonezii se află în tabără sub cetatea Cameniţei, într-un
oraş numit Zarocze. Se află acolo şi înălţimea sa sultanul Noradin, au fost şi
ciocniri, împingându-i pe polonezi i-au mânat până în tabăra lor, acum tătarii
nu mai lasă pe nimeni să iasă din tabără. S-a dus şi înălţimea sa paşa
Saraschierul, grăbindu-se cu trupele, cu tot felul de lucruri de trebuinţă,
mergând cu provizii îndestulătoare; în continuare care va fi sfârşitul lucrului
aceasta numai sfântul Dumnezeu poate şti. Dinspre muscali şi cazaci niciun
folos, deoarece nici nu se înţeleg, nici nu-şi fac tabără. În sfârşit, rugăm şi
noi frăţeşte pe Măria Ta, să nu ne luaţi în nume de rău dacă se vor înnoi
oarecare veşti şi să ne daţi de ştire despre ele. Destăinuirea Măriei Voastre la
aceasta o primim cu mare plăcere. După care vă dorim să rămâneţi în chip
fericit.
În oraşul nostru Iaşi, în
ultima zi a lui august, în anul 1688.
Fraţi,
prieteni şi vecini binevoitori
ai
ilustrităţii domniei voastre,
Constantin
Voievod,
domn
al Ţării Moldovei”[42]
Odată cu încheierea Tratatului de
la Dumbrăveni din 9 mai 1688, Transilvania renunţă la suzeranitatea otomană şi
acceptă protecţia trupelor austriece ale generalului Caraffa. Ca urmare a acestei
modificări a statutului internaţional al Transilvaniei, la 2 aprilie 1689,
Mihail Teleki porunceşte bistriţenilor să închidă drumurile spre Moldova din
porunca generalului imperial Veterani[43].
În timp ce Transilvania a ajuns
sub stăpânire austriacă, Moldova, datorită diplomaţiei şi abilităţii domnului
Constantin Cantemir a reuşit să reziste încercărilor de ocupaţie din partea
polonezilor, păstrând supunerea faţă de Poartă, cu toate că în 1690, constrâns
de circumstanţe, domnul Moldovei a încheiat Tratatul de la Sibiu cu împăratul
habsburgic, Leopold I. Clauzele
acestui document prevedeau garantarea domniei ereditare familiei Cantemir,
neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. În
schimb, Moldova era obligată să le plătească
imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: „Domnul va fi întărit pe viaţă, iar
fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte”[44].
Xenopol considera, însă, că tratatul nu fusese altceva decât
o farsă: „Din chiar
reproducerea conţinutului acestui pretins tratat se vede că întreaga ştire a
relaţiilor lui Cantemir cu Nemţii era o iscoadă. (...) Era oare cu putinţă ca
împăratul Germaniei (adică al Imperiului Habsburgic – n.n.) să dee în mâna lui Cantemir un asemenea act,
cu tot jurământul de a ţinea secretul, când prin destăinuirea lui s-ar fi rupt
de îndată legătura cu Polonii cea atât de trebuincioasă, pentru a scoate la un
capăt fericit greul răsboiu cel purta cu Turcii, mai ales când şi Francezii îl
atacau pe de altă parte”[45].
Nu vom stărui asupra nedumeririi marelui istoric român, însă vom sublinia
faptul că acesta se îndoia, în mod justificat, de înmânarea copiei Tratatului
domnului moldovean şi în mod nejustificat, de existenţa, propriu-zisă, a
documentului.
Ca urmare a semnării Tratatului secret din 5/15 februarie
1690 de către reprezentantul împăratului, Donat Heissler, şi trimişii domnului
Moldovei, Ioan Buhuş şi Petru Iuraşcu, putem afirma că domnitorul Constantin
Cantemir ducea o politică de prudenţă în raport cu puterile vecine,
asigurându-şi în mare măsură stabilitate în ţară şi securitate pentru domnie.
Prin semnarea acestui document, domnul Moldovei urmărea evitarea ocupării ţării
sale de către eventualii învingători ai Po rţii şi, totodată, evitarea
represaliilor otomanilor în cazul unui insucces major al Ligii Sfinte. Însă
circumstanţele politico-militare create, ca urmare a victoriei forţelor
otomano-muntene de la Zărneşti (11/21 august 1690) împotriva celor
imperialo-transilvănene, care au dus la refacerea pentru scurt timp a
principatului Transilvaniei sub Imre Thököly, au făcut ca Tratatul
moldo-habsburgic din 1690 să nu aibă efecte juridice, întrucât domnul moldovean
se acceptase să se supună împăratului Leopold I numai după ce trupele imperiale
ar fi ajuns la Brăila şi Siret.[46]
Această politică
duplicitară a domnului moldovean se încadrează perfect în mozaicul relaţiilor
internaţionale de la sfârşitul sec. XVII, întrucât, pe de o parte, asentimentul
faţă de puterile creştine, învingătoare la Viena, era la fel de evident ca şi
aversiunea faţă de acea suzeranitate apăsătoare şi adesea chiar ruinătoare, iar
pe de altă parte, pericolul ca Moldova să fie încorporată de către Imperiul
Habsburgic sau Regatul Poloniei, în detrimentul statutului încă respectat al
ţării, ca urmare a faptului că otomanii nu şi-au impus religia, limba, legile
şi obiceiurile în Ţara Moldovei[47],
făceau ca domnii să-şi demonstreze permanent abilităţile diplomatice în
tratativele cu puterile vecine.
În anul 1691 a ur
În scrisoarea lui Constantin Cantemir către Ioan Sobiescki
din 2 octombrie 1691, emisă în Ţuţora, domnul moldovean respinge cererea
regelui polonez de a trece sub protecţia sa şi îi cere să-ţi retragă armatele
din Moldova: „Am primit
scrisoarea măriei voastre regeşti, în care măria voastră mă sfătuieşte să mă
întorc cu totul şi să mă supun protecţiei măriei voastre. Aceasta în niciun
chip n-o pot face, pentru că eu, din mila Domnului, am stăpânii mei osebiţi,
sub a căror putere şi protecţie fiind, pot să mă apere şi pe mine şi această
ţară. Am ştire şi despre aceasta că măria ta te gândeşti să pui garnizoane în
Iaşi şi în Roman. Deci nici aceasta nu poţi face măria voastră, căci dumnealor
sultanii se află cu mari hoarde la trecătoare şi cu care măria voastră vei
ajunge repede să te vezi. Ceea ce măria voastră îmi face cunoscut în scrisoarea
măriei voastre, că ai să-ţi uneşti oştirile cu oştirea domnealui generalului
Veterani, ştim bine atât unde se află dumnealui generalul Veterani, cât şi că
deocamdată nu va veni aici. Aş dori deci prieteneşti măriei voastre, ca măria
voastră să-ţi nu-ţi pierzi degeaba aceste oşti, ci mai bine să te întorci cu
ele înapoi. În care privinţă fac atent creştineşte pe măria voastră, şi nu te
aştepta măria voastră ca aici să nu fie oşti tătăreşti. Mai amintesc măriei
voastre că nu vei face cu aceste hoarde nimic altceva, decât că vei da în robie
pe sărmanii din această ţară, pentru care ar trebui avut un respect creştinesc”[49].
Într-o altă scrisoare, datând tot
din 2 octombrie 1691, Constantin Cantemir se adresează mai puţin intransigent şi
pe un ton mai muabil decât în depeşa sus-menţionată, enumerând motivele pentru
care i-a refuzat protecţia regelui polonez şi asigurându-l că şi el doreşte
independenţa deplină a Ţării Moldovei: „Strădania
măriei voastre în legătură cu eliberarea acestei ţări vrednice de plâns de sub
greul jug este cunoscută nouă tuturora, şi după cum măria voastră ai avut
totdeauna privirea părintească şi îndurătoare asupra tuturor acelora ce
apelează la protecţia măriei voastre, domnul meu milostiv. Şi aşa este, căci
cine ar fi acela care nu şi-ar dori libertatea? Totuşi spuneam înaltei
înţelepciuni şi stăpâneştii atenţii a măriei voastre, domnul meu milostiv,
dificultatea noastră, că, afară de fiul, pe care-l am la Stambul (Istanbul
– n.n.), mi s-au luat prin firman doi fii
şi întreaga casă, precum şi casele tuturor boierilor care se află mai jos de
Fălciu. În al doilea rând, toţi sărmanii cetăţeni (în sensul de locuitori
ai „cetăţii”, adică ai ţării – n.n.) ar
trebui să cadă în robie. (...) Ar trebui
să dau în robie atât pe copiii mei, cât şi întreaga ţară. (...) Căci deşi
milostivirea sa hanul nu este aici, dar oastea lui e toată, cu calgai sultan,
care, fiindcă n-are nicio tulburare din partea Moscovei, merge aici cu oastea
împotriva măriei voastre, cu alţi sultani, ceea ce înştiinţăm măriei voastre,
după conştiinţa noastră. Cad deci în faţa preastrălucitei maiestăţi a măriei
voastre regeşti, cerşind creştineasca milă şi îndurare a măriei voastre asupra
acestei ţărişoare pe moarte. Măria voastră, ca un domn înţelept, poate găsi
mijloace înţelepte pentru recuperarea noastră, iar nu acest mijloc care arată
acestei ţărişoare pe faţă prăpădul şi ruina. Nu dori, măria voastră, să pierzi
această ţărişoară, căci dacă măria voastră vei ţine mai departe aici oştile sau
vei lăsa garnizoane, de bună seamă că va pieri, pentru că săbiile stăpânilor
noştri atârnă asupra ei”[50].
Din aceste două scrisori, aparent diametral opuse din cauza tonalităţii
întrebuinţate, reiese că domul moldovean încerca să cocheteze cu veleităţile
regelui polonez, dovedind clarviziune, dar şi o necontentenită smerenie în
raport cu vecinul său mult mai puternic. Prin această corespondenţă, Constantin
Cantemir încerca să evite crearea unui „teatru de război” interminabil pe
teritoriul Ţării Moldovei, încercând să-l ademenească pe Ioan Sobiescki,
propunându-i amânarea planurilor sale anti-otomane pentru vremuri mai
favorabile şi făcând aluzie la faptul că Moldova ar urma şi i s-ar cuvine să se
afle sub protectorat polonez. Într-un fel, pentru a compensa amânarea, pe o
perioadă nedeterminată, de altfel, a trecerii sub protectoratul polonez,
domnitorul îi furnizează informaţii lui Ioan al III -lea cu privire la planurile otomanilor
de a invada Regatul Poloniei.
Cât priveşte moldovenii
polonofili, Constantin Cantemir, cu toate că se afişa ca un bun creştin în
raport cu regele polonez, împăciuitor şi gânditor la situaţia supuşilor săi,
era cât se poate de necruţător cu moldovenii care-şi trădau ţara. Executa fără
milă pe cei prinşi în podgheazurile polone; până şi pe mitropolitul Dosoftei,
deşi fusese luat de Sobiescki de la Iaşi în 1686, „se mâniese pe-acel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhii”[51].
Cu şi mai mare severitate erau trataţi moldovenii din detaşamentele polone,
domnitorul poruncind ca aceştia „tăiaţi
în patru, să fie spânzuraţi pe la răspântii”[52].
Pe plan internaţional, spre
sfârşitul deceniului opt şi începutul celui de-al nouălea al sec. XVII, putem
consemna înaintarea eşalonată a habsburgilor în Ungaria şi Transilvania, pe când
polonezii încercaseră zadarnic să atace decisiv Poarta otomană între anii
1684-1691. Obiectivul maximal al leşilor era să-l aducă pe Iacob Sobiescki,
fiul cel mare al regelui, pe tronul Moldovei şi chiar al Ţării Româneşti; plan
sprijinit de regele Franţei, Ludovic al XIV-lea.[53]
Referitor la situaţia de la
hotarul de est, în ianuarie 1692, sultanul Ahmed al II-lea, la presupusa solicitare
a unor boieri moldoveni, îl anunţă pe domnul Constantin Cantemir că a fost
trimisă scrisoare hanului Crimeii în problema încălcării hotarelor de către
cazaci şi îi cere să colaboreze cu hanul pentru a-i sili pe aceştia să respecte
firmanul de întărire a autorităţii domneşti asupra întregii ţări: „Boierii Moldovei făcând arzuhal la înalta
mea Poartă, au înştiinţat că: de câţiva ani, cazacul care este hatman al
Ucrainei trecând fluviul Nistru în această parte şi intrând în teritoriul Ţării
Moldovei, s-a stabilit şi a pus cu sila stăpânire pe satele şi morile şi
ogoarele şi moşiile şi vetrele lor, care sânt proprietăţile acestora rămase de
la moşii şi strămoşii lor, şi a strâns lângă el supuşi ai Moldovei, zicând că
aceştia ar fi cazaci. Deoarece a săvârşit aceste fărădelegi, mai înainte de
aceasta, în timpul răposatului şi iertatului meu frate, sultanul Suleyman han –
să-i fie ţărâna parfumată! – fusese emisă porunca ilustră şi fusese desemnat un
mubaşir, pentru ca pomenitul hatman să treacă în partea cealaltă a fluviului
Nistru şi să se stabilească într-un loc din afara pământurilor Moldovei...”[54].
În martie 1692 sultanul Ahmed al
II-lea emite o altă poruncă către mârzalele tătarilor din Bugeac de a se pune,
cu oştile lor, la dispoziţia kalgaiului Kîrîm Ghiray care, împreună cu
beilerbeiul Adanei, Mehmed paşa, are misiunea să apere Moldova împotriva unui
eventual atac polonez: „Deoarece, în
prezent, necredinciosul polonez cel blestemat are intenţii rele faţă de Ţara
Moldovei, pentru înlăturarea stricăciunilor acestira a fost numit comandant
cele ce este nobil printre emirii emirilor, beilerbeiul de Adana, Mehmed – să-i
dăinuie norocul! Pentru paza şi apărarea acelei ţări, alături de sus-numitul
beilerbei, a fost desemnat, împreună cu oastea tătară care vânează duşmanul, şi
cel ce este moştenitorul măreţilor sultani, Kîrîm Ghiray sultan”[55].
Încercând o recapitulare a celor mai importante realizări ale lui
Constantin Cantemir pe plan extern, nu putem neglija meritul său de a menţine
statutul internaţional al Ţării Moldovei, în pofida provocărilor şi a
tentativelor de supunere deplină a ţării de către marile puteri. În relaţia cu
habsburgii s-a arătat destul de prudent, iar prevederile Tratatului secret
semnat la Sibiu de către reprezentanţii acestuia, demonstrează abilitatea
domnitorului moldovean în a se asigura în reciprocitatea onorării promisiunilor
făcute. În raport cu polonezii, Cantemir fusese uneori tranşant, alteori
evaziv, aplicând cu măiestrie tactica victimizării, insistând asupra
„nimicniciei ţărişoarei” sale şi a faptului că avea un fecior lăsat ostatic la
Constantinopol. În scrisorile adresate regelui Ioan Sobiescki, domnul Moldovei
îmbinase profesiunile de credinţă faţă de Coroană cu pragmatismul afişat în
calitatea sa de supus al Porţii, fără a părea insidios.
Finalmente, domnul Constantin Cantemir nu ar fi reuşit să se menţină la
tron, în acele condiţii vitrege, timp de aproape un deceniu, dacă nu ar fi
obţinut şi menţinut încrederea sultanilor şi a suitei lor.
La 26 mai / 4 iunie 1693, Ahmed
al II-lea aduce la cunoştinţa boierilor Moldovei că domnia ţării a fost
încredinţată lui Constantin Duca, căruia trebuie să i se supună cu toţii.[56]
Aşadar, în scaunul Moldovei este numit fiul fostului domnitor Gheorghe Duca,
care avea doar 16-17 ani. Ascensiunea noului domn s-a putut realiza datorită
sprijinului politic şi financiar pe care i l-a acordat Constantin Brâncoveanu.[57]
Pentru a apropia şi mai mult Moldova de politica sa, domnul muntean a pus la
cale logodna şi ulterior nunta dintre tânărul domn şi fiica sa, Maria: „Triimis-au Brâncovanul pe Mihai spătar şi cu
alţi boieri ce să tâmplas-acolo pribegi, de s-au dus la Poartă, di-au aşedzat
logodna cu fiica Brâncovanului, anume Maria, cu Constantin, ficiorul Ducăi-vodă”[58].
Conform unor surse, înainte de a
veni în ţară, Duca ar fi primit de la Constantinopol instrucţiuni de a face tot
posibilul de a media pacea dintre Regatul Poloniei şi Imperiul Otoman. Dar
având în vedere că nici măcar diplomaţia franceză nu înregistra succese în
tentativa de a satisface pretenţiile anexioniste ale polonezilor, fără a
periclita poziţiile otomane în sud-estul Europei, cu atât mai mult se dovedise
că încercările de împăciuire ale tânărului domnitor vor suferi eşec.
Cu toate acestea, Constantin-vodă
întreprinse măsuri de a păstra corespondenţa cu regele polonez, fapt dovedit
prin scrisoarea acestuia din 26 aprilie 1694, emisă la Iaşi, prin care domnul moldovean
îl roagă pe Sobiescki să oprească incursiunile de pradă ale armatelor sale: „(...)îmi revine să mă plâng înaintea
preastrălucitei maiestăţi a măriei voastre regeşti, domnului meu milostiv, că
detaşamentele de recunoaştere din ţările măriei voastre [au ajuns] deja în chip duşmănos până la Iaşi. (...)
Din ce pricină au năvălit asupra mea, nu ştiu”[59].
Începutul sfârşitului primei
domnii a lui Constantin Duca se va produce odată cu firmanul sultanului Mustafa
al II-lea din 15/24 aprilie 1694, prin care domnul Moldovei era însărcinat cu
paza transportului soldelor pentru trupele otomane din Cameniţa: „Datorită faptului că duşmanii religiei care
s-au adunat în noua cetate – pe care necredincioşii răufăcători au ridicat-o în
apropierea cetăţii Cameniţa – împresoară zi de zi cetatea [Cameniţa],
de peste trei ani
populaţia islamică [de
aici],nu are posibilitatea să ia din afară lemne pentru foc. (...) În afara
nevoilor lor de acest fel, zahereaua ca li se dădea în mod obişnuit din partea
miriei, lună de lună, deşi trebuia să fie de patruzeci şi două de mii cinci
sute chile de Istanbul (ceea ce constituia 20 de ocale sau cca
25,6 kg – n.n.), de patru ori s-au dat,
cu măreţul firman, douăzeci şi cinci mii de chile. Dar, nici aceasta nu a ajuns
la destinaţie în întregime. (...) Oştenii de la hotar fiind într-o asemenea
lipsă şi strâmtorare, din partea miriei fusese repartizată, pentru banii de
solde, o parte din giziaua Moldovei; dar, până în acest moment nu a sosit
niciun ban al acestora şi strângerea ei este, de asemenea, o treabă grea. Deşi
oştenii menţionaţi se găsesc de atâţia ani în nevoi şi în stare deplorabilă,
totuşi, voievodul Moldovei a făcut arz şi înştiinţare neadevărată la Înaltul
Sfat, spunând că zahereaua şi soldele oştenilor de la Cameniţa, pe anul vechi
şi pe cel nou, au fost achitate în întregime. (...) În cazul în care vă daţi
cuvântul şi vă luaţi angajamentul de a plăti grabnic [această sumă], atunci situaţia voastră va fi considerată
potrivită pentru îndreptarea ţării”[60].
După cum descrie cronicarul
Neculce, „când fu al treile an al domniei
lui, vinit-au Daltaban sarascher-paşe de la Obluşiţă cu oaste la Ţuţora. Ş-au
pornit zaharaoa din ţară şi o dede pe
mâna Ducăi-vodă să-o poarte de grijă, să-i triimiţă la Cameniţă, cu oastea lui
şi cu un soltan de tătari, precum purta mai înainte de grijă şi Cantemir-vodă.
Deci Duca-vodă alesă oaste şi triimisă cu zaharaoa, iar Daltaban să-ntoarsă iar
la Obluşiţă înapoi. Şi cât zăbăvi la Ţuţora, păn-a să porni zaharaoa, cinci,
şesă dzile, i-au şi luat joimirii un haznătar limbă de la Chipereşti mărgând la
leşi. Şi-l dusăr-în Ţara Leşască. Deci hatmanii leşeşti şi repedzir-un rămentar
cu câtăva samă de oaste şi loviră zaharaoa lângă Nistru şi o spărsără şi o
jăcuiră. Dece Constantin-vodă şi cădzu în presus mare despre Daltaban
sarascherul, şi să mâniè foarte tare pe Constantin-vodă. Şi scrisă la Poartă rău de Constantin
Duca-vodă, că nu este om harnic la domnie, nice este cu dreptate Porţâi, că den
chivernisala lui cea proastă au luat leşii zaharaoa”[61].
Aşadar, imaginea lui Constantin
Duca a fost serios şifonată şi turcii nu au ezitat să trimită la Iaşi un
capugiu să ia banii birului şi în acelaşi timp să verifice activitatea domnului
şi să-l mazilească dacă va fi recunoscut „viclean”.[62]
Picătura care umpluse paharul răbdării Porţii fusese eroarea comisă de tânărul
domn moldovean de a-l ucide pe trimisul turc şi pe cel care-l găzduia: „Capegi-başe, care mărsesă în Ieşi pentru
banii birului şi pentru alte pricini, care m-au sus s-au pomenit, şădè în gazdă
în casăli ciobanului Constantin postelnicul. Ş-au zăbăvit mult în Ieşi. Să
miera cum a faci, că banii birului nu-i da Constantin-vodă, şi adevărul nu ştiè
pentr-aceli pricini de pâră ce-l pârâsă de la Cameniţă şi Daltaban sarascherul
(...) Ce şi chemă pe cumnatu-său, Costân hatmanul, şi feceră sfat numai amândoi
şi alesără sfatul rău şi fără socoteală. Că triimisă la Moisăiu sărdarul, la
cetate la Neamţu, de-au vinit cu vro trei, patru sute de joimiri într-o noapte,
şi-n faptul dzuei au lovit pe capegi-başi, de i-au tăiat capul, ş-au prădat
chervăsăria turcească”[63].
În încercarea de a-şi răscumpăra
greşeala şi de a recâştiga bunăvoinţa sultanului, Constantin Duca ordonă ostaşilor
să atace garnizoanele poloneze de la cetatea Neamţ, împiedicând astfel
aprovizionarea trupelor polone. Despre aceasta ne mărturiseşte şi Daniil
Rupicki, în scrisoarea sa adresată lui Stanislav Iablonowski, castelanul
Cracoviei, din 18 noiembrie 1695: „Milostivirea
sa domnul (Constantin Duca – n.n.) nu
vrea în niciun chip să îngăduie să se transporte grâne la noi. Am trimis vreo
cincisprezece care. Ne-a îngăduit să cumpărăm. Când s-au întors, le-au reţinut
pe toate la Piatra. Destul de
neprietenoşi şi nu se recunosc a fi doritori de graţia binefăcătorului meu
(Ioan Sobiescki – n.n.). Precis, trebuie
să-i înspăimântăm, căci şi Iaşii îi înconjură cu îngrădituri. (...) Strângând
oameni la grămadă, s-au sfătuit între ei ca, în absenţa binefăcătorului meu,
sultanul să stea cu tabără pe Moldova, între Câmpulung şi Neamţ, li voiesc să
ia Câmpulungul, Neamţul şi Hangul”[64].
Toate încercările lui Constantin
Duca de a-şi salva tronul s-au dovedit a fi tardive şi zadarnice, astfel încât
la 28 noiembrie / 7 decembrie este emis firmanul sultanului Mustafa al II-lea,
prin care domnul Moldovei este mazilit şi i se porunceşte să meargă cu întreaga
familie la Istanbul, pentru a locui în casa tatălui său.[65]
Despre prima domnie a lui Constantin Duca nu putem consemna decât
tentativele sale himere şi timorate de a se afirma pe plan regional, fapt
irealizabil atât datorită influenţei şi prezenţei ubicue a socrului său, domnul
muntean, Constantin Brâncoveanu, cât şi a inexperienţei sale în purta tratative
şi a stabili un curs viabil politicii externe a Ţării Moldovei.
Antioh Cantemir fusese numit domn
al Ţării Moldovei prin firmanul sultanului din 8/17 decembrie 1695: „fiind trimisă ilustra mea poruncă, fusese
dat avertismentul meu împărătesc că, până la sosirea – cu voia preaînaltului
Allah – la reşedinţă a celui care acum este voievodul Moldovei – pildă emirilor
din naţia lui Iisus – voievodul Antioh, fiul lui Cantemir, este necesar şi
important să se arate grija şi sârguinţa în treburile privind stăpânirea şi
cârmuirea ţării Moldovei, precum şi în cele referitoare la protecţia şi
ocrotirea şi liniştea populaţiei ei”[66].
Aşadar, la tronul Moldovei urcase
feciorul mai mare al lui Constantin Cantemir, pe care cronicarul Neculce îl
descrie ca „om tânăr, ca de 20 de ani, om
mare, cinteş, chipeş, la minte aşedzat, giudecător drept. Nu era prè cărturar,
numai nu era prostu. Menciuneli, tălpizicurile nu le iubiè, la averi nu era
lacom, obiceie noo nu priimiè să le facă prè peste samă, vânător şi slujitor
bun, după hirea tătâne-său”[67].
Pe plan extern, noul domn a
încercat să stabilească relaţii de bună vecinătate şi înţelegere. Întâi de toate,
îl trimite în solie pe Lupu Bogdan hatmanul la experimentatul domn muntean cu
scopul de a cere în căsătorie pe una dintr fiicele sale. Aparent binevoitor,
Constantin Brâncoveanu primeşte propunerea lui Antioh Cantemir cu condiţia să
fie omorât Iordache Ruset vistiernicul. În realitate, această condiţie nu
fusese decât un pretext, deoarece Brâncoveanu nu dorea să se înrudească cu
Cantemireştii, pe care îi considera că sunt „de neam prost”[68].
Aceasta fiind situaţia în raport
cu Ţara Românească, Antioh Cantemir a înţeles că trebuie să menţină încrederea
Porţii şi să îndeplinească toate poruncile sultanului, pentru a-şi păstra
scaunul domnesc. Cea mai grea însărcinare o constituia motivul mazilirii
predecesorului său şi, anume, aprovizionarea trupelor otomane din cetatea
Cameniţa. Domnul moldovean îi încredinţare lui acelaşi Lupu Bogdan hatmanul
(1696), apoi lui Moise serdarul (1697) aceasta misiune dificilă, pentru ca,
într-un final, el însuşi să ducă la bun sfârşit operaţiunea: „şi cum au trecut Nistrul, cum au răpedzit
înapoi la Poartă de-au făcut veste de-au băgat zaharao în Cameniţă. Şi-ş făcu
Ant(i)ohie-vodă de la Poartă mare cinste şi laudă pentru-aceasta”[69].
Indubitabil, politica externă a
domnului moldovean era în directă dependenţă de derularea războiului antiotoman
al Ligii Sfinte. Întrucât austriecii întâmpinau dificultăţi în Transilvania,
aceştia nu au mai intervenit din 1687 în spaţiul extracarpatic. Singurul stat
membru al Ligii, care se implica în Moldova, rămânea Regatul Poloniei. După mai
multe campanii nereuşite, polonezii trimiteau periodic doar detaşamente
(„podghiazuri”) pentru acapararea proviziilor din sudul ţării. În acest sens,
Antioh Cantemir s-a văzut nevoit să se adreseze noului rege, ducele Saxoniei, August
al II-lea, cu rugămintea ca acesta din urmă să înceteze incursiunile în
Moldova, întrucât „stricau” ţara. În schimb, domnul se angaja „şi când s-a tâmpla să margă cembururi
(pâlcuri de ostaşi – n.n.) tătăreşti în
sus, om faci şi noi ştire leşilor să se ferească”[70].
Relaţiile cu noul rege al
Poloniei plecau de la premisa că Moldova urma să treacă sub suzeranitate polonă
cu condiţia ca Bugeacul să fie realipit la principat. Acest deziderat era cât
se poate de iluzoriu, din moment ce August al II-lea nu dispunea de susţinerea
permanentă a cazacilor, iar tătarii deţineau controlul asupra stepelor din
sudul Ţării Moldovei. Cu toate acestea, solia trimisă de Antioh Cantemir în
Polonia fusese primită corespunzător uzanţelor timpurilor, August al II-lea
asigurându-i pe trimişii lui Cantemir, Eni pârcălab şi Mihuleţ, că în caz de
victorie, Moldova urma să facă parte din Rzeczpospolita şi să obţină aceleaşi drepturi
ca şi Ducatul Lituanian.[71]
Pentru a nu depinde doar de
promisiunea polonezilor, Antioh Cantemir trimite solie şi în Rusia. În luna mai
a anului 1698, la hatmanul ucrainean Mazepa soseşte trimisul domnului, Sava
Constantinov, cu rugămintea ca ţarul, atacând Bugeacul, să-l apere pe domnul
moldovean de năvălirea oştirilor poloneze.[72]
La acel moment, însă, nici
polonezii şi nici ruşii nu intenţionau să întreprindă careva operaţiuni
militare la gurile Dunării, deoarece se purtau tratative cu otomanii, la 16/26
ianuarie 1699 fiind semnată Pacea de la Karlowitz. Conform păcii încheiate,
între Polonia şi Poarta Otomană, s-a ajuns la cedări teritoriale reciproce.
Astfel, turcii cedau polonezilor Podolia şi cetatea Cameniţa, în schimb Polonia
se retrăgea definitiv din cetăţile şi mănăstirile din nordul Moldovei. De
asemenea, „tătarii din Bugeac, care în timpul războiului au părăsit locurile
lor permanente de trai şi s-au mutat pe teritoriile Moldovei, să părăsească
aceste locuri, pe viitor să trăiască în pace şi să nu facă niciun rău ţării”[73].
Cât priveşte Casa de Austria,
aceasta obţinuse de la otomani recunoaşterea sui generis a principiului uti
posidendi, conform cărora teritoriile ocupate de către habsburgici rămâneau
în posesia acestora.
Finalmente, putem concluziona că,
în demersul nostru modest de a contura un tablou al activităţii diplomaţiei
moldovene din anii 1683-1699, ne-am condus de viziunea elitistă a istoriei şi,
anume, că domnii Ţării Moldovei erau promotorii vectorului politicii externe de
la sf. sec. XVII; de atitudinea şi abilităţile acestora depindea, adeseori,
rezultatul negocierilor şi viabilitatea bunelor relaţii cu ţările vecine.
Indubitabil, Ţara Moldovei s-a
aflat, şi în această perioadă, în vremuri de restrişte, în care hoardele tătare
năvăleau în mod constant, iar trupele polono-căzăceşti şi otomane de multe ori
îşi stabiliseră „reşedinţa” pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru.
La asediul Vienei din 1683 fusese
tăiat „nodul gordian” al apariţiei pe scena balcanică a unui nou actor – Casa
de Austria. Iar Pacea de la Karlowitz (1699) nu fusese decât un răgaz indispensabil
pentru otomani, pentru a reuşi să se menţină influenţi în sud-estul Europei, în
timp ce pentru polonezi, acel Tratat a însemnat începutul sfârşitului ca putere
regională.
În atare condiţii, Ţara Moldovei
continua să fie o piesă importantă în jocul marilor puteri, dar numai un pion
pe tabla de şah a relaţiilor internaţionale. Agonia otomană avea să se
răsfrângă asupra celor două Principate Române prin introducerea sistemului
turco-fanariot şi, ulterior, prin pierderea definitivă a influenţei asupra lor.
[1] Susana Andea, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Legături politice (1656-1688),
Cluj-Napoca, 1996, p. 332-334.
[2] Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. V, Bucureşti, 2003, p. 296.
[5] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 80.
[7] Stoide C., Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze din anii 1683-1684
// Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, vol. XIII,
Iaşi, 1976, p. 75.
[8] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone
(sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1983, p. 305.
[10] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone
(sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1983, p. 305.
[11] Ibidem, p. 306.
[12] Stoide C., Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze din anii 1683-1684
// Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, vol. XIII,
Iaşi, 1976, p. 80.
[13] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone
(sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1983, p. 307.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem, p. 309.
[16] Ibidem, p. 312.
[17] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 80.
[19] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (sec.
al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983,
p. 313.
[21] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău,
2001, p. 81.
[22] Xenopol A.D., Istoria Românilor din Dacia VII (de
la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la Brâncovanu), ed. a III -a, Ed. Carte Românească, Bucureşti, p.
262.
[23] Ibidem,
p. 263.
[24] Ibidem.
[25] Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec.
XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 173.
[26] Xenopol A.D., Istoria Românilor din Dacia VII (de
la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la Brâncovanu), ed. a III -a, Ed. Carte Românească, Bucureşti, p.
264.
[28] Murgescu B., O domnie la cumpăna veacurilor: Constantin Cantemir, Magatin
istoric, Bucureşti, p. 22.
[30] Cantemir D., Descrierea Moldovei, 2007, p. 183.
[31] Cantemir D., Viaţa lui Constantin Cantemir zis cel Bătrân, domnul Moldovei,
traducere în lb. română de Radu Albala, Bucureşti, 1960, p. 74-75.
[32] P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 29-30.
[33] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. a II-a
revăzută, Bucureşti, 1959, p. 304.
[35] Ibidem.
[36] Cantemir D., Viaţa lui Constantin Cantemir zis cel Bătrân, domnul Moldovei,
Bucureşti, 1960, p. 154-155.
[37] Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec.
XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 171.
[39] Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec.
XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 176.
[40] Zaborovschi V., Politica externă a celor trei principate, Ţara Românescă, Transilvania
şi Moldova, de la asediul Vienei (1683) până la moartea lui Şerban Cantacuzino
şi suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu (1688), Bucureşti, 1925, p.
83-85.
[41] Mihnea I., Din legăturile lui Constantin Cantemir cu principele Mihai Apafi,
Bucureşti, 1925, Revista Arhivelor, nr.2, p. 289-290.
[42] Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec.
XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 199.
[43] N. Iorga, Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov,
Sibiu), colecţia Hurmuzaki: Documente
privitoare la istoria românilor, XV/2, Bucureşti, 1913, p. 1416.
[44] Moldova
în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate. Alcătuitor I. Eremia, Chişinău,
Universitas, 1992, p. 245-246.
[45] Xenopol A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. VII (de
la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la Brâncovanu), ed. a III -a, Ed. Carte Românească, Bucureşti, p.
270.
[47] Boicu L., Principatele Române în raporturile politice internaţionale (sec. al
XVIII-lea), p. 18, sursa: http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/B/BoicuLeonid-Principatele_romane.pdf
[49] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone
(sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1983, p. 330.
[50] Ibidem, p. 332.
[51] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 94.
[53] Ibidem, p. 87.
[54] Tahsin Gemil, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti
(1601-1712), Bucureşti, 1984, p. 407-408.
[55] Ibidem, p. 412-413.
[56] Ibidem, p. 418-419.
[57] Domnii
Ţării Moldovei, Studii,
volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 208-209.
[58] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 111.
[59] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone
(sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1983, p. 334.
[60] Tahsin Gemil, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti
(1601-1712), Bucureşti, 1984, p. 430-432.
[61] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 116.
[63] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 118-119.
[64] Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone
(sec. al XVII-lea), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1983, p. 336.
[65] Tahsin Gemil, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti
(1601-1712), Bucureşti, 1984, p. 433.
[66] Ibidem, p. 437.
[67] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 125.
[68] Uricariul A., Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, vol. II,
Bucureşti, 1994, p. 192.
[69] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 130.
[71] Ibidem.
[72] Ibidem, p. 104.
[73] Moldova
în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate. Alcătuitor I. Eremia, Chişinău,
Universitas, 1992, p. 247.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu