"Moromeţii reformatori"

Timpul nu mai avea răbdare

   Nu am o predilecţie pentru divagaţiile beletristice, dar îndrăgesc lecturile, motiv pentru care, volens-nolens, apelez la mesajul anumitor opere şi la portretele unor personaje literare atunci când încerc să-mi formulez unele idei.

   Când un cuplu se destramă, este vina amândurora. Când o familie se destramă, este vina ambilor părinţi. Dar cine se face culpabil de dezintegrarea unei familii patriarhale?

    În protagonistul romanului Moromeţii, de Marin Preda, am regăsit câteva trăsături de caracter similare cu cele ale lui Mihai Ghimpu. Nu este preşedintele PL un "ţăran filosof", dar cred că dânsul întruchipează "capul unei familii de tip patriarhal". Precizez că nu mă leagă de "familia PL" nicio "relaţie de rudenie", nefiind membru al acesteia, însă fenomenul scindării şi, mai ales, cel al trădării, îmi provoacă interes. Vorba aceea: "îmi plac trădările, nu şi trădătorii".

   Ilie Moromete reprezintă prototipul tatălui iubitor, dar care nu şi-a exteriorizat sentimentul dragostei faţă de copiii săi. Acest personaj nu se face vinovat că feciorii din prima căsătorie au plecat la oraş, luându-i şi oile (alias fracţiunea parlamentară), şi caii (alias co-participarea în Guvern), ci de faptul că nu a reuşit să-şi reîntregească familia, eşuând în a-i convinge să revină acasă (alias în partid). Conflictul care a izbucnit din cauza Guicăi (alias Şăfu) nu putea fi aplanat, însă repercusiunile sale puteau fi atenuate. Este tot mai evident că Mihai Ghimpu îl întruchipează pe Ilie Moromete, iar plecarea feciorilor săi mai mari: Nilă, Achim, Paraschiv (alias "grupul Hadârcă") nu putea fi evitată, ca urmare a ispitei căreia i s-au dedat şi a caracterelor învolburate.

   Crearea unui aşa-numit "Consiliu de Reformare a sau al Partidului" nu a fost decât un act de trădare, după cum şi Ilie a fost trădat de către fiii săi, care au decis într-un mod unilateral şi ocult să-l părăsească. Că acel sus-numit Consiliu nu este nici de Reformare, şi nici al Partidului, nu reprezintă o noutate. Nu poate fi numită reformare acea tentativă de răzbunare, care se rezumă doar la schimbarea liderului. Şi, totodată, nu poţi să mai faci parte dintr-o formaţiune politică, din moment ce de facto te-ai disociat public şi de jure ai fost exclus.

   După cum în romanul lui Marin Preda, familia Moromete a fost supusă unei presiuni sociale căreia nu i-a rezistat, la fel şi pe eşicherul politic din R. Moldova, "familia PL" este supusă unor presiuni mediatice şi secesioniste.

(sursa imaginii: inconstantin.ro)

   Instinctiv, Mihai Ghimpu a înţeles drama "familiei" sale şi nu încearcă o reconciliere cu "fiii rătăciţi", ca nu cumva s-o piardă pe "Catrina" şi "copiii din cea de a doua căsnicie" (alias membrii PL rămaşi fideli politicii promovate de actualul lider). Dar în acest caz dânsul se va face vinovat de faptul că nu a încercat, la modul serios, şi nu ultimativ, să restabilească nişte punţi de legătură cu transfugii, chiar şi cu riscul erodării definitive a partidului pe care-l reprezintă. La urma urmei, ca să demontezi masca de lider autoritar, intransigent şi irascibil trebuie să surprinzi prin îngăduinţă, coabitare şi multă răbdare.

   Ca să poată Mihai Ghimpu să spună peste ani că "întotdeauna a dus o viaţă independentă", e nevoie de ceva mai mult decât să polemizeze cu nişte "vlăstari" de-ai lui, de pe poziţii beligerante. Pe de o parte, îi înţeleg exasperarea, îmi dau seamă că dânsul încă se află în stare de afect şi realizez că trădarea nu poate fi decât dureroasă, chiar şi cea în amorul propriu, însă pe de altă parte, dumnealui trebuie să conştientizeze că s-ar putea să rămână doar cu "pământul".

   În ceea ce-i priveşte pe "Moromeţii reformatori", dânşii şi-au ales calea. Au decis să joace rolul de "codaş la oraş" şi acest fapt îi priveşte. Şantajarea membrilor de partid din teritoriu prin inocularea ideii că respectivii vor prelua conducerea formaţiunii şi că doar datorită lor PL a rămas la guvernare nu este decât o cacealma. De fapt, datorită lor, tot ai lor sunt astăzi la putere. "La vremuri noi, tot noi."

   Timpul s-ar putea să le joace festa şi unora, şi altora. Încercând să se distrugă reciproc, ambele tabere nu fac decât să distrugă idealul pentru care pretind că au ajuns în politică. Partidul ca "familie patriarhală" nu le prieşte nici unora, nici altora, iar vina pentru scindare trebuie să şi-o asume atât unii, cât şi alţii.

Ministrul Apărării trebuie "apărat"?

   Domnul Vitalie Marinuţa, Ministrul Apărării al R. Moldova, a declarat, într-un interviu realizat de către respectabilul jurnalist Doru Dendiu, că "suntem gata să dăm riposta cuvenită unui atac din partea forţelor transnistrene".

(sursa: www.trm.md)

    Prin această afirmaţie hazardată, generalul (r) Vitalie Marinuţa s-a ante-pronunţat într-o chestiune sensibilă, provocând, volens-nolens, reacţii şi panică. Înţelegem atât insistenţa jurnalistului de a-i adresa unui ministru întrebări ostentative, cât şi tentativa (eşuată a) domnului Marinuţa de a calma spiritele. Însă domnia sa nu este persoana indicată pentru a exprima o asemenea poziţie oficială a statului şi, mai ales, într-o asemenea manieră impudică şi improprie. Explic:

   Conform Constituţiei, "Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării" (art. 77, al. 2) şi, totodată, "Preşedintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forţelor armate" (art. 87, al. 1).

    Prin urmare, şeful statului, în calitate de garant al integrităţii teritoriale a ţării şi de comandant suprem al forţelor armate, poate şi trebuie să declare dacă (şi în ce măsură) Armata Naţională este sau nu pregătită să apere interesele cetăţenilor R. Moldova. O asemenea afirmaţie trebuie, eventual, să survină din partea preşedintelui ţării, şi nu din partea unui ministru, fie şi cel al domeniului de resort. La urma urmei, dacă un analist politic sau un expert militar avea să declare că forţele militare sunt capabile să riposteze, aceasta nu avea să reprezinte poziţia oficială a statului. Or, în cazul de faţă, poziţia oficială a statului (referitoare la ultimele escaladări a situaţiei pe Nistru) a fost formulată, într-un mod nejustificat, de către ministrul apărării, şi nu de către cel împuternicit şi indicat s-o facă.

   Totodată, misiunea Ministerului Apărării este "să elaboreze politica de apărare, să conducă şi să coordoneze construcţia şi dezvoltarea Armatei Naţionale, să determine riscurile şi ameninţările cu caracter militar şi necesităţile privind pregătirea sistemului naţional de apărare pentru asigurarea securităţii militare a statului". Cu alte cuvinte, ministrul apărării nu este cel care trebuie să declare public dacă Armata este sau nu pregătită (mai ales într-un asemenea context geopolitic), ci cel care trebuie să aibă grijă ca Armata să fie permanent şi cu adevărat pregătită.

   În declaraţia de astăzi, domnul Marinuţa a fost mai temperat, susţinând că a "apreciat starea de fapt a Armatei Naţionale, ca şi una de a fi gata în orice moment să facă faţă misiunii sale de bază". Dar această formulare nu este identică celei din interviu. Una este să declari că Armata este dotată cu tehnică şi armament, că efectivul acesteia este antrenat şi pregătit din punct de vedere tactic şi nu numai, şi cu totul altceva este să provoci, poate şi involuntar, spunând că Armata este gata de război. Şi-aşa miroase a praf de puşcă, de ce să mai pui gaz pe foc?

   Sigur, domnul ministru a reiterat că "soluţiile trebuie identificate exclusiv pe cale paşnică" şi că trasarea de către regimul neconstituţional de la Tiraspol a unor pretinse frontiere "nu poate conduce la o nouă confruntare militară", dar aceste afirmaţii sunt secundare ca impact mediatic, nemaivorbind de caracterul lor contradictoriu: la ce bun o armată pregătită de război, dacă suntem asiguraţi că oricum război nu va fi? Prin extensie, la ce bun armată naţională?

   Revenind la interviul cu pricina, sintagma "forţe transnistrene", pe care a utilizat-o domnul ministru, nu este doar indezirabilă, ci şi pernicioasă. Nu este clar la care forţe s-a referit dumnealui (cu toate că i-am recitit de câteva ori răspunsurile): ba se referea la contingentul militar rusesc, ba la "armata nistreană", ba la amândouă luate împreună. De ce domnul ministru, dacă tot s-a aventurat în declaraţii politice, care ulterior au fost apreciate şi preluate drept "poziţia oficială a Chişinăului", nu a spus franc şi fără echivoc: suntem gata să dăm riposta unui eventual atac din partea forţelor militare ruse din stânga Nistrului? Altminteri, dumnealui realimentează supoziţiile nefondate precum că războiul pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a R. Moldova nu a fost decât un "conflict local".

   Nu cred că ministrul apărării trebuie "apărat", după cum nici nu trebuie "atacat". Faptul că două formaţiuni politice i-au solicitat demisia (PCRM şi PSRM), iar altele i-au solicitat explicaţii (PL), nu înseamnă că acesta va fi ostracizat din viaţa publică (alias demis din funcţie), mai ales că este susţinut de o majoritate parlamentară.

   Finalmente, nu cred că domnul Marinuţa a fost impus să declare ceea ce a declarat, iar fiecare funcţionar public trebuie să-şi asume afirmaţiile şi, dacă doriţi, să fie mai precaut. 

   P.S. Dacă vom sări cu toţii în apărarea ministrului apărării, cine ne va apăra pe noi?

Alexandru Dughin şi "dugheana" lui Roşca

  Politologul rus Alexandru Dughin a venit la Chişinău la invitaţia lui Iurie Roşca. A ţinut o prelegere despre tot şi despre nimic. Галопом по Европе, cum s-ar spune. După ofensiva militară, economică şi geopolitică, Rusia a dat startul celei ideologice. Reţeta este simplă: scoţi de la naftalină un trubadur al vremurilor de restrişte a mişcării de eliberare naţională şi îl pui alături de un fundamentalist şi antioccidentalist consacrat.

   Am audiat consternat mai multe teze ale celor doi bărboşi şi m-am convins că "somnul raţiunii (noastre) naşte monştri". Trebuie precizat că la acea conferinţă de presă, "spuma societăţii moldave" a fost selectată pe sprânceană şi aproape toţi au încăput în "dugheană". Pentru cel care a organizat o asemenea spălare de creieri şi care se pretează a fi exponentul unei noi viziuni, bazate pe vechile orânduri civilizaţionale, în speţă - cele creştineşti, este de-a dreptul dezolant că în încăpere nu era nicio cruce. Dar faptul este explicabil, din moment ce statutul de "dugheană" este incompatibil cu asemenea "relicve".
   Pentru un individ care urăşte Europa, recursul la filosofii europeni este derizoriu. Înţelegem că se încearcă, în acest fel, umplerea vidului cognitiv, dar enumerând câţiva gânditori nu devii unul dintre ei. Mai ales când această enumerare este improprie, aleatorie şi nejustificată.
   Criticarea liberalismului devine superfluuă atunci când este aplicată de un anti-liberal învederat, la fel ca în cazul criticării Bisericii de către păgâni sau eretici. Cea de-a patra teorie politică pe care Dughin încearcă să o promoveze nu poate fi denumită, ceea ce înseamnă că nici forma acesteia nu este coagulată, cizelată, darămite fondul ei. Dintr-o perspectivă scolastică, teoria formulată este doar un amalgam de contra-argumente a celor trei teorii identificate anterior (liberalism/capitalism, socialism/comunism, naţionalism/nazism). Parafrazându-l pe Iorga, am putea spune că această teorie politică a lui Dughin are şi ceva nou, şi ceva bun, doar că ceea ce e nou nu este bun, iar ceea ce e bun nu este nou. Tentativa de arogare a paternităţii acestei teorii pretins euroasiatice denotă superficialitate, întrucât euroasiatismul s-a născut la începutul sec. XX, în minţile unor intelectuali refugiaţi după victoria Armatei Roşii în Războiul civil din Rusia. Teoria lumii multipolare nu este altceva decât un "imperialism" de tip colonialist. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.
  Dezolant şi inoportun este acest pârţ demagogic al lui Dughin, mai ales că nu inovează, nu surprinde prin originalitate.
   În concepţia lui Dughin, naţiunile au fost create artificial. O asemenea abordare este paradoxal de liberală, din moment ce crearea programelor politice naţionale (alias a naţiunilor moderne) a fost, de-a lungul istoriei, apanajul formaţiunilor liberale. Că naţiunile nu sunt un dat al epocii moderne am spus-o cu varii ocazii. Că au existat naţiuni medievale au demonstrat-o cu prisosinţă istoricii de bună credinţă. Inducerea opiniei că naţiunea nu reprezintă altceva decât o comunitate virtuală, creată pentru a înlocui o comunitate reală, dispărută sau transformată (în ce anume, nu este definit) nu poate decât să provoace angoasă şi nedumerire. Perpetuarea convingerii că identitatea naţională va fi substituită de identitatea cosmopolită constituie un debuşeu oratoric, o sperietoare retorică, menită să eludeze eşecul identităţii de clasă în a sucomba-o pe cea naţională. Indubitabil, aceeaşi soartă va avea şi identitatea cosmopolită.
   Dughin a insistat şi asupra viziunii putiniste a euroasianismului, motivând că aceasta nu este decât o versiune economică a pseudo-ideologiei pe care încearcă (şi nu prea reuşeşte) să o definească. Referindu-se la Friedrich List, economistul german care a formulat caracteristicile "liberale" ale conceptului de naţiune, Dughin se contrazice, iar pledoaria sa devine desuetă. Nu poţi evoca şi aproba ideile liberale şi, totodată, să te manifeşti ca un anti-liberal.
   "Locul Occidentului este în occident", spune acelaşi bigot cu barbă. În replică, şi locul Orientului este în Orient, şi al asiaticilor în Asia, şi al europenilor în Europa. Dar problema este, în acest caz, a ruşilor, din moment ce nu este clar drept cine se identifică aceştia: ruşi sau rossiani, europeni sau asiatici? În continuare, Dughin consideră că proiectul euroasiatic ar răspunde unei imperiozităţi şi s-ar plia pe principiul civilizaţional.
   La capitolul stringenţă, proiectul este deficitar statelor europene şi este necesar doar ruşilor. Fluxul de imigranţi de origine asiatică este o problemă acută a Rusiei, şi mai puţin a altor state vizate în proiectul euroasiatic. Exploatarea iraţională a resurselor naturale şi lipsa investiţiilor în tehnologii şi infrastructură este, întâi de toate, o problemă a Rusiei şi apoi a celorlalte state dependente de ea etc.

Rusia este "prostituata Europei", deoarece vinde ceea ce i-a dat "mama natură", şi nu Europa este "prostituata Rusiei".
   Pretinsul filosof rus consideră că în Vestul Europei s-a instaurat democraţia minorităţilor (sexuale, a imigranţilor etc.), motiv pentru care dânsul propune o "democraţie a majorităţii". Nu este limpede cu care "majorităţi de măsură" operează, însă cert este că în eventualitatea în care Uniunea Euroasiatică va deveni fezabilă şi va trebui creat omul nou - euroasiaticul, se va invoca primatul majorităţii naţionale - cea rusească, iar atunci când vor trebui dominate celelalte  comunităţi religioase, se va pune accentul pe majoritatea confesională - cea ortodoxă.
   La capitolul civilizaţie, Dughin se contrazice, din moment ce, pe de o parte, consideră că există mai multe civilizaţii distincte, iar pe de altă parte, că acestea ar putea, coabitând în cadrul proiectului euroasiatic, să creeze o nouă civilizaţie. Din start, ideea este iluzorie, iar comparaţia cu Uniunea Europeană nu întruneşte decât elementele absurdului. Şi asta pentru că UE s-a creat ca o structură  supranaţională a unei singure civilizaţii - cea europeană, în timp ce UEA se vrea a fi o structură supracivilizaţională.
   Exemplificările la care s-a dedat Dughin denotă antiamericanism, antieuropenism şi chiar anti-euroasiatism. Nonşalanţa cu care abordează subiecte sensibile privind securitatea colectivă, migraţia, problemele economice ş.a. este debusolantă şi agasantă. Vorbind despre self-fullfiling prophecy, bigotul bărbos se complace în a vedea paiul din ochiul vecinului, şi nu bârna din ochiul propriu. Probabil, în viziunea sa, americanii şi europenii sunt de vină pentru atacurile teroriste de la Domodedovo şi din Cecenia sau de conflictul armat cu Georgia.
  George Damian a sesizat corect că "Dughin spune în esenţă că Basarabia este românească şi ar trebui să se unească cu România. Cu o condiţie: România să se alăture Rusiei, să fie de partea Uniunii Euroasiatice". Wishful thinking. Proiectul românesc derivă din interesele naţionale şi este similar proiectelor statelor UE, şi nu celor ale statelor asiatice.
   Finalmente, nu ne miră contextul în care s-a produs Dughin şi nici distorsionarea mediatică ce a urmat. Dar ne bucură faptul că pe lângă binecunoscuta manieră mioritică de a trata vizitele nepoftiţilor: 

- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! 

Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi; 

Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, 

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, 

Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale... 

De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, 

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.

 cel puţin un om, pe nume Oazu Nantoi, a dat dovadă de curaj, punându-l la punct pe indezirabilul Dughin: "Înainte de a spune despre visul euroasiatic, scoateţi trupele militare din Transnistria".