Habemus Guvernum sau cum este conceput "al doilea copil european" al RM

   În clipele în care scriu acest text, nu este clar dacă Guvernul Leancă va fi sau nu investit. Totuşi, fără a fi pătruns de simţul profeţiei, mi se pare evident că majoritatea deputaţilor va vota un nou (vechi) guvern, altminteri s-ar putea ca în toamnă mulţi dintre ei să nu mai încălzească scaunele de parlamentari. De fapt, acest scenariu doar se amână, ca urmare a armistiţiului semnat astăzi.
   Chinurile facerii unei noi coaliţii de guvernare au fost un lung travaliu atât pentru ambii părinţi politici (despre cei 7 pitici se poate spune doar că au avut menirea unui prezervativ spart), cât şi pentru cetăţenii care urmau să suporte graviditatea situaţiei.
   "Copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul netăiat", spune un vechi proverb. De aceea,  atunci când instituţia prezidenţială şi coaliţia roşu-verde s-au erijat în postura de moaşe, s-a creat impresia iminenţei unei morţi infantile. S-ar părea că Europa a avut acest rol, deşi aceasta, mai degrabă, îl reprezintă pe doctorul ginecolog, care a avut grijă să nu aibă loc pierderea sarcinii şi care, bineînţeles, va trebui să taie odată şi-odată cordonul ombilical.

   Am putea spune că moaşa celui de-al doilea copil european al Republicii Moldova este Curtea Constituţională. Iată şi argumentele de rigoare:

1. onanismul politic practicat de Şăfu nu avea cum să ducă la conceperea unui copil european, ci doar la adoptarea unui copil cu dizabilităţi geopolitice.
2. în cazul în care Curtea Constituţională ar fi declarat concubinajul echivalent unei căsnicii, atunci interimatul urma să se permanentizeze şi, în cea mai bună situaţie, am fi avut un copil din flori.
3. dacă interimatul funcţiei de speaker se constata a fi unul neconstituţional, astăzi ne-am fi pregătit de un anevoios şi imprevizibil divorţ electoral.

    Prin Hotărârea din 22 aprilie 2013, Curtea Constituţională nu a făcut altceva decât să convoace conclavul, ca urmare a moţiunii de cenzură a Parlamentului, care a constat decesul politic al fostului Papă moldovenesc.
   Atunci când moare un Papă, acesta nu mai poate fi reales. Iată de ce putem spune: Habemus Guvernum. 

Manus manum lavat

Nu cerceta aceste legi, 

Că eşti nebun când le-nţelegi!

(George Coşbuc, Moartea lui Fulger)

   Este clar ca lumina zilei că legile adoptate pe 3 mai 2013 sunt exemple de incompetenţă,  perfidie, ranchiună şi grandomanie ale Şăfului. Însă mult mai gravă este insistenţa cu care se încearcă justificarea adoptării acelor acte normative.
   Conform Legii nr. 110 din 03.05.2013 (publicată în MO nr. 109/348 din 10.05.2013) pentru modificarea art. 271 din Legea Nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, articolul 271 avea următorul cuprins:

Prim-ministrul interimar are aceleaşi atribuţii ca şi Primul-ministru, cu excepţia: 

1) adoptării hotărîrii privind demisia Guvernului sau a Prim-ministrului; 

2) formării şi propunerii componenţei Guvernului.

   Datorită Hotărârii Curţii Constituţionale din 18.05.2013 articolul 271 din redacţia Legii Nr.110 a fost declarat necostituţional. Dacă Legea respectivă, adoptată în pripă şi în lipsa oricărui discernământ, urma să intre în vigoare, atunci dl Iurie Leancă, care ocupă funcția de Prim-ministru interimar, în baza Decretului Președintelui Timofti (nr. 606 din 23.04.2013), nu ar fi avut dreptul să formeze sau să propună componența Guvernului, fiind candidatul desemnat de şeful statului la funcţia de prim-ministru (Decretul Nr. 632 din 15.05.2013). Volens-nolens, s-a creat o situaţie de blocaj, din moment ce este improbabil ca PLDM să propună o altă candidatură la funcţia de prim-ministru, decât cea a domnului Leancă, ţinând cont şi de ultima condiţionare a Şăfului, cum că dacă Leancă nu va deveni prim-ministru până la 30 mai, atunci alegerile anticipate sunt inevitabile. Astfel, suntem tentaţi să credem că prin asemenea derapaje juridice Şăfu l-a asigurat pe Vladimir Nicolaevici că alegerile parlamentare anticipate vor avea loc în toamnă. Sperăm că a fost doar "o înţelegere tovărăşească".
   Colac peste pupăză, în declaraţia PLDM din data de 18 mai, se insistă asupra discreditării unei instituţii importante a statului: "Curtea Constituţională a Republicii Moldova a adoptat o nouă decizie cu caracter politic". În continuare, în aceeaşi declaraţie se precizează: "curtea (lexemul respectiv este scris cu minusculă - n.n.) îndepărtează şi mai mult premisele de racordare a actului de guvernare la interesele cetăţenilor şi de depăşire a actualei crize politice". Prin urmare, Şăfu, pentru a ieşi uscat din apă, interpretează Hotărârea Curţii Constituţionale nu ca pe o corectare a unei erori juridice impardonabile, ci ca pe o decizie eminamente politică. Asemenea abordări nu rezistă criticii, întrucât nerecunoaşterea comiterii unei greşeli este mai gravă decât greşeala însăşi. Totodată, cum poate un partid, fie el şi parlamentar, care reprezintă interesele unei părţi a societăţii să declare că prin hotărârea unei instituţii de stat, care reprezintă interesele întregii societăţi, sunt "ameninţate drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor, exercitarea intereselor publice şi economice, stabilitatea ciclului bugetar"? Probabil la unii mai predomină conceput de "partid unic".
   În esenţă, deputaţii din coaliţia roşu-verde au încercat să-i confere unui prim-ministru interimar aceleaşi atribuţii ca unui prim-ministru titular. Prin analogie, am putea spune că s-a încercat echivalarea unui concubinaj cu o căsnicie înregistrată la oficiul stării civile. Adică se miza nu doar pe permanentizarea interimatului, dar şi pe legitimizarea acestuia. Or, drepturile şi interesele cetăţenilor sunt ameninţate tocmai în cazul unei disfuncţionalităţi instituţionale a Guvernului demis, când unui locţiitor i se atribuie majoritatea prerogativelor titularului, făcând astfel inutilă alegerea unui nou Cabinet de Miniştri de către reprezentanţii poporului, adică de către parlamentari.
   Unul dintre analiştii prolifici ai Şăfului se întreabă de ce un prim-ministru interimar nu poate avea toate prerogativele primului-ministru titular, din moment ce un preşedinte interimar exercită toate atribuţiile unui preşedinte titular? Explicaţia este evidentă oricărui om cu IQ mai mare de 90: un preşedinte are prerogative limitate într-o republică parlamentară, majoritatea acestora fiind onorifice, în timp ce un prim-ministru nu doar administrează treburile publice, ci şi guvernează ţara. Iar un prim-ministru interimar al unui guvern demis nu poate guverna (adică Guvernul demis nu poate avea dreptul la iniţiativă legislativă, nu-şi poate asuma răspunderea pentru proiectele de legi etc.), nefiind investit de către organul reprezentativ al poporului - Parlamentul. Speakerul devine preşedinte interimar al statului ca urmare a prevederilor constituţionale (art. 91 din Constituţie), şi nu a moftului unui analist docil.
    Absurdă pare şi tentativa "mâinii drepte" a Şăfului de a demite doi miniştri deja demişi. E ca şi cum cineva s-ar apuca să taie o pădure defrişată.
   Referitor la contestarea Hotărârii din 20 mai 2013 a Curţii Constituţionale, cu privire la recunoaşterea neconstituţionalităţii revocării Procurorului General, putem spune că inepţia  a ajuns la nivelul paroxismului. Parafrazând o persoană elevată, mă întreb retoric: atunci când un om a decedat, îi anulezi certificatul de naştere sau îi emiţi certificatul de deces? În loc să se respecte procedura de revocare, prevăzută de Constituţie şi de legislaţia în vigoare, coaliţia roşu-verde a trecut cu pixul prin actele normative ca tancul prin arătură. Diletantism second-hand: au greşit şi atunci când au  pretins că vor să-şi repare greşeala.
   Finalmente, aşa cum consumul excesiv de harbuz te predispune la balonare şi flatulenţă, la fel şi majoritatea legilor adoptate pe 3 mai ne predispun la exasperare şi exigenţă. Actul guvernării pare astăzi similar unui act sexual dintre doi sau mai mulţi masochişti. Din păcate, suntem condamnaţi să urmărim cum o mână o spală pe alta, dar asta nu înseamnă că nu putem condamna scenele în care mâna dreaptă se freacă de mâna stângă.

Watergate moldovenesc

   Consider că anul 2013 este unul definitoriu pentru R. Moldova. Şi nu atât pentru că urmează un summit la Vilnius (bucuria "şobolanilor de birou" care speră să se mai înfrupte din "caşcavalul" european), ci pentru că anul acesta se împlinesc 22 de ani de la independenţă (intervalul maxim când o parte sau întreaga Basarabie a fost liberă: 1856-1878, 1918-1940).

   Parafrazându-l pe Mihail Fiodorovici, anume în acest an a fost ucisă "fiica" (Republica Moldova), născută târziu, după 46 de ani sterili (1945-1991). Totul de dragul promisiunii că va fi conceput un alt "copil". Şi cum să mai ai încredere în asemenea "părinţi"? În acest caz, avem o singură speranţă: ar trebui să fim suficient de maturi ca moscalul beţiv să nu ne devină tutore.

***

   Afacerea Watergate a fost, pentru descendenţii europeni care locuiesc pe continentul nord-american, un moment de cotitură în evoluţia raporturilor dintre putere-presă-cetăţeni.

   Aparent, noi, în calitate de descendenţi daco-romani ce locuim pe teritoriul pruto-nistrean, nu avem tangenţe cu situaţia din Statele Unite din anii '70 ai sec. XX. Dar întrucât se încearcă, actualmente, inventarea unei "naţiuni moldoveneşti", probabil după modelul naţiunii americane, precum şi preluarea modelului democratic american, deşi democraţia este un produs al antichităţii europene, putem aborda comparativ anumite procese şi fenomene social-politice, păstrând decalajul biblic de 40 de ani.

   Cu consternare constat că dacă americanii ar fi avut presa noastră şi organele noastre de drept, atunci toată schema aceea frauduloasă şi ilicită nu ar fi fost niciodată deconspirată şi principalii săi actori - demascaţi.

   Preşedintele Timofti, la fel ca Nixon, a avut o contribuţie determinantă pe plan extern,  în beneficiul intereselor ţării sale. În cazul fostului lider de la Casa Albă este vorba despre retragerea militară din Vietnam şi destinderea relaţiilor cu Uniunea Sovietică. În cazul şefului statului moldav, mă refer curajul acestuia de a afirma ceea ce niciunul dintre predecesorii săi nu făcuse: 

   Cu toate acestea, preşedintele Timofti, asemeni fostului său omolog american, nu a recunoscut că ar fi greşit cu ceva. Sper ca dumnealui să nu se bazeze, până în pânzele albe, pe unii dintre consilierii săi oficiali şi neoficiali, cum a făcut-o, mai mult sau mai puţin voalat, Richard Nixon.

   Fabula unei scheme precum Watergate are câteva elemente. Unul dintre ele este identificarea, la limita legii, a oricăror informaţii compromiţătoare la adresa oponenţilor politici. Astfel, dacă importante figuri ale Partidului Republican din SUA au recurs, în acea perioadă, la infracţiuni, pentru a-şi învinge concurentul electoral (Partidul Democrat american), atunci majoritatea partidelor din R. Moldova, în special PLDM, aplică tactica calomnierii şi a linşajului mediatic pentru a obţine dividende politice. Un alt element definitoriu este subordonarea instituţiilor statului. Prin urmare, dacă Nixon, la indicaţia consilierilor săi, a purces la discreditarea FBI-ului şi remanierea Procurorului General, cu scopul de a prejudicia anchetele demarate de către organele de drept, atunci "politicianul nr. 1" al R. Moldova, principalul consilier (informal) al preşedintelui Timofti, încearcă să discrediteze instituţiile similare din R. Moldova, precum CNA şi Procuratura Generală, cu scopul fie de a se eschiva de la răspundere, fie de a muşamaliza acţiunile unor acoliţi de-ai săi.

   În ceea ce priveşte deznodământul, consemnăm faptul că Afacerea Watergate a avut efecte politice, juridice şi mediatice. Acest scandal s-a încheiat cu demisia, şi nu cu demiterea preşedintelui, prevăzută prin procedura de impeachment. Astfel, Nixon a fost sacrificat de dragul unor interese înguste, partiinice, ceea ce nu înseamnă că a fost infailibil sau imaculat. Însă curios e faptul: va admite oare Timofti un Watergate moldovenesc?