Demitizarea neconstituţionalităţii vectorului euroasiatic

Unii istorici opinează că eşecul lui Bonaparte de a cuceri Imperiul Rusiei şi de a menţine sub stăpânire Spania este cauzat nu atât de insuccesele militare (acestea fiind mai degrabă nişte consecinţe inevitabile), cât de decalajul dintre principiile Revoluţiei Franceze perpetuate şi promovate de către Napoleon şi nivelul net inferior al dezvoltării societăţilor feudale spaniolă şi ţaristă. Cu alte cuvinte, monarhul francez nu a fost înţeles de cele două comunităţi, aparent diametral opuse, dar foarte similare, nereuşind să le convingă de beneficiile instituirii egalităţii în faţa legii, de necesitatea desfiinţării privilegiilor nobiliare, de avantajul libertăţilor economice, de utilitatea valorificării dreptului la proprietate, precum şi de importanţa exercitării suveranităţii poporului.

Această abordare a epocii napoleoniene – considerată drept prima tentativă de unificare a Europei moderne (fie şi sub hegemonia Franţei) – o evoc sub impresiile uneia dintre cele mai reprobabile emisiuni televizate pe care am urmărit-o. În fond, ediţia „Politica” din data de 16 octombrie 2014 reprezintă expresia discrepanţelor dintre două niveluri de asimilare a informaţiei, dar mai ales de percepere a unui model civilizaţional – cel european.

Rezumând, emisiunea s-a dorit a fi un pluton de execuţie, în care moderatorii i-au înlocuit pe călăi, iar cei supuşi oprobriului înscenat erau condamnaţi fără drept de apel (nu a fost prezent nici măcar un judecător constituţional, deşi numele unora a fost rostit în mod repetat). S-au utilizat toate armele propagandistice din dotare, fără a se emite măcar o judecată de valoare. Să-mi fie iertată aprecierea mai puţin eufemistică, dar aveam senzaţia că prezentatorilor li s-a dat comanda „FAS”, iar din „câini de pază ai societăţii” s-au transformat în „dulăi de companie” ai unor indivizi obscuri, cu aspiraţii de moguli de presă.

În continuare, voi încerca o demitizare a insinuărilor formulate cu privire la cea mai recentă hotărâre a Curţii Constituţionale din Republica Moldova:

1) Curtea subminează supremaţia Constituţiei

Deşi această acuzaţie nu este recentă, anumite grupuri reuşesc să o tot reactualizeze, conferindu-i conotaţia de „sabie a lui Damocles” la adresa Curţii Constituţionale. Deloc relevante par a fi motivele şi argumentele, întrucât ceea ce primează este discursul incisiv, abundenţa speculaţiilor, trivialităţile de mahala şi identificarea „inamicului”.

Paradoxal, unicului organ abilitat cu interpretarea legii supreme (conform articolului 135, al. (1), lit. b) din Constituţie) i se reproşează că îşi exercită competenţele, că nu este o instituţie amorfă, ci una pe deplin funcţională, capabilă să ofere soluţii variilor probleme cu care se confruntă societatea. Altfel spus, Curtea Constituţională este blamată pentru că îşi îndeplineşte misiunea de a garanta supremaţia Constituţiei (art. 134, al. 3).

Bineînţeles că există suficienţi actori politici interesaţi în compromiterea Curţii Constituţionale (şi mai ales a actualei componenţe, de altfel incomode), prin lansarea unor asemenea insinuări. Or, prin recunoaşterea Declaraţiei de Independenţă ca făcând parte din blocul de constituţionalitate, adică prin atribuirea unei valori juridice practice, nu doar declarative acesteia, Curtea nu a făcut decât să constate un fapt cât se poate de evident: statul Republica Moldova nu există din 29 iulie 1994, ci din 27 august 1991, iar actul fondator nu este Constituţia, care, de altfel, în Preambulul său (ce-i conferă legitimitate şi continuitate) este menţionat expres că derivă din „aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova”.

2) „Clauza de eternitate” a Declaraţiei de Independenţă – desconsiderare a suveranităţii

Acest aspect a fost tratat superficial şi tendenţios fie din necunoaştere, fie din rea-voinţă. Nu poţi să pretinzi că nu ai înţeles ceva dacă nici măcar nu ai ştiut despre asta.

Am asistat cu stupoare la încercările precare ale celor prezenţi la emisiune de a explica sintagma „clauză de eternitate” ca fiind o batjocură a onoratei Curţi Constituţionale la adresa cetăţenilor, întrucât plasarea acesteia între ghilimele i-ar atribui un sens metaforic şi ambiguu. Abordarea respectivă este inadecvată şi demonstrează o lipsă crasă de cunoştinţe în domeniu sau o distorsionare intenţionată. De altfel, ghilimele de rigoare au fost utilizate pentru a accentua că expresia nu le aparţine judecătorilor constituţionali, ci unuia dintre cei mai renumiţi teoreticieni normativişti – Hans Kelsen, corifeu al constituţionalismului european. Dacă distinşii domni care au îndrugat verzi şi uscate la emisiune vor binevoi să cerceteze echidistant acest subiect, s-ar putea să conştientizeze că o „clauză de eternitate” se aplică prevederilor Constituţiei care nu pot fi modificate sau amendate.

Cât priveşte perenitatea Declaraţiei de Independenţă, aprecierea Curţii este lipsită de echivoc: „Declaraţia de Independenţă beneficiază de statutul de „clauză de eternitate", deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căreia nu pot fi schimbate fără a distruge această identitate.” Deci dacă poporul suveran va opta pentru schimbarea identităţii constituţionale actuale – prin unirea cu un alt stat sau cooptarea unor subiecţi federativi – atunci va trebui adoptată o nouă Declaraţie de Independenţă. Până atunci, însă, se aplică conceptul de „clauză de eternitate”, întrucât „Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus nici unui fel de modificări şi/sau completări.”

3) Curtea a declarat neconstituţională aderarea la Uniunea Euroasiatică

Întâi de toate, nu te poţi pronunţa cu privire la ceva ce nu există. Actualmente, Uniunea Euroasiatică este doar un proiect în proces de constituire, ca urmare a acordului semnat la 18 noiembrie 2011 de către preşedinţii statelor fondatoare, al cărui obiectiv îl reprezintă crearea acestei structuri până în 2015. Organizaţia instituită (cel puţin pe hârtie) se numeşte Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.

Un alt aspect esenţial îl reprezintă faptul că obiectul sesizării la Curtea Constituţională a fost Legea Nr. 112 din 2 iulie 2014 cu privire la ratificarea Acordului de Asociere UE-RM şi nicidecum tratatul de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Vamală, care s-ar putea să fie excepţional, dar lipseşte cu desăvârşire.

Intuiesc că anumite pasaje din comunicatul de presă din data de 9 octombrie se vor regăsi în hotărârea ce urmează a fi publicată în Monitorul Oficial (spre dezamăgirea celor care invocau o „eroare redacţională”), însă înfrigurarea cu care subiectul este tratat denotă o tentativă nedisimulată de a schimba accentele, de a distrage opinia publică de la subiectele indezirabile şi deranjante pentru anumiţi concurenţi electorali. Unora le este mai convenabil să atragă terţe părţi în tumultuoasa campanie electorală, decât să se abţină de la asemenea tertipuri şi să aştepte publicarea hotărârii în Monitorul Oficial.

Revenind însă la subiect, e limpede că unii au înţeles doar ceea ce au vrut să înţeleagă, lansând speculaţii tendenţioase şi pretând asupra unor acuzaţii maliţioase. Ad litteram, Curtea nu a făcut decât să reconfirme „orientarea spre spaţiul valoric democratic european” ca fiind „un element definitoriu al identităţii constituţionale a Republicii Moldova.” Dacă altcineva consideră altminteri, este liber să debiteze, cu precizarea că doar Curtea Constituţională poate intrepreta Constituţia şi, implicit, blocul de constituţionalitate, din care face parte şi Declaraţia de Independenţă (conform Hotărârii din 5 decembrie 2013). Ideal pentru unii ar fi fost ca unicul organ de jurisdicţie constituţională din Republica Moldova să-şi eludeze propria jurisprudenţă sau pur şi simplu să nu-şi desfăşoare activitatea în mod independent. Aşa sau altfel, Declaraţia de Independenţă cuprinde aspiraţia legitimă a poporului „de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu ţările europene (...)”, de care nu puteau face abstracţie judecătorii constituţionali.

În principiu, fraza de la care mulţi au jubilat, dar şi mai mulţi s-au ofuscat este următoarea: „Astfel, procesul de integrare europeană a Republicii Moldova nu numai corespunde identităţii constituţionale a Republicii Moldova, ci orice altă orientare contrară este a priori neconstituţională.” Prin urmare, citatul respectiv a fost în mod intenţionat distorsionat, deşi acesta nu cuprinde o referire textuală la Uniunea Europeană sau la cea Euroasiatică. Or, opţiunea europeană nu ţine de o anumită entitate supranaţională, căci geografic şi cultural Republica Moldova face parte din spaţiul valoric european şi nu poate fi disociat de acesta. Dacă în cadrul viitoarei Uniuni Euroasiatice se vor respecta drepturile omului, se va garanta supremaţia legii şi va funcţiona statul de drept, atunci şi aceasta va deveni o opţiune perfect constituţională. Analogic, dacă în Uniunea Europeană principiile democraţiei vor fi anulate prin instaurarea dictaturii sau a tiraniei, atunci această opţiune ar deveni una neconstituţională.

Până la proba contrarie, aştept publicarea în Monitorul Oficial a încă unei hotărâri istorice a Curţii Constituţionale.

Check in la CEC

Vineri, 10 octombrie, Comisia Electorală Centrală (CEC) a înregistrat primii 15 concurenţi electorali la alegerile parlamentare ordinare din 30 noiembrie. Procedura a durat mai bine de două ore, deşi a fost o simplă formalitate, întrucât dosarele corifeilor politicii moldoveneşti au fost tratate cu crasă superficialitate.

Mai exact, CEC nu s-a sinchisit să verifice dacă partidele şi-au înregistrat simbolurile electorale în conformitate cu legislaţia în vigoare. Printr-o inepţie condamnabilă şi o inerţie inexplicabilă, instituţia publică responsabilă de organizarea şi desfăşurarea alegerilor, adoptând hotărârile de înregistrare a concurenţilor electorali, s-a bazat doar pe Legea Nr. 718-XII din 17.09.1991 privind partidele şi alteorganizaţii social-politice, care la articolul 17 stipulează că: „Partidele şi alte organizaţii social-politice pot avea în calitate de simboluri embleme, drapele, fanioane, care de asemenea se vor înregistra oficial, în modul stabilit, pentru înregistrarea statutului (...)”. Astfel, au fost eludate prevederile Legii Nr. 86 din 28.07.2011 cu privire la simbolurile publice, care la articolul 6, alin. (8) statuează expres că: „Simbolurile corporative, exceptînd cele menţionate la alin. (2) şi (5), se recunosc oficial în calitate de simboluri publice şi se înregistrează în Armorialul General al Republicii Moldova în baza cererilor persoanelor juridice respective şi a deciziei Comisiei Naţionale de Heraldică”. Or, emblemele formaţiunilor politice, fiind simboluri corporative (adică ale persoanelor juridice, cum sunt partidele – art. 15, lit. e) din Legea Nr. 718-XII din 17.09.1991) trebuiau să fie mai întâi înscrise în Armorealul General, în baza deciziilor respective ale Comisiei Naţionale de Heraldică (CNH), pentru ca ulterior să poată fi înregistrate de CEC ca simboluri electorale. Din păcate, procesul electoral a demarat într-o manieră dezolantă şi, totodată, pregnantă nivelului aleatoriu de aplicabilitate a legislaţiei.

Pe de o parte, niciuna dintre instituţiile statului nu s-a autosesizat în această privinţă, iar pe de altă parte, niciun partid din Republica Moldova nu s-a grăbit să-şi înregistreze simbolul, deşi conform art. 14, alin. (4) din Legea Nr. 86 din 28.07.2011: „Beneficiază de protecţie juridică numai simbolurile publice înregistrate în Armorialul General al Republicii Moldova”.

Indubitabil, anumite formaţiuni politice au ignorat în mod conştient legea subsecventă, având temeri rezonabile că CNH ar putea respinge înregistrarea simbolisticii lor. Bunăoară, Partidul Comuniştilor riscă să nu-şi mai poată utiliza emblema actuală, întrucât aceasta nu corespunde nici măcar descrierii din propriul lor statut: „Emblema partidului este Secera, Ciocanul şi o Carte deschisă”. Or, legenda respectivă denotă diletantism, căci nu precizează ordinea, poziţia şi dimensiunile celor trei elemente şi nici nu specifică faptul că secera şi ciocanul sunt încrucişate, aşa cum au fost şi vor fi redate inclusiv pe buletinele de vot. Dacă ar fi să se respecte rigorile ştiinţifice, atunci conform descrierii actuale secera trebuia reprezentată în dreapta heraldică, ciocanul – în stânga heraldică, iar cartea urma să aibă aceeaşi dimesiune ca celelalte două elemente. De altfel, punctul 2) din HotărâreaComisiei Electorale Centrale Nr. 2746 nu face decât să perpetueze această absurditate şi ilegalitate: „Se înregistrează simbolul electoral pentru imprimare în buletinul de vot la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 reprezentat printr-o seceră, un ciocan şi o carte deschisă, care semnifică uniunea clasei muncitoare (ciocanul), a ţărănimii (secera) şi intelectualităţii (cartea deschisă).”

Un alt aspect care surprinde şi provoacă angoase sunt listele ruşinos de incomplete ale unor pretendenţi la fotoliile parlamentare. Astfel, Partidul Democraţia Acasă a prezentat o listă de doar 56 de candidaţi, PPCD – 84, Partidul Comunist Reformator – 60, iar Blocul electoral „Alegerea Moldovei – Uniunea Vamală” – 65 de persoane. Să admitem, la modul teoretic, că unul dintre concurenţii electorali obţine 100% din voturile exprimate. Şi atunci prin ce modalitate legală acesta ar putea suplini numărul candidaţilor, astfel încât articolul 60, aliniatul (2) din Constituţie, care prevede că „Parlamentul este compus din 101 deputaţi”, să fie respectat? Dacă o formaţiune politică nu poate prezenta o listă completă, care este raţiunea înregistrării sale şi garanţia că este sustenabilă pentru alegerile parlamentare?

Evit să mă refer la cei tocmai 171 de candidaţi (!) care figurează în Registrul Criminalistic şi Criminologic, pentru că mi-e dificil să admit că în Parlament ar putea accede persoane cu antecedente penale. Acest fapt denotă gravele probleme de integritate şi de responsabilitate cu care se confruntă partidele noastre politice. Dar având în vedere cu câtă uşurinţă s-au înregistrat la CEC, ce-i mai desparte de un Check in la Parlament? 

Alegerea Referendumului

Pe 30 noiembrie vor avea loc alegerile parlamentare ordinare.

Tot pe 30 noiembrie, parlamentarii noştri neordinari vor să organizeze un referendum.

În principiu, ideea este una de apreciat, dar materializarea acesteia în condiţiile actuale denotă interese mercantile şi oculte.

Câteva argumente:

1) Referendumul, în sine, ca o modalitate de exprimare a voinţei şi a suveranităţii poporului, este destul de impropriu Republicii Moldova. În condiţiile în care avem o Constituţie ce nu a fost supusă referendumului, dar şi o lipsă totală de înţelegere a acestui exerciţiu democratic, a încerca să modifici Constituţia prin referendum este similar cu a-ţi întreba rudele dacă sunt de acord să-ţi schimbi numele. Ceea ce pare a fi corect, dar nu şi necesar.

Totodată, referendumul naţional nu a fost niciodată utilizat chiar şi în unele state cu democraţie consacrată (SUA, Olanda, Japonia), fiind, în schimb, aplicat pe larg în statul confederativ Elveţia.

2) La Secţiunea I, punctul 3.1, lit. c) din Codul Bunelor Practici pentru organizarea Referendumurilor, adoptat de Comisia de la Veneţia la 16-17 martie 2007, se precizează că: 

"Întrebarea supusă votului trebuie să fie clară; aceasta nu trebuie să fie înșelătoare; nu trebuie să sugereze un răspuns; alegătorii trebuie să fie informaţi cu privire la efectele referendumului (...)". 

La Secţiunea III, punctul 42 din Memorandumul Explicativ al Codului sus-menţionat se stipulează următoarele: 

"Două excepţii sunt prevăzute pentru: 

- în cazul în care Constituţia prevede posibilitatea organizării unui referendum pentru revizuirea totală a textului (în practică, a Constituţiei însăşi), dar nu şi pentru o revizuire parţială; o revizuire parţială a textului nu trebuie să fie în mod obligatoriu supusă unui vot popular (...)".

În consecinţă, considerăm că modificarea legii supreme prin iniţierea unui referendum trebuie să respecte recomandările Comisiei de la Veneţia şi să nu se limiteze doar la procedura de alegere a şefului statului.

3) Nu există nicio certitudine că după un eventual rezultat pozitiv la referendumul preconizat, blocajele instituţionale vor dispărea. În condiţiile în care preşedintele va fi ales direct de către popor, dar va deţine aceleaşi atribuţii specifice republicii parlamentare, putem asista la justa revendicare a unor competenţe mai largi din partea prezidenţiabililor. Căci dacă Parlamentul va trebui să împartă cu şeful statului suveranitatea conferită de către popor, atunci şi competenţele vor trebui împărţite.

4) Conform articolului 143, aliniatul 1) din Constituţia Republicii Moldova:

Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.

Respectiv, "argumentul" invocat de către autorii iniţiativei, precum că procedura actuală de alegere a preşedintelui ţării este una sinuoasă, rigidă, creatoare de blocaje instituţionale (este necesar votul a 3/5 din numărul deputaţilor aleşi, adică 61 de voturi), nu rezistă criticii, întrucât legea de modificare a Constituţiei trebuie să fie adoptată cu votul a 2/3 dintre deputaţi (adică 67 de voturi). Deci dacă nu există consens pentru alegerea unui preşedinte, va exista oare pentru modificarea procedurii de alegere a acestui? Mă îndoiesc.

5) O modificare substanţială a Constituţiei este imperioasă, spre deosebire de desfăşurarea unui referendum populist, care se vrea a fi o simplă bifare a unei promisiuni electorale deşarte. Bunăoară, de ce nu s-ar organiza un referendum republican pe chestiuni care pot fi modificate doar prin referendum (art. 142, al. 1) din Constituţie), în speţă - problema neutralităţii permanente? 

Aşadar, prieteni, anul acesta vom avea de ales nu doar nişte deputaţi, ci şi un Referendum impropriu, inconsistent şi inutil.

P.S. Recomand următoarele articole la acelaşi subiect:

Anulăm alegerile? Mergem la referendum? (Constantin Tănase, Timpul)

Cum îl alegem pe Preşedinte-Vodă? (Mihai Ţurcanu, Evenimentul Zilei)