Luni
În clipele în care scriu acest text, protestele din România continuă. Unii au catalogat evenimentele de la Bucureşti, precum şi din alte oraşe, drept „revoluţie”. Alţii au criticat comportamentul tinerilor îmbrobodiţi cu fulare şi înarmaţi cu pietre, dar s-au solidarizat cu mesajul manifestanţilor paşnici. Şi când te gândeşti că situaţia a escaladat în momentul în care preşedintele Băsescu nu era în ţară, îţi reaminteşti de proverbul: „când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă”.
De fapt, Traian Băsescu efectua o vizită oficială la Bruxelles. Acolo a avut o prestaţie impecabilă: la interpelarea unui parlamentar rus al APCE, care a insinuat că politica României, cu privire la acordarea cetăţeniei române basarabenilor, are drept scop anexarea Moldovei, preşedintele a răspuns ferm: „Vă rog să notaţi, dle parlamentar, că România nu are niciun fel de experienţă în anexarea altor state”. O asemenea atitudine a preşedintelui Băsescu mi-a reconfirmat convingerea că vocea românilor din străinătate este auzită şi că România rămâne a fi o ţară înconjurată de români.
Spicuind din presa de peste Prut, am remarcat că amprenta noastră mioritică este încă ubicuă. Ovidiu Nahoi, în ziarul Adevărul, oscila în a califica protestele drept „o trezire publică” aidoma celei din Rusia şi simple „acte de vandalism” asemeni celor din Anglia.
Cristian-Tudor Popescu preciza, în publicaţia Gândul, că „adevărata mişcare tectonică în conştiinţa colectivă a românilor” a fost „punerea calităţii umane profesionale înaintea meseriei de a fi român” în cazul doctorului de origine palestiniană, Raed Arafat. Despre acest personaj, Victor Ciutacu menţiona în Jurnalul că „nu trebuie să i se acorde din oficiu tratamentul vacii sacre din India
Din „oficiosul guvernului”, cum este numit ziarul Evenimentul Zilei, am sesizat constatarea editorialistului Mircea Mihăieş, precum că se vrea reformă, dar fără ca să se schimbe ceva. Altfel spus, „în ţara domnului Lăzărescu — personajul din filmul lui Cristi Puiu, cărat cu salvarea de la un spital la altul până când a murit — , cetăţenii vor ca lucrurile să rămână cum sunt”.
Cea mai pertinentă şi adecvată abordare mi se pare că a avut-o redactorul-şef de la Gândul, Florin Negruţiu, care a subliniat următoarele: „cu excepţia mitingului iniţial de la Târgu Mureş, toate protestele au fost exclusiv anti-Băsescu. Lumea n-a ieşit în stradă contra noii Legi a sănătăţii, pe care mă îndoiesc că cineva a citit-o, şi nici n-am mai auzit pe cineva sâmbătă seara să pomenească de doctorul Arafat. Prin urmare, 1000 de oameni au ieşit în stradă (strigând) pe tipar „ieşi afară, javră ordinară”.
În fine, din ceea ce am urmărit în direct, la mai multe posturi de televiziune, n-am putut să nu observ şi niş BBC , un bărbat susţinea cu patimă că „moare de foame”, cu toate că nu părea să fi rămas pe drumuri. Într-un asemenea caz, i-aş fi spus că dacă nu are ce mânca, să vină la noi. Aici „avem di tăti”, vorba celor de la Planeta Moldova.
Mi se par inexplicabile aceste reacţii virulente şi destul de tardive ale celor nemulţumiţi de măsurile de austeritate, din moment ce micşorările salariale au intrat în vigoare în urmă cu un an. Prin urmare, mi s-a creat senzaţia că manifestanţii agresivi nu urmăresc doar demisia guvernului şi a preşedintelui, ci a României ca stat. Adică impresia creată este că grupurile de anarhişti şi de vandali au compromis ideea de protest şi că mulţi dintre tinerii de dincolo de Prut nu ştiu ce înseamnă dictatura comunistă, din moment ce li se pare că Băsescu e copia lui Ceauşescu.
Cât priveşte decuparea unui cerc în mijlocul tricolorului, aidoma drapelului Revoluţiei din ’89, cred că aceasta e o dovadă de impertinenţă, de lipsă de originalitate şi, eufemistic vorbind, e o blasfemie. Acel drapel al Revoluţiei decembriste a fost creat ca urmare a decupării stemei comuniste, pe când recentele ciopârţiri nu au niciun suport moral sau naţional.
Marţi
Ziua a început sub auspiciile unei ninsori naturale şi a unor „precipitaţii politice” emanate la mai multe posturi de televiziune în seara de ieri. Câtă ipocrizie şi câtă manipulare din partea bufonilor noştri. Parafrazând sloganul monarhist francez, situaţia poate fi descrisă astfel: „Referendumul a murit, trăiască Referendumul”.
Am obosit să văd nişte oameni în toată firea lamentându-se. M-am dezamăgit în promisiunile pe care le-au lansat, fără a fi traşi de limbă. Cât se mai poate să-şi aroge acea aură de infailibili? Cum se mai pot privi pe sine însăşi pe micile ecrane? Nu vreau să mai aud despre „răul mic” şi „ursul(a) mare”, care nu e decât o constelaţie pe cerul imaginaţiei lor. Îmi displace refrenul cu referendumul, intonat la bis de dragul unui paradis parlamentar...
Citeam un interviu realizat de către site-ul union.md, cu cel care s-a autoînaintat la funcţia de preşedinte – Oazu Nantoi. Domnia sa mi se pare un om foarte echilibrat, căruia nu îi este frică să spună lucrurilor pe nume. M-am regăsit într-unul dintre răspunsurile sale, atunci când a afirmat că după alegerile din 5 aprilie 2009, anume cele 61 de voturi necesare alegerii preşedintelui ne-au salvat de la reinstaurarea partidului comuniştilor la guvernare. Respectiv, atunci această prevedere constituţională era „bună”, acum însă este „rea”.
Mi-e şi silă să mă gândesc prin câte metamorfoze au trecut liderii politici. Cei care mai ieri strângeau semnături pentru alegerea preşedintelui direct de către popor, astăzi sunt adepţii înflăcăraţi ai unui parlamentarism ambiguu. Cei care nu demult susţineau că deţin nişte „aşi în mânecă”, acum şi-au pus mâinile în sân şi aşteaptă susţinerea electoratului. E ca şi cum un căpitan de corabie, ales de către majoritatea celor aflaţi la bord, ar plonja primul în apă şi apoi ar striga „ajutor”.
Pe de altă parte, poziţia ireconciliabilă a comuniştilor şi a acoliţilor săi scoşi de la naftalină creează o stare de tensiune în societate. Am impresia că asistăm la un deja vu, că roadele acestei guvernări, totuşi democratice, vor fi luate cu japca de către o pleiadă de profitori. Mi-e şi teamă să mă gândesc la ce ar putea să urmeze.
Constantin Tănase, în materialul AIE 2: ultima şansă şi ultima redută, este surprinzător de conciliant şi încrezător în capacitatea Alianţei de a se regenera şi de a valorifica situaţia creată. Dar vorba unei cântec: „it’s just too little, too late”. Spun asta pentru că nu am văzut din partea celor „3 crai de la răsărit” vreo propunere de micşorare a numărului de parlamentari şi nu am auzi nimic despre introducerea votulului uninominal, care ar garanta responsabilizarea deputaţilor în faţa cetăţenilor şi ar estompa fieful partidelor.
O împlinire spirituală a zilei de astăzi a fost conversaţia avută cu fostul reprezentant al MAE în raionul Dubăsari, actualmente paznic la o instituţie de stat. Dumnealui s-a refugiat în România în urma evenimentelor din 7 aprilie 2009, trecând Prutul în mod clandestin, întrucât fusese acuzat de co-organizarea aşa-zisei lovituri de stat. Această persoană, de o modestie şi un spirit analitic deosebit, mi-a spus că nu înţelege de ce în consiliul raional Dubăsari activează tot atâtea persoane ca în consiliul raional Criuleni, şi anume 108, din moment ce în prima unitate teritorial-administrativă sunt doar 11 localităţi, pe când în cea de-a doua – 51. Corelând spusele sale cu numărul mare de parlamentari, care îşi fac un obicei din a absenta la şedinţele plenare şi pentru inactivitatea cărora nu este prevăzută nicio sancţiune decât votul cetăţenilor, am ajuns la concluzia că „dacă nu-i cap, atunci vai de picioare”.
Tot astăzi am aflat că trăim în „ţara raiderilor”. De data aceasta este vorba despre Î.S. Registru, care, chipurile, ar datora 41 de milioane de dolari unei companii private. Cică litigiul a ajuns până la Curtea Supremă de Justiţie. Ceea ce mă deranjează în această chestiune este anonimatul persoanelor implicate. Altfel spus, parcă am avea de-afacere cu Lordul Voldemort dintr-o celebră lucrare beletristică, de care toţi trebuie să se teamă şi numele căruia este interzis de a fi pronunţat în public.
Miercuri
Astăzi se împlinesc 3 ani de la înmormântarea regretatului poet Grigore Vieru. Îmi amintesc de roiurile de oameni care l-au petrecut pe ultimul drum, parcă în semn de gratitudine că le-a lăsat celor mici „Albinuţa”. Îmi amintesc de „Iese tata la balcon / Şi mă strigă: „Măi, Ion! / Cred că am făcut ceva / Dacă m-a strigat aşa... / Dacă nu făceam nimica / Mă striga: „Măi Ionică”, de parcă această poezie s-ar adresa numai mie.
Mă încearcă un sentiment de pustietate şi de pietate, în acelaşi timp. Cât de mult ne-a dat acest om şi cât de puţin a cerut în schimb. Grigore Vieru a fost cel care a spus sincer că n-a trecut Prutul, ci l-a sărit şi tot el a chemat la înţelepciune şi la normalitate: „e bine să înveţe un popor de la altul, însă nu e bine să înveţe un popor pe altul”. A fost poetul care le-a înaripat muzica unor artişti precum Iurie Sadovnic, Gheorghe Ţopa şi soţii Aldea-Teodorovici. Nici nu vreau să-mi imaginez cât de săraci am fi fără de „Dragă Otee” sau fără de „Focul din vatră”. Grigore Vieru a versificat cele mai sângerânde dureri şi cele mai apăsătoare tăceri ale neamului nostru. Dumnezeu să-l odihnească!
Astă seară am participat la un eveniment organizat de către portalul de ştiri „Unimedia”. Invitatul offline-ului a fost senatorul român Viorel Badea. Atitudinea domniei sale a fost cât se poate de telurică, în sens că nu am simţit să se fi poziţionat pe soclul de parlamentar. A fost o discuţie degajată, deşi multe dintre subiectele abordate sunt sensibile. Domnul senator s-a referit şi la cazul cetăţeanului moldovean rănit în urma incidentului de la vama Giurgiuleşti-Galaţi. A menţionat faptul că este un caz regretabil, dar că nu poate să se pronunţe univoc fără ca ancheta să se finalizeze. În acest context a intervenit jurnalistul televiziunii publice din România, domnul Doru Dendiu, care s-a arătat deranjat de felul în care unele posturi private au muşamalizat acţiunile întreprinse de pacificatorii ruşi la punctul de control de la Vadul lui Vodă, pe data de 1 ianuarie, dar care au creat o isterie mediatică în privinţa cazului de pe 13 ianuarie.
Consilierul primului-ministru, domnul Tudor Darie, a pus în discuţie chestiunile de ordin bilateral şi anume: dacă mai figurează la ordinea de zi angajamentul României de a oferi în continuare Republicii Moldova acel grant nerambursabil, în valoare totală de 100 de milioane de euro, mai ales că proiectul asigurării cu calculatoare a şcolilor din mediul rural este definitivat. Domnul senator a răspuns că nu vede niciun motiv pentru existenţa anumitor impedimente, mai ales că promisiunea a fost făcută şi asumată pe timp de criză. Domnia sa a reiterat disponibilitatea statului român de a susţine, inclusiv financiar, parcursul european al Republicii Moldova.
Deşi majoritatea întrebărilor s-au referit la cazuri individuale, anume acestea au dezvăluit lacunele existente atât în legislaţie, cât şi în implementarea ei. Altfel spus, unul e planul de la târg şi altul cel de-acasă. Adică un cetăţean care a primit o amendă pentru parcare neregulamentară şi, respectiv, are cazierul judiciar pătat, primeşte refuz în momentul în care depune dosarul de redobândire a cetăţeniei, pe când un rusofon românofob, ce nu cunoaşte nicio boabă din limba română, are toate şansele să devină cetăţean european. În acest sens, domnul senator a reiterat propunerea ca cel care solicită să depună jurământul de credinţă să dea dovadă de cunoştinţe de limba română. Dacă acea persoană nu se poate exprima în limba oficială a României să figureze într-o listă de aşteptare, iar până la data expirării celor 3 luni de la emiterea ordinului de către Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, să mai încerce o dată să se programeze. Cât priveşte susţinerea unui test de istorie pentru cel ce solicită cetăţenia, organizarea acestuia creează dificultăţi din moment ce nici românii din dreapta Prutului nu sunt aşi în istoria naţională.
În fine, s-a vorbit la modul serios despre atragerea investitorilor români, despre inaugurarea unui sediu consular adiţional pe str. Ismail, fapt ce ar permite fluidizarea şi perfectarea mai rapidă a actelor. Spusesem cu această ocazie că sentimentul românismului descreşte proporţional cu timpul petrecut la coadă în faţa Consulatului, dar vorba lui Eminescu: „bucuroşi le-om duce toate”.
Joi
Bătrânii zic că de Bobotează e cel mai frig. Şi chiar dacă astăzi se sărbătoreşte Sf. Ioan Botezătorul pe stil vechi, nu pot să nu confirm vorba din bătrâni: e ger de crapă pietrele.
Începând cu orele 8 am avut de susţinut un examen la facultate. Nimic semnificativ, doar că era să ies din cabinet cu degetele degerate şi cu ţurţuri la nas. Aşa de bine funcţionează sistemul de încălzire, pentru a cărui reparaţie nu există resurse financiare. În schimb, blocul central al USM are un nou pavaj.
Tot astăzi am aflat despre proiectele de legi SOPA şi PIPA din Statele Unite, care au drept scop cenzurarea internetului. Invocându-se lupta contra pirateriei, textul legilor inculpă orice utilizator care a plasat un material video personal pe fundalul căruia se aude o muzică ce are copyright. Deşi este clar că acel utilizator nu are intenţia de a comercializa filmuleţul, totuşi, dacă îl plasează de zece ori în timp de 6 luni pe site-uri de socializare, atunci riscă închisoare până la 5 ani. Totodată, aceste iniţiative legislative prevăd sancţionarea şi chiar blocarea site-urilor care au permis distribuirea unor asemenea materiale, considerate piratate. Prin urmare, opozanţii acestor legi sunt google, facebook, wikipedia, yahoo ş.a., pe când susţinătorii – reţelele de televiziune, companiile cinematografice, casele de discuri etc.
Cel mai spumos eveniment a fost, totuşi, conferinţa de presă organizată de Partidul Comuniştilor. În cadrul acesteia, cetăţenii au fost chemaţi la nesupunere civică şi la proteste. M-am amuzat copios de expresii precum: „suprimaţia legii”, asta pentru că cel care a spus-o se referea la „supremaţia legii”. Asta este, ce să-i faci? Unii au coborât din copaci, însă alţii vor să urce.
Vineri
Sunt fericit. Mi-e greu să descriu prin alte cuvinte ceea ce simt acum. Nici lapoviţa care mi-a intrat aidoma picăturii chinezeşti în creştet şi nici căciula pe care am scăpat-o într-o băltoacă, nu-mi pot compromite starea de feerie.
Am devenit cetăţean român.
Şi ca să mă exprim în stil hollywood-ian, mă simt obligat să le mulţumesc buneilor că s-au născut până în ’40, mamei – pentru că a bătătorit cocoaşa multor drumuri ca să dispun de toate actele necesare, logodnicei – pentru susţinere şi motivare, prietenilor – pentru sfaturi şi felicitări.
Cu siguranţă, această săptămână a fost una plină. Poate ar fi trebuit să spun cât de mult m-am bucurat de vizita pe care mi-a făcut-o bunelul sau cât de tare am îngheţat la serviciu sau cât de bine vorbea o doamnă limba română din moment ce a răspuns consulului României la Bălţi: „da, konecino”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu